The Social Dilemma – un documentar despre ceea ce știam deja

O scurtă analiză a dezinformării digitale

Photo: Wikipedia Commons, CC BY-SA 4.0, Basile Morin

Recent universitatea Oxford a dat publicității un studiu potrivit căruia filmulețele conspiraționiste de pe YouTube privind pandemia de Covid 19 au adunat mai mulți spectatori decât primele cinci canale din topul televiziunilor americane ca mărime a audienței!

În cadrul discuțiilor despre fake-news această informație generează destulă îngrijorare. Aleg să analizez aceste aspecte în articolul de față dintr-o perspectivă mai amplă.

Netflix a produs recent un documentar ce reunește nume importante din industria tehnologiilor digitale: inginerul care a inventat butonul de like, cel care a inventat algoritmul prin care se fac recomandări pe youtube, șeful departamentului de design etic de la Google, jucători importanți pe piața investițiilor în domeniul digital, activiști. În fine, Netflix ne prezintă oameni care au deținut – interesant că toți au plecat din acele funcții și încă se tem de consecințele a ceea ce o să spună în lumina contractelor de confidențialitate pe care le-au semnat – funcții extrem de importante la vârful ierarhiei manageriale a giganților digitali: Google, Youtube, Instagram, Facebook.

Fără a încerca să stric plăcerea de a urmări documentarul o să încerc să analizez câteva lucruri interesante.

Și o să încep dintr-un loc mai puțin obișnuit. Când am intrat acum mulți ani la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării atmosfera în ceea ce privește efectele mass-media era una foarte liberală. Media sunt acolo ca să facă bani, nu ca să se ocupe cu educația sau cultura, efectele media sunt limitate și nu există o cauzalitate directă între expunerea la mesaj și comportament, paradigma hegemonică (Gramsci, școala de la Frankfurt) era una simplificatoare și elitistă pentru că privește media într-un mod unitar și publicul ca pe o masă amorfă. În fine, profesorul de Introducere în sistemul-mass media și decanul de atunci avea o satisfacție oarecum sadică să ne spună că noi am venit acolo ca să scriem pentru un public mediocru și că trebuie să scriem clar, că trebuie să lăsăm fumurile și idealismele de a scrie elevat și interesant pentru că tot ce contează e să fim citiți, că exaltările de tip Gelu Ruscanu sunt bune în literatură, dar nu în practica jurnalistică. Probabil că se considera că acestea erau sfaturile utile pentru acei ani.

Cert este că mare parte din critica societății media de consum este încă destul de puternic subminată de această idee simplă: efectele mass-media sunt dificil de cuantificat și identificat, deci trebuie să ne resemnăm cu televiziunile și ziarele pe care le avem.

E interesant că o parte din teoreticienii liberali merg pe aceleași idei atunci când vine vorba despre industria pornografică, despre violența în jocurile pe calculator sau în știrile de la orele de vârf sau chiar despre publicitatea destinată minorilor. Se presupune că suntem adulți raționali capabili să decidem pentru noi înșine și încercările de reglementare ar transforma statul într-o periculoasă și infantilizantă dădacă menintă să ne apere de noi înșine.

Suntem acum puși din nou în fața acestei probleme: ne influențează sau nu expunerea la mesaje media? Cum putem să estimăm?

Adevărata isterie creată în jurul expunerii la dezinformare digitală sau fake news – termenul popular – ne obligă să reconsiderăm potențialele răspunsuri la această întrebare. Avem mai multe opțiuni:

  1. Prima dintre ele merge pe liniile liberalismului: individul este autonom, este un agent rațional egoist și are puterea să discearnă deci, expunerea la dezinformare digitală nu ne influențează, nu avem nevoie de reglementare și de stat să intervină ca o dădacă, nu-i așa, între noi și rețelele sociale;
  2. A doua este că perspectiva liberală nu mai funcționează și nu mai are forța explicativă din bunul motiv că avem de-a face cu o formă fundamental diferită de propaganda efectuată prin canalele media tradiționale;
  3. De fapt, am fost tot timpul puternic influențați, dacă este să cităm studiile remarcabile a lui George Gerbner, de mass-media, doar că atunci era în interesul elitelor să nu avem reglementare. Teoriile liberale care minimizau influența expunerii la mesaje media pentru a evita reglementarea servea elitelor politice în așa fel încât întregul potențial critic era redus la eventualele instincte autoritariste ale celor care vor să-i priveze pe bunii cetățeni de dreptul de a alege singuri!

În cele ce urmează, voi încerca să analizez pe rând aceste posibilități din perspectiva documentarului recent distribuit de Netflix, The Social Dilemma.

Curios lucru, întreaga panică morală creată de fake news pare să șteargă cu buretele decenii întregi în care am fost lăsați să credem că suntem indivizi autonomi dotați cu liber arbitru și discernământ și că nu e nevoie de niciun fel de reglementare a pieței media! Doar noi, în calitate de oameni raționali decidem și alegem. Preferințele noastre se vor agrega pe piața informației și va câștiga jurnalismul  de calitate – credeam noi. Încă de dinaintea exploziei rețelelor sociale am început să mă îndoiesc foarte serios de această perspectivă. În primul rând, ea pornește, ontologic, de la ideea unui individ izolat ale cărui alegeri sunt pura expresie a dorințelor sale! Aici nu mă pot abține să nu introduc celebra replică a lui Stuart Ewen referindu-se la nașterea societății de consum ”nu oamenii dețineau controlul, dorințele lor dețineau controlul”, ceea ce e ușor diferit.

Cert este că perspectiva teoriilor liberale asupra efectelor media pornesc perspectivă simplistă esențialistă care vede lumea ca fiind formată din obiecte separate care au diverse caracteristici, oamenii nefăcând excepție de la această regulă. Te și întrebi cum o fi apărut societatea? – vorba unui amic. Acești indivizi pluteau undeva într-o substanță amorfă și s-au decis brusc, din motive neelucidabile, să formeze această societate.

Or, indiferent câte critici i s-au adus, este paradigma explicativă care a dominat câmpul cercetărilor media. Suveranitatea alegerilor și deciziilor individuale a rămas multă vreme total nechestionată într-un peisaj media care se ferea de reglementare.

Constat cu uimire că această perspectivă s-a schimbat în mod decisiv în ultimul timp. Asist la conferințe despre dezinformarea digitală, se vorbește tot mai mult despre nevoia de reglementare, se vorbește despre protejarea democrațiilor de intențiile malițioase ale unor state ca Rusia sau China. Păi și individul suveran, păi și capacitatea lui de a se proteja singur fără reglementare? În doar câțiva ani am trecut dintr-o extremă în alta în privința capacităților individului de a se proteja singur de propagandă.

Ceea ce documentarul Netflix ne arată prin vocile de autoritate ale unora dintre cei mai importanți manageri ș ingineri de la cele mai mari companii digitale este că avem motive să abandonăm o perspectivă care era oricum naivă din capul locului. Doar că atunci când era vorba despre viețile femeilor potențial afectate de industria pornografică sau de viețile copiilor potențial afectați de violența jocurilor pe calculator nu prea merita să oprești profitul. Prețul era acceptabil pentru că aceste vieți erau de rang secund. Abia când rețelele sociale au lovit la vârf în establishmentul politic, liberalii de pe la CNN sau MSNBC, care altminteri erau avocați ai dereglementării, au început să devină ultragiați! Abia în 2016 când rețelele sociale au refuzat să joace după regulile teatrului media democratic și au arătat că au potențialul de a strica ploile la nivel înalt liberalii au fost siliți să înghită o porție zdravănă din iresponsabilitatea cu care au tratat efectele media și ideea de reglementare. Sigur că rezultatele alegerilor din 2016 n-au fost doar efectul rețelelor sociale și este o perspectivă foarte simplistă că ele ar fi avut puterea magică să-l aducă pe Donald Tump la Casa Albă, însă au arătat că sunt un jucător foarte important și asta a fost de natură să creeze foarte multă panică!

Panica, deși extrem de ipocrită, se pare că are câteva motive ce merită să fie luate în calcul.

