Componenta teologică a studiului ”Postcomunismul românesc”
Acest articol este partea a șasea a unui studiu care urmează să apară în într-o variantă prescurtată în revistă Sociologie Românească, nr. 1-2, 2017. Partea a cincea – despre componenta culturală, va putea fi citită aici. Partea a șaptea – despre componenta ecologică, va putea fi citită aici.
Acest câmp de analiză este de abia la început, fiind inițiat prin intermediul lucrării lui Alexandru Racu Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă. Racu argumentează detaliat în favoarea recuperării tradiției sociale a Bisericii Ortodoxe Române (BOR), care nu s-a preocupat prea mult de prezentarea acesteia în spațiul public, timorată fiind, printre altele, de colaboraționismul cu fostul regim comunist. După ce prezintă detaliat doctrina socială a Bisericii Catolice, respectiv pe cea a creștinismului bizantin, Racu face un portret interesant, lucid și necruțător unor intelectuali publici declarați creștini, argumentând că felul în care aceștia, mai ales unii dintre ei, împletesc anumite idei creștine scoase din context cu ideologia neoliberalismului agresiv contemporan este total impropriu și periculos deopotrivă. Pornind de la conceptul de „neoliberalism cultural” avansat de către Cornel Ban în lucrarea deja citată Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, Racu argumentează în favoarea existenței unui neoliberalism teologic. În cuvintele autorului, „Dacă neoliberalismul cultural, așa cum îl definește Ban, a căutat să coaguleze consensul politic necesar implementării politicilor recomandate de tehnocrația neoliberală printr-un discurs public ce falsifica realitățile românești și occidentale, trecute și prezente, precum și prin întreținerea unor speranțe deșarte cu privire la viitorul neoliberal al României, neoliberalismul teologic a căutat să consolideze același consens prin flasificarea religiei creștin-ortodoxe (dar și a unor componente din tradiția catolică) cu scopul transformării ei într-o temelie teologică a neoliberalismului”[1].
Neoliberalismul teologic este susținut și de neoliberalismul științific, tehnocratic, acela care oferă neoliberalismului politic legitimitatea incontestabilă de care nevoie pentru a își pune în aplicare planurile prin marginalizarea și ridiculizarea criticilor și/sau a proiectelor alternative, invocând imposibilitatea existenței unor soluții diferite la problemele trasate, atenție, tot în interiorul discursului neoliberal. Dar, prin acest dogmatism care respinge din start orice potențială critică, orice dezbatere care ar putea aduce un aport constructiv la problemele aflate în discuție, neoliberalismul științific se autosubminează și își trădează mai degrabă caracterul ideologic decât pe cel științific. „Neoliberalismul teologic vine în sprijinul neoliberalismului științific prin faptul că politicile presupus raționale, recomandate de promotorii primului tip de neoliberalism, sunt prezentate de adepții celui de-al doilea tip de neoliberalism ca politici care, dincolo de raționalitatea lor strict economică, se justifică și prin faptul că ele s-ar afla în deplină armonie cu viziunea creștin-ortodoxă asupra lumii și naturii omului. De asemenea, conform acestei viziuni, politicile neoliberale reflectă în mod fidel principiile morale creștine, care sunt încălcate de soluții imorale (adică necreștinești) de tip intervenționist și asistențial. Pe scurt, neoliberalismul teologic caută să acrediteze ideea că știința neoliberală e confirmată de revelație, iar aceeași revelație legitimează practica guvernamentală neoliberală”[2].
Din motivele amintite mai sus, colaboraționismul și insuficienta coagulare a unei teologii sociale care să vină în complementaritatea teologiei liturgice, BOR s-a lăsat ademenită de cântecul de sirenă al unor intelectuali care s-au erijat în reprezentanții noii economii politice, urmărind să îi ofere acesteia din urmă un eșafodaj spiritual prin distorsionarea discursivă a preocupărilor sociale ale BOR și prin adaptarea lor trunchiată și neverosimilă la cerințele austerității neoliberale bazată pe atomizarea și pe destructurarea societății: „absența unei teologii sociale ortodoxe complementare teologiei dogmatice, liturgice, ascetice și morale a ortodoxiei reprezintă într-adevăr fondul care, printr-un deficit de anticorpi, explică în bună măsură ușurința cu care s-a putut produce și propovădui sinteza autohtonă de creștinism ortodox și neoliberalism. Utilizarea resurselor tradiției ortodoxe cu scopul susținerii active a neoliberalismului a implicat de fapt manipulări și falsificări grosolane ale acestei tradiții. Însă este adevărat că aceleași grupări intelectuale care s-au angajat în primul tip de demers au invocat uneori dimensiunea contemplativă a ortodoxiei cu scopul justificării pasivității față de noile forme de exploatare și injustiție asociate neoliberalismului. Sau, altfel spus, dacă ortodocșii nu pot fi convinși să se angajeze activ în transformarea lumii de aici după modelul neoliberal, atunci măcar să fie convinși să se ocupe exclusiv de lumea de dincolo, lăsând lumea de aici în grija tehnocraților neoliberali”[3].
În acest context, meritocrația neoliberală și competitivitatea exacerbată nu face decât să camufleze pozițiile privilegiate de pe care noua elită economică își lansează asaltul social asupra precariatului, admonestat și chiar demonizat în cheie individualistă pentru vicii cum ar fi lenea, delăsarea, pasivitatea sau apatia civico-antreprenorială. Pentru că noul civism neoliberal nu poate fi, în ultimă instanță, decât antreprenorial: fie direct, ca implicare a patronatelor în definirea noii culturi politice, fie indirect, prin intermediul angajaților multinaționalelor private care au interiorizat pavlovian reflexele de clasă ale superiorilor lor. La fel, noua natură umană adaptată logicii acestui discurs ar fi una perfect posesiv/competitivă, nu una bazată pe compasiune și dăruire, așa cum apare ea în discursul creștin.
Pentru că nu au ascultat îndemnul apostolului Pavel și au adoptat asertiv și fără menajamente „chipul veacului acesta”, promotorii neoliberalismului teologic au abandonat și chiar au trădat, în optica lui Racu, sensul autentic social al creștinismului. Pentru a rezuma, „Neoliberalismul teologic implică, așadar, o serie de poziții teologice care, cel puțin din punct de vedere ortodox, sunt foarte dubioase, dacă nu în mod clar eretice: de la o ontologie individualist-posesiv creștină care înlocuiește dimensiunea socială a Liturghiei și personalismul comunitar ca reflecție a ontologiei trinitare, până la postularea identității dintre natura umană și capitalism; de la un pesimism antropologic (nici măcar) protestant și un fatalism mai degrabă păgân, până la sfințirea și inocentarea atitudinii tranzacționale, fapt care atrage după sine rescrierea capitolului din morala creștină tradițională referitor la iubirea de arginți ca expresie a iubirii de sine; de la confiscarea și falsificarea noțiunii de providență, până la redefinirea noțiunii de furt, într-un mod în care să includă și taxarea de către autoritatea legitim instituită; de la o lipsă de sensibilitate, vădit necreștinească, atunci când vine vorba de problema sărăciei, până la încercarea de a reconcilia spiritualitatea ascetică și orientată escatologic a ortodoxiei cu o spiritualitate ce vizează împlinirea sinelui în lumea de aici, în termenii individualist-narcisiști și productiv-consumiști ai capitalismului contemporan. Neoliberalismul teologic se bazează pe aclimatizarea într-un cadru ortodox, deși deseori relativ neclar de la bun început, a unor elemente de gândire modernă (preluate direct sau indirect) din zona unui anumit tip de protestantism. Din motive lesne de înțeles pentru cineva familiarizat cu gândirea sfinților părinți, referințele patristice lipsesc, iar în puținele cazuri când apar sunt decupate cu grijă și scoase din context”[4].
Consider că matricea ideologică în care acest neoliberalism teologic a apărut și cu care totuși nu se confundă este cea neoconservatoare. De ce nu am abordat neoconservatorismul în cadrul secțiunii dedicate componentei ideologice a postcomunismului? Deoarece am considerat că, deși este o ideologie seculară, se încadrează totuși mai bine în această secțiune. Până la urmă, neoliberalismul teologic s-a născut din prelungirea și canalizarea neoconservatorismului militant înspre doctrina religioasă a BOR. Cuplat cu neoliberalismul economic, neoconservatorismul, recuperarea agresivă și militantă a unor tradiții „inventate”, așa cum le numea istoricul britanic Eric Hobsbawm și transformarea lor dintr-un discurs cultural defensiv, așa cum se prezentau ele în cadrul conservatorismului clasic, într-un discurs politic asertiv și ofensiv[5] – întregește peisajul ideologic față de care intelectualitatea noastră publică este tributară.
[1] Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2017, p. 22. Această secțiune reia, într-o formă comprimată, recenzia pe care am făcut-o lucrării lui Alexandru Racu pe portalul de critică socială Baricada. org., http://ro.baricada.org/racu-apostolatul-antisocial/.
[2] Ibidem, p. 22.
[3] Ibidem, p. 28.
[4] Ibidem, p. 251.
[5] Pentru diferențele dintre neoliberalism și neoconservatorism vezi Emanuel Copilaș, Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Editura Adenium, 2014, pp. 172-182.
