Căutarea unui nou contract ecologic: natura trebuie repolitizată

Componenta ecologică a studiului ”Postcomunismul românesc”

Fân Fest este un efort de a găsi o relație nouă între românii și natura (foto: Silviu Filip, CC BY-SA 3.0, via Wikipedia Commons)

Acest articol este partea a șaptea a unui studiu care urmează să apară într-o variantă prescurtată în revistă Sociologie Românească, nr. 1-2, 2017. Partea a șasea – despre componenta teologică, va putea fi citită aici. Partea a opta – despre componenta urbanistică – va putea fi  citită aici.

Nu numai în România, ci în întreaga Europă de Est, spațiul a fost depolitizat după 1989, în sensul în care dezbaterile legate de gestionarea resurselor de mediu au fost sustrase deliberării democratice, cetățenești, și plasate în sfera inabordabilă a experților nedispuși să ia în considerare proiecte alternative cu privire la natură pe motiv că ar fi neprofesioniste, neștiințifice și, în definitiv, ilegitime. Confiscarea tehnocrată a politicii, o abordare specifică neoliberalismului, a fost un proces care s-a manifestat, așa cum am observat deja, în toate domeniile de relevanță publică, nu numai în chestiunile legate de mediu. În acest ultim caz trebuie deconstruit deci „environmentalismul”, concepția care înțelege natura în parametri manageriali, propunând o accepțiune pragmatic-antreprenorială a acesteia; în locul ei trebuie impusă o viziune nouă și mult mai sustenabilă, ecologismul, pentru care relația om-natură trebuie regândită în mod radical, aceasta din urmă nemaifiind un simplu bun consumabil aflat la dispoziția arbitrară a umanității, ci însăși contextul mai larg în care societățile și politicile lor există, context pe care îl modelează și de care sunt modelate la rândul lor prin intermediul unor conexiuni deocamdată insuficient înțelese. Filosofic vorbind, antropocentrismul, vechiul raționalism modern, este constrâns să facă loc ecocentrismului.

Depolitizării tehnocrate a mediului i se opune acum o repolitizare, o reconfigurare militantă a naturii, venită pe filieră academică și activistă, în interiorul căreia natura nu mai reprezintă ceva exterior, obiectiv, poluarea fiind la rândul ei o consecință firească, deși nedorită, a dezvoltării, ci este alcătuită din interacțiuni discursive aflate la confluența dintre societate, economie și mediu. „Ce înseamnă faptul că natura sau mediul înconjurător au fost depolitizate şi că deci este nevoie de o repolitizare a acestora? Mai întâi, înseamnă că pro­blema mediului a fost frecvent redusă la o problemă tehnică, asupra căreia trebuie să se pronunţe experţii, nu cetăţenii sau oamenii obişnuiţi. Astfel, natura nu a fost implicată în procese deliberative democratice, ci în decizii ale instituţiilor specializate şi ale experţilor. La un nivel mai profund, o na­tură depolitizată este reprezentată ca un dat obiectiv, nu ca rezultatul unor construcţii sociale, care rezultă din interacţiuni complexe între economie, politică şi societate. Din perspectivă economică, o natură sau un mediu depolitizat se referă la faptul că degradarea mediului este rezultatul acceptat ca relativ normal (sau „normalizat”) şi inevitabil al dezvoltării, iar nu efectul unor sisteme economico-politice particulare de externalizare a costurilor ecologice”[1].

În spațiul postcomunist, cu precădere în România, eforturile ecologiei politice sunt îndreptate înspre două obiective majore: reproblematizarea politicilor de mediu ale fostelor regimuri comuniste, respectiv demantelarea presupusei neutralități ideologice a environmentalismului dominant, fapt care îl plasează în mod indiscutabil spre dreapta tehnocrată și neoliberală. Astfel, politicile de mediu de dinainte de 1989 nu au fost atât de catastrofale pe cât se acceptă astăzi. Da, au existat accidente ecologice majore și regretabile, iar mediul a fost deteriorat în mod alert mai ales datorită industrializării galopante și a apariției orașelor monoindustriale, dar acest aspect ține mai puțin de specificitățile ideologice ale comunismului cât de problematica inerentă dezvoltării industriale per ansamblu. Meta-ideologic, atât capitalismul cât și comunismul sunt ideologii care au la baza o viziune tehnică, urbanizată, în interiorul căreia progresul industrial reprezintă piatra unghiulară a existenței acestora. În plus, începând cu anii 1970, numeroase regimuri comuniste au creat o legislație de mediu consistentă și care, ținând cont de centralismul lor, putea fi utilizată în acest caz foarte eficient. Problema este că societățile est-europene, reticente de acum la orice inițiativă a conducerilor comuniste, nu au pus în practică în mod sistematic directivele legate de protecția mediului. Pe cale de consecință, mai ales în a doua fază a existenței lor, politicile de mediu ale regimurilor comuniste est-europene, inclusiv ale celui sovietic, au fost substanțiale, neputând fi reduse la o simplă camuflare a eșecurilor anterioare în acest domeniu.

În ceea ce privește pretinsa obiectivitate a environmentalismului postcomunist, ecologia politică îl expune ca parte constitutivă a dreptei neoliberale susținătoare a statului minimal și a unor politici de dereglementare substanțiale în toate sectoarele de activitate, politici menite să avantajeze în primul rând inițiativa privată a marii finanțe internaționale, și, corelativ, a capitalului local, deseori la fel de periculos ca cel extern. Prin ambiguitatea legislativă relativ la fondul forestier, neutralitatea oficială a politicilor de mediu românești este redusă la dimensiunea ei esențială, aceea de a oferi un paravan juridic pentru exploatarea agresivă a pădurilor de către marile companii internaționale în tandem cu mafia locală a lemnului. „Cazul despăduririlor sau defrişărilor necontrola­te arată foarte bine cum statul postcomunist român are o capacitate foarte limitată de a face faţă „hărţuirii” pe teren de către o reţea complicată, care reuneşte diferiţi actori, de la mica infracţionalitate locală, până la scheme complicate de criminalitate organizată şi implicarea anumitor companii multinaţionale. Indirect, limitarea autorităţii şi capacităţii de intervenţie statului este şi efectul presiunilor constante din partea societăţii civile şi a mediului de afaceri din România în direcţia restrângerii rolului statului în economie. Sigur că nu s-a solicitat în mod direct restrângerea autorităţii în materie de silvicultură, dar actuala situaţie a defrişărilor ilegale este re­zultatul cumulativ al proceselor de neoliberalizare a mediului şi resurselor naturale, care include preferinţa pentru auto-reglementare, în defavoarea reglementării centralizate de către stat. Astfel, presiunea politică şi ideologică, nu doar economică, de a privatiza pădurile a contribuit în mod direct la fragmentarea proprietăţii în zeci de mii de parcele, care nu mai pot fi controlate eficient nici individual, nici de către stat. Pe de altă parte, restituirile masive, cum a fost cea către Biserica Ortodoxă, au condus la o concentrare a proprietăţii, care la rândul ei pune probleme particulare de gestionare din partea noului proprietar, dar şi dificultăţi de monitorizare din partea instituţiilor statului. Presiunea constantă exercitată asupra tuturor guvernelor din ultimii 25 de ani, de a reduce taxele şi impozitele, a contribuit indirect la bugetarea inadecvată a anumitor instituţii ale statului, precum autorităţile silvice, care sunt în criză de resurse şi personal. Presiunea de a reduce numărul de angajaţi din do­meniu bugetar a contribuit, de asemenea, la resurse de personal limitate în domeniul silvic. Administraţiile parcurilor naţionale şi naturale se află într-o situaţie încă şi mai dificilă”[2].

Concret, problemele centrale care pot fi abordate și rezolvate cu succes în cadrul ecologiei politice sunt încadrate într-un spectru foarte larg, mergând de la rasializarea și ghetoizarea sărăciei, cum este cazul comunității marginalizate de la Pata Rât din Cluj-Napoca, discutat în cadrul secțiunii referitoare la componenta socială a postcomunismului românesc, probleme legate de poluarea transfrontalieră, de „imperialismul substanțelor toxice”, prin care marile puteri plasează responsabilitatea gestionării deșeurilor toxice unor state mai sărace, degradarea solului, biopirateria sau conflictele pentru păstrarea și/sau extinderea spațiilor verzi și a calității aerului – până la conflictele miniere (vezi cazul Roșia Montană), „apărarea râurilor” (împotriva unor mari baraje care amenință speciile locale, dar și împotriva unor mici baraje care, în cadrul unor ecosisteme fragile, pot cauza cel puțin la fel de multe daune), pescuit sustenabil, drepturi ale bicicliștilot și pietonilor, ecofeminism și, în sfârșit, ecologismul săracilor.

Nu în ultimul rând, ecologia politică postcomunistă trebuie să își îndrepte critica și înspre politica subiacentă politicilor de mediu din Uniunea Europeană. Departe de a fi cele mai performante în domeniu și traversate fără doar și poate de numeroase interese particulare, acestea trebuie permanent discutate și renegociate în lumina intereselor tuturor cetățenilor europeni, respectiv a întregii lumi. În caz contrar, acuzele de eco-imperialism capătă o nedorită și îngrijorătoare consistență. Cu toate acestea, ecologia politică nu este deloc ostilă proiectului european în sine; criticile pe care i le aduce sunt imanente, nu exterioare. Altfel spus, deconstruirea globală a eurocentrismului nu trebuie echivalată cu anti-occidentalismul; pentru numeroase state membre ale Uniunii Europene sau aspirând la integrare, politicile europene de mediu reprezintă un categoric pas înainte în raport cu experiența lor anterioară în acest domeniu[3].

 


[1] Lucian Vesalon, Ecologia politică a postcomunismului, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2017, pp. 17-18; subl. în orig. Această secțiune sintetizează recenzia pe care am făcut-o cărții lui Lucian Vesalon pe portalul de critică socială Baricada. org, http://ro.baricada.org/repolitizarea-naturii-ecologia-politica-in-postcomunism/.

[2] Ibidem, p. 124.

[3] Ibidem, p. 90.

Postări asemănătoare


One Comment

  1. E foarte, foarte bună cartea lui Vesalon. Am citit și eu din ea, recitesc încă. E o carte necesară, de bun simț, bine articulată.

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat