Mișcarea maghiară pentru locuire – o perspectivă de jos în sus – 1989-2021
Salvarea a ceea ce mai poate fi salvat! (1989-1995)
Acest articol oferă o scurtă imagine de ansamblu a ultimilor 30 de ani ai mișcării maghiare pentru locuire Mă bazez pe definiția lui Diani, care descrie o mișcare socială ca fiind o rețea de indivizi și organizații care se angajează într-un conflict politic sau cultural și care împărtășesc o identitate colectivă. Diani, M. (1992). Conceptul de mișcare socială. Revista Sociologică 40(1), 1-25. și a politicii de locuințe. Articolul împarte perioada în patru etape și oferă o perspectivă asupra modului în care organizațiile – atît de stânga, cît și de dreapta – ce reprezintă persoanele defavorizate au răspuns la provocările politice.Acest articol este o versiune trunchiată a studiului aprofundat Sebály B. (2021). „We all have to live somewhere!” The last three decades of the Hungarian housing movement – a bottom-up view –1989-2021. In: Vankó, L. (ed) Raportul anual privind locuințele 2021, Budapesta: Habitat for Humanity Ungaria. Raportul a fost publicat inițial în limba maghiară.
Povestea începe în turbulenții ani ‘90, cînd diverse grupuri defavorizate – chiriași romi și non-romi cu venituri mici din locuințe publice, squatteri și persoane fără adăpost – au cerut o soluție la problemele lor de locuire. În a doua jumătate a anilor ’90, mișcarea a intrat într-o fază de instituționalizare; a fost creat un sistem de sprijin pentru persoanele fără adăpost și au început să fie desfășurate activități de advocacy juridic. În această perioadă, susținătorii cauzei și comunitățile s-au confruntat nu doar cu faptul că autoritățile au încercat rezolvarea crizei imobiliare prin excluderea romilor, ci au realizat și că această criză imobiliară prost gestionată constituie un teren propice pentru conflicte etnice. Anii 2000 au fost marcați de un nou program finanțat de stat pentru desființarea cartierelor segregate și au fost martorii apariției unor grupuri de tineri activiști critici față de globalizare. După 2008, cei mai defavorizați s-au făcut din nou auziți. Persoanele fără adăpost și chiriașii din locuințele publice au fost organizați de grupurile de stînga, în timp ce proprietarii de locuințe îndatorați și-au promovat revendicările prin intermediul organizațiilor de dreapta. Aceste segmentări au fost clar delimitate în funcție de ideologiile politice. În cele din urmă, stînga din Ungaria nu a reușit să abordeze una dintre cele mai importante probleme ale deceniului legate de locuințe – criza financiară globală.
Această privire de ansamblu arată că, în ultimele trei decenii sau mai mult, cei care militează pentru locuințe mai echitabile au luptat contra vîntului. Pe de o parte, istoriile lor lor expun contradicțiile unei transformări democratic-capitaliste; pe de altă parte, luptele lor emancipatoare sunt manifestări efemere ale unei ordini sociale în care grupurile marginalizate și aliații lor se ridică împotriva intereselor economice și politice orientate spre profit.
Articolul își propune să analizeze istoria mișcării pentru a ajuta organizațiile active în prezent – în Ungaria și în Europa de Est – să își evalueze critic rolul, să își sporească eficiența și să îmbunătățească posibilele colaborări.
Locuințele au fost una dintre cele mai importante surse de legitimitate pentru regimul socialist de stat. Conducerea partidului a căutat să asigure condiții acceptabile pentru cetățenii săi printr-un sistem public de locuințe, programe de construcție a caselor subvenționate de stat și prin menținerea unor costuri reduse pentru servicii comunale. De la începutul anilor 1980, pe măsură ce performanțele economice s-au înrăutățit, construcția locuințelor socialiste a scăzut treptat, iar funcționarea sectorului public de locuințe a devenit din ce în ce mai nesustenabilă. De asemenea, gestionarea proastă a dus la deteriorarea proprietății colective. Zeci de mii de unități au devenit vacante, iar scumpirile chiriei mai frecvente. În plus, sistemul socialist aflat în cădere a tăiat din ce în ce mai mult subvențiile pentru cei care locuiau în căminele pentru muncitori. În 1988, chiria a crescut de șase ori peste noapte, ceea ce a făcut viața muncitorilor cu salarii mici extrem de dificilă. Acest lucru a provocat o nemulțumire generală, iar locuințele publice au devenit o forță mobilizatoare.