Apariția rețelelor sociale au adus în fața noastră un altfel de produs. Așa cum aflăm din documentar, uneltele au în genere darul de a fi pasive. Ele stau cuminți și ne așteaptă să le folosim. Încorporând elemente de inteligență artificială – e drept foarte mult exagerate ca putere și efecte în documentar – aceste produse media vorbesc cu noi. Ele sunt active, ne trimit permanent notificări, ne trimit mesaje.

Dar asta nu e ceva nou, din păcate. Am amintit adesea de documentarul “The Century of the Self” industria persuasiunii a fost de la bun început gândită să folosească instrumentele psihologiei pentru a vinde produse, politicieni, stiluri de viață. Sunt lucruri cunoscute. Când s-au introdus camerele de vederi în magazine, companiile au început să urmărească atent consumatorii și să le analizeze comportamentul. Spionajul în scop persuasiv, neuromarketingul (conectarea la un aparat RMN pentru a vedea reacțiile creierului la diverși stimuli) folosirea psihologiei pentru a vinde, toate acestea erau lucruri știute și s-au practicat de decenii. În documentarul Consumming Kids puteți vedea unele dintre cele mai invazive și controversate practici de cercetare și persuasiune care îi au drept țintă pe copii. Totuși, vocile critice erau aspru sancționate.

Așa cum declară foșii șefi ai departamentelor de cercetare sau monetizare a produselor de la Facebook sau YouTube există departamente întregi care se ocupă cu modelarea algoritmilor de inteligență artificială în așa fel încât folosirea rețelelor sociale să creeze dependență! Clar și pe față, fără ascunzișuri. Ei și? Ce e nou aici? Știm foarte bine că industria tutunului a fost acuzată că s-a bazat la un moment dat pe substanțe care să dea dependență în țigări și că s-a opus din răsputeri vreme de peste jumătate de secol inițiativelor de reglementare.

Să auzi oameni de la vârful ierarhiei giganților digitali avertizând asupra pericolului rețelelor sociale e ceva foarte bizar.

E bizar și să îl auzi pe unul dintre jucătorii capitaliști de top de pe piața investițiilor în domeniul digital spunând, uite ce este, Rusia nu s-a bazat pe hackeri, ea n-a spart nicun cod, ci a folosit ceea ce Facebook oferea la vedere este ceva inedit. Ca o paranteză, nu sunt de-a dreptul surprinsă să văd cum reușesc giganții digitali să scape mereu printre degetele celor care analizează dezinformarea în special în zona de securitate din România. E bine să vedem persoane pe care le putem bănui de orice, dar nu că sunt agenții unei puteri străine, spunând că elefantul din cameră când vine vorba despre dezinformare este modelul de afaceri al giganților digitali.

Este și mai bine să auzim spunându-se răspicat într-o eră când încă în România se cântă ode capitalismului că modelul de afaceri și faptul că profitul este în centrul preocupărilor acestor companii mamut este ceea ce ne conduce aici. Eu spun fără prea mare succes de ani de zile că atâta vreme cât profitul e scopul suprem, luptele noastre cu fake-news-ul sunt pe alocuri chiar ridicole. Este bine că aproape toți cei intervievați în documentar spun că goana după profit e problema.

O știre contrafăcută și emoțională – adică un fake – circulă de șase ori mai repede decât adevărul! Oau! Păi și individul rațional și autonom? Păi se pare că el oricum era o pură ficțiune cu care se opera pentru a bloca reglementarea și  se mai pare că dezinformarea profitabilă este modelul de afeceri al giganților digitali. Așa e profitabil să faci bani, da? Și atunci toate indignările noastre par de-a dreptul puerile. E o chestiune sistemică, nu e o chestiune de morală. Iar exact această expresie pe care o folosesc și eu de prin 2017 “dezinformarea digitală profitabilă” este folosită de unul dintre protagoniștii documentarului. Foarte amară satisfacție să vezi că ai sesizat din timp exact același lucru!

Activistul care militează pentru închiderea tuturor conturilor pe rețelele sociale ne avertizează că am creat o lume în care am pus manipularea și înșelătoria pentru bani în centru. Și ce e nou aici? O să dispară asta dacă ne ștergem conturile de pe rețelele sociale?

Maria Cernat

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *