”Nimic de pierdut decât lanţurile noastre”

Interviu cu activistul bielorus de stânga Pavel Katarzheuski

Pavel Katarzheuski (al doilea de la dreaptă) şi alţi activişti ai partidului Lume Justă în timpul unui protest din Minsk în ziua de 20 septembrie 2020 cu steagurile partidului (texte lor: „Peretele vor cade” şi ”Libertate pentru prizonieri politici”) (sursă: Vladislav Khomich)

Proteste masive au loc deja de mai mult de trei luni în Belarus. Politologul şi membru al Comitetului Central al partidului de stânga Lumea Justă, Pavel Katarzheuski vorbeşte despre dezvoltarea unei mişcări de protest, despre încarcerarea sa, despre tortură şi despre perspectivele opoziţiei de stânga.  

Acest interviu a fost realizat de Daniel Schukovits de la revista austriacă de stânga Volksstimme

Ne puteţi spune ceva despre dvs.?

Numele meu este Pavel Katarzheuski. Am 24 de ani. Sunt membru al Comitetului Central al partidului bielorus de stânga Lume Justă şi unul dintre liderii organizaţiei de tineret. Am master în ştiinţe politice. Subiectul tezei mele a fost evoluţia ideologică a partidelor comuniste din Europa. Timp de câţiva ani am lucrat în domeniul educaţiei superioare. 

Protestele masive actuale din Belarus continuă de aproape de patru luni. De unde găsiţi puterea pentru a ieşi pe stradă aproape zilnic?

Desigur unul dintre factorii pentru asta este rezultatul complet absurd – dictatorul a fost declarat susţinut de 80% din alegători. Însă transformarea de la cantitativ la calitativ contează aici. De la momentul în care a venit la putere, Lukaşenko a început să distrugă drepturile democratice şi garanţiile sociale. În 2005, studenţi, pensionari şi alte grupuri vulnerabile ale populaţiei au fost lipsite de beneficii. În plus, un sistem complet înrobitor al contractelor de muncă pe termen scurt a fost introdus peste tot. Acest sistem le permite angajatorilor să se dispenseze de lucrători în orice moment şi îi pune pe muncitori într-o poziţie extrem de vulnerabilă. În anii din urmă, reformele neoliberale s-au extins. Numărul serviciilor plătite în educaţie şi în sistemul medical s-au mărit. Măsurile economice draconice precum încercarea de a impune o taxă asupra şomerilor a provocat nemulţumire populară. Proprietatea de stat, care încă ocupă un loc semnificativ în economie, este complet sub controlul birocraţiei, care este loială burgheziei regimului. Toate acestea s-au întâmplat în lipsa alegerilor democratice, prin distrugerea sindicatelor independente, șamd. În rezumat, standardul de viață al oamenilor scade, iar ei nu au posibilitatea de-a influenţa acest proces. În termenii lui Marx şi Engels, oamenii nu au ceva de pierdut decât lanţurile lor. 

Protestele sunt de asemenea o reacţie la teroarea poliţiei şi la uciderea protestatarilor. Deocamdată, cel puţin cinci demonstranţi au fost ucişi. Mulţi sunt dispăruţi. Unii dintre cei dispăruţi au fost găsiţi ulterior morţi în circumstanţe ciudate. Dacă protestele s-ar opri, represiunea se va intensifica. Trebuie să câştigăm pentru a ne apăra viețile și libertatea, inclusiv dreptul nostru de bază: să mergem pe stradă fără frică. 

Ca mulţi alți demonstranţi, aţi fost în închisoare timp de câteva zile. Ne puteţi povesti despre experienţa sa din penitenciar?

Am fost reţinut cu câţiva tovarăşi pe drumul spre un miting paşnic. De fapt, n-a fost reţinere, ci răpire. Unii oameni care purtau măşti de faţă negre nemarcate ne-au luat, ne-au pus într-un minibus fără placă de înmatriculare şi ne-au bătut. Am fost ameninţaţi cu uciderea şi ne-au spus să le arătăm informaţiile de pe telefoanele noastre. Au spus că ne vor zdrobi degetele dacă refuzăm. 

După ce am fost bătut în minibus, am fost transferaţi la într-o dubă şi ne-au dus la secția de poliţie. Acolo pur și simplu ne-au legat mâinile la spate, ne-au aruncat cu faţa jos pe pământ şi ne-au luat toate posesiunile personale. Mâinile multor deținuți  s-au înnegrit din cauza nodurilor groase de plastic. Ceilalți reţinuţi şi eu am petrecut 12 sau 14 ore afară, cu faţa jos pe pământ. Poliţia i-a bătut pe cei care au încercat să vorbească unii cu alţii sau pe cei care au cerut apă sau medicamente. Nu ne-au spus unde suntem. Unul dintre reţinuţi avea dizabilități şi a cerut  să cheme cineva ajutor medical. Dar în loc de a-l ajuta, poliţia l-a bătut până când a încetat să mai strige. 

Dimineaţa sau în după-amiază am fost împinși într-o dubă şi duși în penitenciarul din oraşul Zhodino. Transportarea a fost înjositoare. Duba era destinată să transporte 9 oameni, dar noi am fost mai mult de 20. Am avut noroc, pentru că n-au găsit loc pentru mine în celula dubei şi m-au pus pe o platformă între celulele unde era mai mult aer. M-au ţinut timp de două ore pe genunchi, cu mâinile mele în spatele capului meu. Dacă nu știți cum arată o dubă pe dinăuntru, este ceva similar a trei celule de arest într-o camionetă. La penitenciar a fost mai bine în sensul că n-am fost bătuţi. Da, condiţiile erau îngrozitoare. Am fost 24 de arestaţi într-o celulă cu opt paturi şi mâncarea a fost mai degrabă niște resturi de mâncare. N-au existat proceduri de igienă. Nu-ți puteai lua nimic dintre lucrurile tale şi, bineînțeles, nu era fost nimic de citit. Ne-au ţinut într-un total vacuum informaţional. Mulţi dintre colegii mei de celulă erau oameni interesanţi şi buni. Trebuie să spun că mulţi dintre ei au fost arestați la întâmplare, când plecau de la muncă sau își vedeau de treburile lor. Imaginați-vă că mergeţi pe stradă până la magazin şi sunteți dintr-o dată răpiţi, bătuţi şi duşi la penitenciar. 

Cel mai rău lucru a fost că nu permiteau niciun contact cu rude sau cu tovarăşi și nu ne spuneau unde ne aflăm. Nimeni nu ştia unde suntem. Eu am fost îngrijorat în primele 20 minute. În restul timpului am fost îngrijorat în privința familiei, prietenilor şi tovarăşilor mei, care ne căutau prin spitale, secții de poliţie şi morgi. 

Procesul a avut loc trei zile mai târziu într-un penitenciar. Ședința curţii a durat doar cinci minute. Judecătorul m-a întrebat câteva întrebări standard înainte de a mă condamna la cinci zile de închisoare. Însă eu și mii de alți oameni am fost eliberați cu o zi mai devreme datorită presiunii protestatarilor. 

Când am ieşit din penitenciar, am fost impresionat că protestele continuă şi au început grevele. Mulţi voluntari stăteau aproape de închisoare. Şoferii de taxi au fost gata să-i ia pe cei care au fost eliberaţi și să-i ducă în orice zonă din Belarus, gratuit. 

Când am ieşit din penitenciar, am mers la spital pentru a lua un certificat medico-legal pentru leziunile suferite. Ceea ce am văzut acolo sfidează orice descriere. Erau bărbați şi femei tinere cu feţele pline de vânătăi de culoare neagră şi albastră. Mulţi dintre ei nu puteau merge şi erau în scaune cu rotile. Atunci mi-am dat seamă că am fost ”norocoşi” că am ajuns la Zhodino. La penitenciarul din Minsk, poliţia a rupt mâinile şi picioarele oamenilor, a violat bărbaţi şi femei cu bastoane şi mulţi dintre cei care au fost acolo, în penitenciarul Akrestsin nu au mai trăit pentru a vedea zorile. 

Credeţi că măsurile represive ale regimului au efectul dorit? Oamenii acceptă să fie intimidaţi?