Locatarii s-au organizat în mod rapid și amplu. Asociația națională a chiriașilor (Lakásbérlők Egyesülete) a fost înființată la 12 septembrie 1988, la Budapesta, iar în următoarele cîteva luni, numărul membrilor s-a înmulțit pînă la mii în întreaga țară.Pentru acest eveniment și pentru istoria altor mișcări maghiare, vezi https://mozgalmak.hu/. Filialele au militat pentru locuințe publice mai echitabile și au protestat împotriva creșterii chiriilor și a lipsei renovărilor. Cîteva zeci de comunități de locatari au preluat de la stat gestionarea locuințelor și au creat asociații autonome de locatari.Győri P., Matern É. (1995). Lakásügyi szerveződések a 90-es évek elején Magyarországon. OTKA beszám. 12-14. În plus, liderii organizației naționale au avertizat în mod constant că vînzarea și lichidarea locuințelor publice vor avea consecințe dezastruoase. În 1989, aceștia au format, de asemenea, o mare coaliție de scurtă durată împreună cu persoanele cu dizabilități, pensionarii și sindicatele.
În 1989, printr-un efort paralel, dar separat, chiriașii și squatterii romi au înființat Comitetul Anti-Ghetou (Gettóellenes Bizottság) în Miskolc. Acesta a fost răspuns la un plan al consiliului local de evacuare și relocare a rezidenților romi într-o așezare de tip ghetou în afara orașului. Un lider al comunității rome a recrutat un mic grup de intelectuali romi și non-romi din Budapesta, planificînd împreună o campanie pentru a împiedica evacuările. Aliații au înființat un comitet de anchetă și au constatat că nimeni nu dorea să se mute la periferia orașului, iar majoritatea familiilor aveau idei concrete despre cum și-ar putea îmbunătăți situația locuințelor dacă ar primi sprijin social sau administrativ. Cu ajutorul aliaților, Comitetul Anti-Ghettou a putut mobiliza opinia publică națională, a forțat autoritățile să se retragă, a împiedicat evacuarea și a dezvoltat soluții alternative de locuire.Ladányi J. (1991). A miskolci gettóügy. Valóság 4:45-54.
Persoanele fără adăpost la fel au reacționat, într-un număr mai mic, și au început demonstrații la Budapesta la 29 noiembrie 1989Udvarhelyi É. T. (2014). Az igazság az utcán hever. Budapest: Napvilág Kiadó. Acestea au cerut utilizarea unităților de locuit libere, iar o delegație de trei persoane a înaintat o petiție unui înalt oficial al orașului. Conducerea socialistă – care se confrunta deja cu o criză de legitimitate – a făcut tot posibilul pentru a elimina sărăcia din spațiile publice cît mai rapid și a evita escaladarea tensiunii. Începînd cu 30 noiembrie, partidul a predat clădirile nepotrivite, unele dintre ele fără încălzire și apă caldă, unor organizații caritabile. Primele adăposturi au fost înființate ca urmare a acestor proteste. Numeroși manifestanți au încercat să mențină viu valul de proteste și au organizat o grevă la Gara de Sud, blocînd tactic casele de bilete timp de mai multe zile. Faptul că mulți oameni fără adăpost doreau locuințe (și nu simple adăposturi) a fost evidențiat de alte mici proteste din întreaga țară.
Speranța și eforturile de păstrare și de reformare a gestionării stocului robust de locuințe publice moștenit de la socialismul de stat au fost subminate de dezvoltarea urbană capitalistă și de privatizare. Doar între 1990 și 1992, 30 la sută din stoc (210.000 de unități) au fost vîndute. Dániel Zs. (1996). A bérlakás-privatizáció paradoxona. Nemzeti ajándék vagy ráfizetés? Közgazdasági Szemle XLIII., March, 204-230. Frenezia privatizării i-a prins din urmă și pe membrii Asociației de locatari, care în cele din urmă au încercat să negocieze condiții favorabile de comercializare. Între timp, persoanele sărace și cu venituri mici au primit prea puțin sprijin profesional, ideologic sau politic pentru a-și transforma inițiativele de organizare în organizații puternice conduse pe orizontală și au fost înlăturate de transformarea capitalist-democratică.
Perioada instituționalizării (1995-2002)
Cam spre 1995, era deja clar că populația romă era cea mai mare perdantă a schimbării regimului. Mai mult de jumătate dintre familiile de romi nu aveau niciun salariat activ, lucru valabil doar pentru o treime dintre familiile non-rome. Sărăcia lor implica, de asemenea, și problema locuințelor, deoarece majoritatea romilor locuiau în sate slab deservite și în stare de degradare sau se mutaseră în mahalalele din orașe. Timp de zeci de ani, în timpul socialismului de stat, alternativa realistă pentru cei care nu aveau o locuință era să ocupe locuințele publice vacante și abundente. Acestea erau adesea apartamente umede, degradate și dărăpănate pe care nimeni nu le dorea. Practica era ca primăria să nu-i evacueze pe squatteri fără a le oferi locuințe alternative, însă către mijlocul anilor 1980 acest lucru s-a schimbat din ce în ce mai mult. Deși squatterii proveneau din diferite medii sociale, evacuările erau orientate pe criterii etnice: autoritățile au hărțuit în mod disproporționat familiile de romi care se mutau din mediul rural în capitală din cauza deteriorării situației economice.
Alungarea persoanelor sărace – cel mai des romi – din orașele unde se refugiaseră pentru a scăpa de sărăcia rurală, nu era o soluție reală. Cei care fuseseră alungați dintr-un cartier apăreau în altul sau în orașe și sate rurale defavorizate. Este și mai evident astăzi că aceste evacuări forțate au întărit disperarea regiunilor defavorizate. Fundația pentru drepturile civile ale romilor (Roma Polgárjogi Alapítvány), înființată la 9 mai 1995, a încercat să ofere un răspuns la consecințele imediate ale acestei crize imobiliare prost gestionate. Personalul său redus a oferit asistență juridică individuală și asistență socială pentru sute de persoane amenințate de expulzări. Obiectivul lor principal era negocierea cu administrațiile municipale, implicînd direct persoanele afectate. Ei au folosit protestele și tactica lanțurilor umane ca ultimă soluție. Deși fundația era conectată la mai multe comunități de romi și avea o largă acoperire mediatică, aceasta a rămas cu puține resurse pentru a organiza o bază solidă. Ca urmare, aceștia nu au reușit să mobilizeze suficienți oameni în 2005, cînd au lansat o campanie națională de advocacy de locuire pentru a interzice evacuările fără soluții alternative adecvate.
În ciuda greutăților din ce în ce mai mari pentru categoriile defavorizate, numărul organizațiilor gestionate pe orizontală angajate în lupta pentru schimbare socială a scăzut. Așteptările donatorilor privind instituționalizarea (înregistrarea organizației, ținerea evidenței prin intermediul unei contabilități formale etc.), birocratizarea antrenată în oficializarea organizațiilor și valorizarea crescîndă a rolului de expert, în special în contextul aderării la UE, au împins organizațiile spre ONG-izare. Lomax, B (1997). Ciudata moarte a „societății civile” în Ungaria post-comunistă. Revista de studii comuniste și politici de tranziție 13(1):41-63., Henderson, S. L. (2002). Vânzarea societății civile. Ajutorul occidental și sectorul organizațiilor neguvernamentale din Rusia. Studii politice comparate 35(2):139-167., Jacobsson, K. and Saxonberg, S. (2013). Dincolo de ONG-izare. Dezvoltarea mișcărilor sociale în Europa Centrală și de Est. Routledge Cîteva dintre aceste organizații oficiale au devenit piloni stabili și de încredere ai mișcării pentru locuire, dar au riscat să fie distrase de povara supraviețuirii financiare, să devină bazate pe proiecte sau tranzacționale în relația lor cu beneficiarii. Pe de altă parte, organizarea și susținerea unei baze comunitare necesitau resurse profesionale și financiare specifice, care nu existau.
Criticii globalizării și inovatorii locali (2002-2008)
Începînd cu sfîrșitul anilor ’90, stabilizarea economică din Ungaria a provocat un boom al creditelor ipotecare și al construcțiilor de locuințe. A fost creat un sistem de finanțare a locuințelor bazat pe mecanismele pieței, făcînd accesibile locuințele pentru familiile mai înstărite. Pe la începutul anilor 2000, inițiativele de reamenajare urbană începuseră să excludă persoanele cu venituri mici și să alunge persoanele fără adăpost din cartierele urbane. Multe clădiri istorice au fost lăsate să se deterioreze de dragul speculațiilor imobiliare. Drept compensație, guvernul a introdus un sistem progresiv de ajutoare sociale și a lansat un program de desegregare la scară redusă pentru a îmbunătăți condițiile proaste în care trăiau romii. Conform datelor recensămîntului din 2011, în peste 700 de municipalități din Ungaria existau aproape 1.400 de cartiere sau enclave segregate cu preponderență romă, în care 280-300.000 de persoane locuiau în condiții precare. Pe parcursul celor cinci ani ai programului, doar cîteva sute de familii au primit sprijin. Farkas Zs. (2017). “Telepszerű lakókörnyezet volt a hivatalos elnevezése…” Doktori értekezés, ELTE Társadalomtudományi Kar Szociológia Doktori Iskola
Liberalizarea la nivel mondial a piețelor de capital și a comerțului, care s-a desfășurat începînd cu anii 1970 (globalizarea neoliberală), a fost criticată de mișcarea de globalizare alternativă sau alterglob. În Ungaria, Mișcarea Umanistă (Humanista Mozgalom) a fost prima care a preluat cauza locuințelor și, în 2004, a înființat o rețea de voluntari numită Oamenii străzii (Az Utca Embere). Aceștia organizau demonstrații anuale care țineau toată noaptea, cu un priveghi la care participau persoane fără adăpost și cereau recunoașterea constituțională a dreptului la locuință. Utilizarea capitalistă a spațiului, determinată de îmbogățire și de speculațiile imobiliare, a fost criticată pe linie anarhistă de către Grupul Centrum (Centrum Csoport), înființat tot în 2004. Acești activiști au ocupat proprietăți în patru ocazii.
Deconectate de această scenă subculturală urbană de stînga, comunitățile de romi au cerut municipalităților lor să folosească subvențiile guvernamentale pentru a desființa cartierele segregate și pentru a reloca familiile de romi în satele și orașele cele mai apropiate. Cu toate acestea, aceste organizații, cum ar fi Organizația pentru romii din Szomolya (Szomolyai Cigányokért Szervezet), Fondul de ajutorare a săracilor din Eger (SZETA Eger), sau Asociația reprezentanților și avocaților minorității rome din județul Nógrád (Nógrád Megyei Cigány Kisebbségi Képviselők és Szószólók Szövetsége), s-au confruntat adesea cu rezistența conducerii municipale, a partidului de extremă dreapta Jobbik sau a unor locuitori. Pentru multe dintre aceste organizații de romi, acest simplu act de solicitare a subvenției guvernamentale a devenit un protest în sine. Cu toate acestea, după ce au reușit să manevreze cu succes cîmpul local de putere, aceștia au putut oferi locuințe noi pentru romii care trăiau anterior în condiții de segregare și în condiții de locuire necorespunzătoare.
Deja spre mijlocul anilor 2000, observăm un peisaj complex de mișcări format din organizații profesionale de advocacy, inovatori locali angajați și grupuri de activiști alterglobaliști, care au legat problema persoanelor fără adăpost de cultura protestului radical. În plus, s-a dezvoltat sistemul statal de îngrijire a persoanelor fără adăpost, deși condițiile sale au fost în permanență contestate de organizatori. Cu toate acestea, această imagine a unei infrastructuri puternice a mișcării era înșelătoare. Actorii nu erau uniți sau erau uneori înstrăinați de strategiile, tacticile și limbajul celorlalți. Mișcarea nu a reușit să formuleze un mesaj sau să construiască o narațiune cu care mulți oameni să se poată identifica, inclusiv cele sute de mii de persoane care trăiau în condiții precare de locuit.
Persoanele marginalizate și aliații acestora (2009- )
Spre sfîrșitul anilor 2000, soluțiile pentru locuințe la prețuri accesibile au rămas la scară redusă, iar guvernele s-au orientat către piață pentru a crește numărul de proprietari de locuințe. După ce împrumuturile în forinți au devenit prea scumpe din cauza cheltuielilor bugetare generoase ale statului, acestea au fost înlocuite cu împrumuturi în valută mai ieftine. Popularitatea acestora a crescut rapid și a lăsat gospodăriile vulnerabile în fața piețelor financiare din cauza reglementărilor laxe și a riscului valutar. Mii de persoane au fost evacuate în urma crizei financiare mondiale din 2008. Debitorii au trebuit să aștepte trei ani pentru primul plan major de salvare, iar măsurile au oferit sprijin limitat pentru debitorii cu venituri mici în monedă străină.>sup> Csizmady A., Hegedüs J., Vonnák D. (2019). Lakásrezsim és a devizahitel-válság: intézményi és egyéni stratégiák. Szociológiai Szemle 29(1):4-32. (11.) Cu toate acestea, după 2015, politica de locuințe a devenit din ce în ce mai subordonată politicii guvernamentale de protecție a familiei, care a alocat în mod constant mai multe resurse pentru gospodăriile mai înstărite decît pentru familiile cu venituri mici. Czirfusz M. and Jelinek, Cs. (2021). Lakhatási közpolitikák és a lakhatás megfizethetősége az elmúlt három évtizedben. In: Vankó, L. (ed) Éves jelentés a lakhatási szegénységről 2021, Budapest: Habitat for Humanity Magyarország
După criza economică din 2008, organizațiile din cadrul mișcării pentru locuințe s-au delimitat clar în funcție de ideologiile politice. Grupurile de stînga (încă) au preluat conducerea în ceea ce privește reprezentarea celor mai defavorizați, cum ar fi persoanele fără adăpost și chiriașii din locuințele publice cu venituri mici. Orașul este pentru toți (A Város Mindenkié), este un grup pentru locuințe inter-clase, înființat în august 2009 la Budapesta de persoane fără adăpost și de aliații lor. Misiunea lor a fost de a revendica dreptul la locuință, de a schimba discursul despre persoanele fără adăpost și de a ridica persoanele fără adăpost și chiriașii de locuințe publice la rangul de lideri ai comunității. Prin urmare, membrii fără adăpost au reprezentat Orașul este pentru toți în fața publicului. Ei erau purtători de cuvînt obișnuiți pentru mass-media, la demonstrații și participau la ședințele comisiilor parlamentare. Organizația a făcut campanie împotriva criminalizării lipsei de adăpost, o măsură care permitea autorităților maghiare să impună o sancțiune pentru dormitul în stradă. Aceștia au protejat multe persoane de evacuări, au militat pentru locuințe publice și au apărat drepturile celor care locuiesc în barăci. Ca urmare a muncii lor, în octombrie 2014, un caz care a creat un precedent a decis că barăcile nu pot fi demolate fără un proces echitabil, deoarece baraca și proprietatea din interior nu pot fi catalogate drept „gunoi”. Primul program În cadrul programelor „Housing First”, persoanele fără adăpost cu probleme psihiatrice și/sau de dependență care dorm în stradă se mută direct în locuințe permanente și primesc alte tipuri de sprijin complex și integrat. Fehér B. (2012). Közterületen élők lakhatási programjai. Esély 4:65-89. Housing First pe termen lung din Ungaria, care oferă locuințe pentru persoanele fără adăpost care trăiesc în barăci, a apărut, de asemenea, în urma unui protest organizat de Orașul este pentru toți pentru a proteja barăcile de demolare. Organizația a modelat gîndirea publică cu privire la criza locuințelor timp de aproape zece ani și a realizat autoorganizarea persoanelor fără adăpost pe care predecesorii lor din ’89 nu reușiseră să o ducă la bun sfîrșit.
De cealaltă parte, organizarea datornicilor în valută străină era de obicei încorporată într-o narațiune de apărare a poporului maghiar împotriva băncilor, adesea intercalată cu simboluri și sloganuri naționaliste radicale. În 2009, proaspăt înființata Asociație socială a apărătorilor de locuințe (Otthonvédő társadalmi egyesülés) a creat unități de bază – așa-numitele zone de autoapărare cu reacție rapidă – în întreaga țară pentru a preveni evacuările. Temeiul funcționării lor a fost faptul că persoanele care locuiesc în cartierele afectate urmau să își unească forțele și să se mobilizeze împreună pentru a împiedica evacuările. Activitatea lor a catalizat apariția altor grupuri de autoajutorare și de protest, precum și a unor organizații de apărare, care s-au confruntat cu băncile și recuperatorii de datorii în timpul evacuărilor sau la tribunal.
În pofida tuturor acestor eforturi, organizațiile de dreapta pentru locuințe nu au reușit să creeze instituții de mișcare durabile. În schimb, organizațiile de stînga au îmbogățit infrastructura mișcării cu mai mulți actori noi. Orașul este pentru toți a creat un teren propice pentru trei noi organizații: Streetlawyer (Utcajogász), o organizație juridică de advocacy pentru locuințe, înființată în 2010, care a preluat ștafeta după ce Fundația pentru drepturile civile ale romilor a încetat să mai existe în același an; De la stradă la locuință! (Utcáról Lakásba! Egyesület), o organizație de servicii, înființată în 2014, care promovează soluții inovatoare de locuințe la prețuri accesibile (inclusiv primul program pe termen lung Housing First menționat mai sus) care a extins rangul unor organizații precum cea internațională Habitat for Humanity; și Institutul de formare a activiștilor School of Public Life și centrul de cercetare prin acțiune participativă din 2014. Din 2018, capacitatea politică a mișcării s-a extins cu Centrul de Politici și Cercetare Periféria, care, împreună cu Institutul Metropolitan de Cercetare, își propune să pună know-how-ul politic în slujba mișcării.
În ultimii 10 ani, organizarea consecventă și polarizarea cîmpului de joc politic au condus la oportunități de a implica cu succes opoziția în politicile de acordare a locuințelor. În 2017, în cadrul unui forum electoral înainte de alegerile generale din 2018, organizat de Orașul este pentru toți, șase partide de opoziție și-au exprimat public angajamentul față de reformele cheie ale politicii de locuire. În plus, mulți candidați au făcut campanie cu privire la locuințe în perioada premergătoare alegerilor municipale din 2019. Prin urmare, atunci cînd opoziția a câștigat un număr semnificativ de mandate locale în 2019, mai multe municipalități au anticipat inovații mult așteptate în gestionarea locuințelor publice. Acest lucru a fost susținut și de faptul că mai mulți lideri ai mișcării au candidat și au reușit să fie numiți în funcții influente în cadrul administrațiilor locale. Sebály B. (2021). „Cu toții trebuie să locuim undeva!”, Secțiunea 4.2 A dat mari speranțe multor organizații ale mișcării și faptul că partidele de opoziție și-au reînnoit angajamentul față de locuințe în perioada premergătoare alegerilor generale din 2022. Însă eșecul lor electoral a determinat organizațiile să-și regândească strategia.
Concluzii
Din cînd în cînd, activiștii își ridică vocea pentru a spune lumii despre gravitatea crizei locuințelor. De fapt, în Ungaria, situația nu s-a schimbat prea mult din anii 1990; chiar și numărul persoanelor care trăiesc în condiții precare este aproximativ același, două-trei milioane. În practică, inovatorii sociali, activiștii în domeniul locuințelor, alegătorii și factorii de decizie se confruntă de zeci de ani cu aceeași provocare: cum să crească stocul de locuințe accesibile la o scară care să atenueze amploarea sărăciei locative?
În ultimii opt ani, cîteva organizații, cu ajutorul oferit de De la stradă la locuință!, Habitat for Humanity și Institutul Metropolitan de Cercetare, au demarat cîteva programe inovatoare. Ca urmare, sute de locuințe publice, care înainte erau nelocuibile, au fost renovate. Aceasta este doar o mică parte din cele 14.000 de unități vacante, în schimb, dar ea dovedește potențialul de creștere semnificativă a stocului de locuințe publice. În plus, De la stradă la locuință! oferă stimulente proprietarilor de locuințe pentru a-și da în chirie apartamentele libere persoanelor cu venituri mici prin intermediul agenției sale de locuințe non-profit. Conform recensământului din 2011, există peste 430.000 de locuințe vacante aflate în proprietate privată. Totuși, aceste inițiative nu pot oferi soluții suficiente în lipsa unor resurse financiare adecvate și a unui mediu juridic favorabil; pentru a aborda criza locuințelor, este necesar un angajament politic – atît la nivel guvernamental, cît și la cel municipal.
Însă după alegerile generale din 2022, obținerea acestui sprijin politic rămîne departe de a fi evidentă. Partidul de guvernămînt, FIDESZ-KDNP, care a obținut a patra victorie consecutivă, alocă în mod constant mai multe resurse gospodăriilor înstărite decît familiilor cu venituri mici și pedepsește sistematic guvernele municipale din opoziție, secătuindu-le de resurse. Organizațiile mișcării se confruntă cu provocarea de creare a oportunităților politice și de consolidare a infrastructurii mișcării într-un mediu politic ostil. Care sunt factorii care pot oferi pîrghii așadar?
Este de așteptat ca unele grupuri sociale cu o reprezentare organizațională redusă (de exemplu, chiriașii cu venituri mici din sectorul locativ privat sau chiriașii din locuințele publice) să se confrunte cu consecințele unor politici de locuință defectuoase, agravate de consecințele economice ale pandemiei de coronavirus și ale războiului din Ucraina. Asumarea reprezentării acestor categorii ar putea crește influența actorilor mișcărilor de stînga asupra reformelor progresiste în domeniul locuințelor, în special în perioada premergătoare alegerilor municipale din 2024. Există unele semne de apropiere de noi alegători, anterior nereprezentați. De exemplu, Habitat for Humanity s-a adresat chiriașilor din sectorul locativ privat, iar Centrul Periféria (cu asociația sa de chiriași pentru locuințe) se adresează persoanelor cu venituri stabile, dar scăzute. Posibilitatea ca municipalitățile să poată solicita fonduri directe de la UE poate, de asemenea, să creeze noi resurse.
O altă decizie strategică cu care se confruntă organizațiile este dacă vor construi o mișcare condusă de cetățeni sau o infrastructură condusă de experți. În ultimii ani, pilonul de organizare al mișcării s-a redus substanțial, deoarece foștii organizatori au început noi cariere în domeniul politicii și al cercetării (oferind o nouă formă de sprijin pentru mișcare), iar o nouă generație de organizatori nu a apărut încă. Pot organizațiile actuale ale mișcării să ofere sprijin pentru dezvoltarea noilor lideri? Vor rămîne ele pe calea reprezentării intereselor concrete prin participarea directă?
Mișcările cîștigă adesea un avantaj strategic atunci cînd infrastructura este formată din organizații care utilizează strategii și tactici diferite, cînd conducerea este înrădăcinată în grupurile de interese, iar relațiile depășesc granițele geografice și sociale. Ultimii treizeci de ani ai mișcării maghiare pentru locuire susțin această observație. Construirea unei structuri eterogene necesită deschidere din partea potențialilor aliați, deoarece actorii pot avea idei diferite cu privire la strategiile care duc la schimbări sociale. Cu toate acestea, ne aflăm în aceeași luptă, iar eforturile noastre s-ar putea completa reciproc. Întrebarea principală este dacă organizațiile mișcării pot genera convingerea că se construiește ceva împreună.
Acest articol face parte din seria multilingvă ELMO „Rezistența mișcărilor pentru locuire din Europa Centrală și de Est în fața transformărilor urbane neoliberale”.
Bernadett Sebály este doctorandă la Școala Doctorală de Științe Politice și Politici Publice a CEU și este cercetătoare afiliată la CEU Institutul pentru Democrație. Domeniul ei de cercetare este impactul politic al mișcărilor sociale. Teza sa de doctorat se axează pe relația dintre structura mișcării, participarea beneficiarilor și impactul politicilor în mișcarea maghiară pentru locuire între 1989-2021. Scopul este de a lega lumea mișcărilor sociale și cea academică într-un mod fructuos pentru ambele părți. Ea se bazează pe cei zece ani de experiență de lucru în diverse sectoare ale societății civile. Este mîndră că a contribuit la proiectarea și construirea unui program de organizare comunitară în Ungaria, a coordonat Civilizáció, o rețea națională de OSC-uri, și a co-fondat și organizat în Orașul este pentru toți, un grup pentru locuire pentru mai multe clase sociale. A condus cercetări de acțiune participativă cu Rețeaua de organizare a Comunității Europene și cu Școala de Viață Publică, unde organizează periodic cursuri de formare.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.