Violenţa a provocat un val de proteste în fabrici şi a început o mişcare spontană a ”femeilor în alb”. Femeile au format pe drumuri ”lanţuri de solidaritate”. Violenţa a i-a îndepărtat chiar și pe cei mai sinceri susținători ai lui Lukaşenko.

S-a schimbat ceva în legătură cu protestele şi compoziţia lor inițială?

Trebuie să spun că acum pentru prima dată după anii ‘90, clasa muncitoare şi-a ridicat vocea. Chiar dacă la început protestul arăta ca un fel de nemulţumire abstractă, după valul de teroare, lucrătorii industriali au început să dea suflu protestelor și trebuie notat că s-au implicat și grupuri sociale ca doctorii şi profesorii, care au fost înainte considerate drept ”coloana vertebrală a regimului”. O dată cu începutul anului academic, și studenţii s-au alăturat protestelor. 

În media occidentale, protestele masive sunt descrise aproape complet ca un fenomen liberal, în timp ce regimul lui Lukaşenko este descris parţial ca fiind unul comunist. Ce credeţi despre asta şi cum veţi descrie poziţionarea opoziţiei de stânga în această mişcare protestatară?

Trebuie să spun şi am spus asta multe ori, că Tihanovskaia şi celelalte figuri media nu au mare influenţa printre protestatari. Protestul este descentralizat şi este în mare parte auto-organizat. Oameni cu vederi politice diferite şi uneori chiar oameni complet depolitizaţi participă la protestele. Ei cer noi alegeri democratice şi demantelarea autoritarismului. De fapt, chiar dacă candidatul prezidenţial n-ar fi fost Tihanovskaia, ci un scaun, scaunul ar fi câştigat mai multe voturi decât Lukaşenko. 

Cum am spus mai devreme, regimul lui Lukaşenko a distrus toate drepturile sociale şi democratice posibile, inclusiv garanţiile sociale. Cum poate fi considerat unul comunist sau de stânga? Nu îmi este clar. 

Chiar dacă puţini amintesc, în anii ‘90 Lukaşenko a venit în putere cu retorica unui populist tipic de extremă dreapta. El i-a înfricoşat pe oameni cu ”răzbunarea roşie” şi ”reforme anti-piaţă”. De asemenea, a distrus parlamentul ales democratic şi care avea o mare facţiune de comunişti şi ţărănişti  –  o parte a partidului nostru. 

Desigur, Lukaşenko şi-a dat seamă că este foarte util să folosească nostalgia sovietică pentru a influenţa vechiul electorat. A făcut asta timp de 26 de ani. Însă, în îndepărtații ani ‘90, el şi grupul lui din parlament au votat pentru a interzice secţia bielorusă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Mai mult, în 1996 regimul a organizat o ruptură artificială în cadrul partidului nostru care a fost numit Partidul Comuniștilor din Belarus şi a creat ”un partid comunist” marionetă. El a sprijinit toate deciziile autorităţilor şi este o unealtă de propagandă care aparţine regimului pentru a demonstra ”sprijinul” dictaturii pentru mişcarea internaţională de stânga. Apropo, asta este unul dintre motivele pentru care numele nostru a fost schimbat în  Partidul Bielorus al Stângii Lumea Justă pentru a evita orice confuzie cu cel de-al doilea partid care-l sprijină pe Lukaşenko şi s-a desprins din partidul nostru. 

Recent au avut loc câteva greve în companii şi industrii de stat. Cum credeţi că rezistenţa lucrătorilor s-ar mai putea dezvolta?

Acum mulţi comitete de grevă a fost distruse. În companiile a fost introdus un regim de închisoare. Lucrătorii n-au nici măcar dreptul să circule în jurul fabricilor în timpul zilei de muncă şi să-şi contacteze colegii. Însă rezistenţa continuă şi minerii sunt din nou în grevă. IT-işti sprijină protestele. Aş vrea să vă spun despre eroul rezistenţei – minerul Yuri Korzun, care s-a înlănţuit într-o mină la 300 metri sub suprafaţa pământului, şi a refuzat să plece până când Lukaşenko demisionează. 

Cât despre sindicate, sindicatele ‘’oficiale’’ pro-stat din Belarus protejează nu doar angajaţii, ci şi angajatorul. Sindicatele independente au amintit de cluburile politice timp de mai mulţi ani. A forma organizaţii sindicale în firme a fost interzis. Însă acum ei încearcă să se mobilizeze şi să folosească organizarea pentru a-i ajuta pe lucrători să lupte împotriva dictaturii. 

Care este opinia partidului stângii bieloruse Lumea Justă despre utilizarea masivă a drapelelor alb-roşu-alb în timpul protestelor? Oare asta nu este o legătură cu opoziţia burgheză din perioada socialismului real şi ocupaţia nazistă?

Ca să fiu sincer, nu-mi place acest subiect, dar vreau să-l clarific. Mulţi oameni văd drapelul alb-roșu-alb la proteste și-l percep un simbol al naţionalismului, anti-comunismului şi ceva apropiat  fascismului. 

Istoric vorbind, acest drapel a fost desenat de un membru al partidului socialist bielorus ”Hramada” în timpul Revoluţiei din Februarie. Asta înseamnă că, din punct de vedere istoric acest drapel este un simbol social-democraţiei bieloruse. În anii de început ai Republicii Socialiste Sovietice Bieloruse au existat chiar și proiecte ca stema să fie în alb-roșu-alb, dar alta s-a impus o altă opţiune . Din păcate, aceste simboluri au şi o parte întunecată. Drapelul alb-roșu-alb a fost folosit de colaboratorii naziști, şi câţiva ani după prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost folosit ca drapel de stat. De la jumătatea anilor ‘90 a fost asociat mai degrabă cu opoziţia liberală şi naţionalistă. 

Ca sa dau exemplu, culorile drapelului italian au fost folosite în Italia fascistă, dar nimeni nu denumește drapelul italian unul fascist. Acelaşi lucru poate fi spus de steagul naţional al Rusiei, care a fost folosit de colaboratorii nazişti. Desigur, nu susţin înlocuirea simbolurilor de stat şi nu voi ţine un steag alb-roşu-alb în mâinile mele. Dar mă bucură că el a încetat să mai fie simbol al democraţiei naţionale şi a început să fie asociat cu rezistenţa civică.

Dacă protestele au succes, se îndreaptă oare Belarus spre o nouă republică? Ce perspective poate deschide asta pentru situaţia geopolitică a ţării, care este caracterizată de tensiuni între Federaţia Rusă şi UE?

Cred că dacă protestatarii ar câştiga, discuţia despre vectorul geopolitic al dezvoltării poate fi iniţiată. Dar majoritatea bielorușilor a fost şi rămâne susţinătoare a unei intregrări apropiate cu Rusia. Deci, această discuţie nu va obţine nimic. Cred că cel mai bun rezultat va putea fi statutul neutru al Bielorusiei. Această stipulare există în constituţia constituția şi ceea ce rămâne este să fie realizată.

Cum pot să sprijine stânga europeană şi partidele progresiste din ţările UE lupta voastră?

Ştimaţi tovarăşi, deja aţi făcut mult prin mesajele voastre de solidaritate. Şi să continuaţi să faceţi asta.

”Apărătorii de stânga” ai dictaturii produc o daună colosală asupra viitorului stângii şi a mişcării comuniste din Belarus. Gândiţi-vă, oamenii protestează împotriva represiunii, asasinatelor şi falsificărilor, iar unele partide de stânga îi critică pentru asta. Asta ar discredita stânga în ochii lucrătorilor, studenţilor şi întregului popor bielorus.

Vă cer să mergeţi la ambasadele bieloruse din ţările voastre şi să le demonstraţi că forţele de stânga sunt mereu de partea unor cerinţe juste ale protestatarilor. Spuneţi tovarăşilor, prietenilor şi rudele voastre ce se întâmplă în ţara noastră. Scrieţi scrisoare instituțiilor de stat din Belarus şi cereți să înceteze violenţa şi cei închişi să fie eliberaţi.

Mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut pentru noi! Vă rog să continuaţi să faceţi!

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici! 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *