1 mai la Telciu: Munci calificate și necalificate. Probleme și soluții

Dezbatere cu Cornel Ban, Ágota Ábrán și Adrian Rista despre economia socială și învățământul profesional

Discuţia a avut loc în Centrul de Informare Turistică din Telciu (foto: Giorgiana Hornaru)

De 1 Mai, la Telciu, am avut parte de o discuție despre economia socială, învățământul profesional și munca de zilier în România, organizată de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale din Telciu. După câteva prezentări succinte aparținând  profesorului Cornel Ban (City University of London UK/Copenhagen School of Business, Danemarca), Ágotei Ábrán (doctor în antropologie la Universitatea Aberdeen din UK) și Adrian Rista (avocat și activist cu o largă experiență în domeniul economiei sociale) au început discuțiile cu membri ai consiliului local și ai comunității, prezenți în sala mare a Centrului de Informare Turistică din localitate. Discuțiile au căutat să evidențieze moduri concrete prin care poate fi pusă economia în slujba comunității și societății, cum poate fi susținut învățământul profesional și care este miza acestuia.

Cornel Ban a deschis discuția despre învățământul dual și școlile profesionale, cu referiri punctuale la modul în care acestea au fost dezvoltate și funcționează în Elveția, Danemarca sau Germania, țări în care absolvenții acestei forme de învățământ sunt angajați încă din perioada școlarizării, ajungând după finalizarea școlarizării până la salarii de 3-4000 de euro/lună. După care, pornind de la lemn ca resursă principală a comunei Telciu și a altor comune de pe Valea Sălăuței și din bazinul Someșului Mare, s-a discutat despre ce fel de educație profesională ar putea duce la valorificarea inteligentă a acestei resurse, oferind localităților din zonă posibilitatea de a ieși din statutul de furnizoare de resurse prime ieftine și permițând acordarea unor salarii semnificativ mai mari pentru meseriașii implicați în prelucrarea lemnului. Însă, atitudinea patronatelor autohtone reprezintă o primă problemă de care ne lovim când vine vorba de învățământul profesional și schimbările necesare pentru a-l transforma într-un mijloc prin care absolvenții să beneficieze de o pregătire adecvată, cu acces la tehnologii recente, cu posibilități de practică în proximitate și cu stimularea financiară a celor care nu doar învață, ci deja muncesc. Patronatele de pe la noi își imaginează că școlile profesionale sunt strict responsabilitatea statului și nu își asumă partea de contribuții necesare unui învățământ profesional funcțional, cum se întâmplă în alte țări, ca Danemarca, Elveția sau Germania. În același timp, mulți angajatori se plâng că nu găsesc meseriași calificați, că absolvenții școlilor profesionale sunt slab pregătiți, dezinteresați sau predispuși să o taie peste hotare după ce se perfecționează cât de cât la firma angajatoare. Însă, sunt prea puține cazurile când angajatorii ies din zona asta de lamentații sau din discursul populist îndreptat împotriva asistenței sociale, pentru a recunoaște că nu e suficient doar să stea cu mâna întinsă la stat, așteptând forță de muncă bine pregătită, docilă și dispusă să tragă mult și bine pe bani puțini.

Ce e învățământul profesional dual?1

Învățarea se petrece, în parte, în clasă, în stil tradițional și, în parte, într-o companie unde cursantul poate aplica și exersa cele învățate în clasă și poate dobândi noi cunoștințe și abilități practice. Dacă la finalul studiilor gimnaziale, din diferite motive, o persoană alege să urmeze cursurile unei școli profesionale, asta nu înseamnă că nu are posibilitatea, cel puțin teoretica,  să se răzgândească, să dea bacalaureatul și să se îndrepte ulterior spre studii universitare, aspect care este deja cuprins în forma actuală de organizare a învățământului profesional în România. Patronatele ar trebui să plătească salariile ucenicilor și ale maiștrilor care îi formează în școli, firmele fiind principalii beneficiari ai pregătirii forței de muncă și ai muncii prestate pe perioada școlarizării în regim de practică. Având în vedere cât de subfinanțat este învățământul pre-universitar, Ministerul Educației nu își poate permite să plătească orele sau tehnologia cu care vor lucra ucenicii, iar a-i pune pe elevi să facă practică în ateliere depășite ca dotări este un nonsens și o cauză a dezinteresului față de meseria pe care se presupune că o învață.

Un alt aspect important este încurajarea școlilor de meserii cu valoare adăugată mare, un exemplu fiind producerea unor tipuri de mobilier din lemn și metal aflate la mare căutare pe piața internațională și generatoare de marje mari de profit celor implicați în această branșă. În discuție a fost adus un model de fotoliu danez care se vinde cu 4300 EUR. Un singur buștean poate produce aproximativ 30 de scaune, generând astfel încasări de aproximativ 120.000 EUR. Un calcul simplu subliniază un profit de cel puțin 50.000 EUR, obținut prin procesarea sustenabilă a resursei și folosind muncă calificată, plătită la adevărata ei valoare. Nu de puține ori, astfel de scaune sau alte piese de mobilier din aceeași categorie sunt făcute în țări cu tradiție de mobilă fină din lemnul exportat din România și Ucraina, de grosul profitului rezultat din exploatarea și prelucrarea resursei lemnoase bucurându-se alții decât membri comunităților de unde a plecat materia primă.

În România, avem lemn, lână, forță de muncă și o mulțime de designeri absolvenți ai universităților de arte din Cluj și București care deja se ocupă cu așa ceva, dar lucrează de multe ori cu firme din străinătate unde există oamenii calificați în stare să producă ceea ce ei proiectează. Printr-o școală profesională sau un centru de învățământ profesional bine gândit și orientat, se pot scoate ușor 80-90 meseriași „de lux” cu doi sau trei ani de pregătire. Avem toate componentele, dar degeaba dacă nu creăm un sistem, dacă nu le reunim într-un mecanism prin care, în diferite moduri, să beneficieze în primul rând comunitățile de unde provin resursele prime și forța de muncă, precum și colaboratorii externi (designeri, oameni de marketing etc.).

Ce ar presupune o astfel de școală profesională de 2 sau 3 ani?

  • 12 luni de pregătire în clasă în care elevii obțin o pregătire generală și noțiuni de bază din domeniu
  • 12/24 luni în ucenicie în firmele care susțin financiar și logistic astfel de centre educaționale, din care două zile sunt petrecute în clasă și trei sau patru zile sunt petrecute la firmă
  • Ucenici plătiți la nivel de intrare în câmpul muncii, dar similar cu cel al muncitorilor calificați. În Danemarca ucenicii primesc salariul minim și intră în sistemul muncii legale de la 14 ani, cu asigurări, cu tot ce presupune condiția de angajat.

Urmând acest model, în 2-3 ani o persoană poate să fie pregătită prin toate etapele procesului de producție – de la folosirea bormașinii la îmbinarea scaunului. Această pregătire specializată capacitează ucenicii să poată îmbunătății procesul de producție, pentru că văd și ajung să înțeleagă întreg sistemul. Mai mult, prin acest proces se creează egalitate între fete și băieți, care pot face aceeași muncă – în Danemarca sunt foarte multe fete în industria de mobilă de precizie. Tot în Danemarca, patronatele au văzut că acest model crește profitul și aduce predictibilitate și stabilitate firmelor pe termen mediu și lung.

Un calcul aproximativ al costului pentru formarea unui cursant arată cam așa:

  • În Danemarca formarea unui muncitor calificat costa patronatul aproximativ 15.000 EUR
  • În România, chiar dacă ar costa tot atât, 11.000 ar fi valoare muncii lor (orele muncite în firme), iar dacă scădem și costul actual al formării unui elev, ar costa vreo 3500 EUR pentru 3 ani de pregătire.

Un procent mic probabil ar pleca în străinătate, însă cei mai mulți ar prefera să rămână în firmele în care s-au format și în comunitate sau ar începe ceva pe cont propriu – parteneriate cu designeri, firme mici, asocieri de tip cooperativă dacă sunt plătiți la nivelul unui 1000 de euro net, venitul din zona meseriașilor specializați de pe piața. Ar crește astfel salariile (și asta e mijlocul principal prin care se poate reduce migrația), iar patronatele nu ar mai trebui să închidă sau sa se plafoneze din cauza lipsei de personal calificat sau a exploatării cu valoare adăugată mică, ceea ce face posibilă înființarea unor firme care durează generații. O altă consecință pozitivă ar reprezenta-o creșterea ratei de sindicalizare și de specializare a muncitorilor, învățământul dual necesitând implicarea sindicala. Mai mult, ar crește baza de fiscalizare a autorităților locale, motorul principal în dezvoltarea serviciilor în comunitate, ducând la îmbunătățirea generală a nivelului de trai.

La ora actuală, cel puțin la nivel de Bistrița-Năsăud, există școli profesionale orientate către mecanică auto sau servicii hoteliere, majoritatea absolvenților plecând în străinătate la finalizarea studiilor, în primul rând din cauza nivelului de salarizare și a condițiilor de muncă, în timp ce la Bistrița, tâmplari dispuși să lucreze și în alte materiale decât PAL-ul, pot câștiga salarii de 1200 de euro pe lună. Legea existentă, cu toate neajunsurile sale, permite organizarea și reorganizarea învățământului profesional la nivel local, însă statul central e tot mai slab, însă există modele regionale și locale de la care ne putem inspira, atât în România, cât și în străinătate. De exemplu, ca să înțelegem de ce România ar trebui să tindă să califice cel puțin jumătate din absolvenți și care este miza unui astfel de sistem, e de ajuns să ne uităm la distribuția absolvenților în țări cu cea mai bună rată de salarizare (Danemarca, Olanda, Germania):

  • 22-23% au studii superioare
  • 56% au studii profesionale
  • 10% au doar bacalaureat
  • 68% din totalul de absolvenți din țări cu cea mai bună rată de salarizare, respect pentru angajat etc. sunt calificați2

Discuția despre învățământul profesional dual, implicarea patronatelor și modurile în care resursele pot fi valorificate pentru bunăstarea întregii comunități, a fost completată de Adrian Rista printr-o serie de observații despre legislație. În forma actuală (din 2016), legea nu obligă firma beneficiară/parteneră să remunereze elevii pentru „practica” lor, dar nici nu o interzice, așa că o direcție importantă este lămurirea patronatelor că, pe termen lung, este în interesul lor să recompenseze financiar elevii practicanți, atât ca stimulare pentru luarea în serios a pregătirii, cât și ca recompensă care să-i releve posibilitatea unui loc de muncă decent la finalizarea studiilor. Statul permite  în legislație finanțarea școlilor profesionale de către patronate, dar ar trebui să oblige la plata pentru practica elevilor. În faza actuală e nevoie de lobby puternic pentru a convinge firmele să se implice în așa ceva, logistic și prin remunerarea elevilor pentru munca prestată sub forma de practică. Resursa umană există, dar trebuie să aibă o alternativă solidă, mai tentantă decât mirajul banului făcut rapid în străinătate, chiar și în calitate de muncitor necalificat.

Discutând despre un model funcțional pe Valea Sălăuței, la costurile enumerate deja au mai fost adăugate altele (marketing, transport etc.), subliniindu-se faptul că multe munci pot fi făcute online, ceea ce facilitează colaborări cu parteneri de la distanțe mari (designeri, oameni de marketing etc.), miza principală fiind punerea pe piață a produselor rezultate. Împotriva argumentului lipsei de expertiză locală și a personalului calificat apt să pregătească viitorii meseriași, se aduce în discuție posibilitatea „importului” din zone unde deja sunt, prin cooptarea unor meseriași pensionați, inclusiv foști maiștrii în școli profesionale, și implicarea lor în actul educațional, cu ajutorul firmelor, a meseriașilor deja existenți și angajați.

Câteva intervenții din public au ridicat observații pertinente, atât vizavi de starea actuală a învățământului profesional și diferite limitări de ordin legislativ și curricular, cât și în legătură cu atributele (tot mai) limitate ale administrație locale în actul educațional și în viața economică. Pentru că nu mai au unde face practica, elevii actuali ai școlii profesionale din Telciu sunt duși periodic la Bistrița, cu microbuzul, la o firmă parteneră. Nu există în zonă prea mulți angajatori privați, așa că e greu de imaginat forme de sprijin dinspre privat pentru învățământul profesional, iar legislația actuală nu permite autorităților locale să exploateze masa lemnoasă din pădurile comunale, aflată în administrația Ocolului Silvic, fiind necesare licitațiile, ceea ce face ca lemnul să fie tăiat și să plece spre alte tărâmuri pentru a fi prelucrat și pentru a produce profituri grase. S-a discutat și despre lipsa de apetit pentru asociere sau cooperativizare a multora dintre antreprenorii din zonă, cât și despre mecanismele necesare pentru a putea înființa un centru educațional profesional în strânsa legătură cu valorificarea resurselor prime din zonă și axat pe modelul micro-industriilor atât de profitabile în multe alte comunități. E nevoie fie de o regie a primăriei, cu firme care să poată valorifica resursele și, în același timp, să susțină un centru educațional profesional, fie de o formă de cooperativizare a unor antreprenori, meseriași, designeri etc., ambele implicând proiecte și strategii pe termen lung.

Despre munca necalificată și valoarea ei a vorbit Ágota Ábrán, în încheierea discuției. Munca calificată înseamnă o muncă care necesită o pregătire specială pentru ca omul să o poată săvîrși. Asta dă iluzia că munca necalificată nu cere de la muncitor nimic altceva decât prezența fizică, aparent nivelând diferențele de aptitudini și experiențe de la om la om, care, fiind interschimbabile, permit/justifică reducerea salariilor la minim. În Clasificarea ocupațiilor din România (COR), muncitorul necalificat este definit ca executând „sarcini simple și de rutină care necesită folosirea uneltelor manuale și depunerea unui efort fizic considerabil”3. Astfel, aparent, muncitorul necalificat există doar ca și corp fizic într-un vid social, intelectual și creativ. Corpul muncitorului deci dezbrăcat (sau alienat) de legăturile pe care le are cu lumea sa fizică poate fi plătit cu un salariu minim pentru că nu sunt remunerate numeroasele sale aptitudini, experiențe și legături sociale care de fapt creează valoarea muncii sale pentru angajator în timp ce valoarea plătită e mult mai mică.

„Ca să explic într-un mod concret aduc ca exemplu munca de pe culturi mici, și curățarea și uscarea plantelor, în care am experiență ca și observator participant.

În primul rând, acum trei ani, cu o diplomă de master, deși lucram pe câmp și ca prelucrător de plante ca să fac cercetare, nimeni nu m-ar fi luat serios ca muncitoare (necalificată), pentru că nu aveam nici măcar jumătate din randamentul celorlalte femei cu care lucram. Nu eram doar lentă, ci și oboseam repede, avînd un corp obișnuit să stea la birou în fața calculatorului. Nu dezvoltasem nici mișcările care m-ar fi putut ajuta să lucrez eficient energetic și repede. De exemplu, femeile celelalte știau cum să scuture și să aleagă frunzele mici de deșeuri cu două mâini rapid dar poate nu perfect, ca să obțină frunze suficient de curate în cantități mari până sfârșitul zilei, în timp ce eu alegeam cu două degete într-un mod dureros de minuțios. Dacă aș fi fost angajată și plătită sigur aș fi fost concediată după mai puțin de o săptămână. Spre deosebire de cum era cu 3 ani în urmă, anul acesta, iarăși ca parte dintr-o cercetare în curs, am lucrat într-un alt loc la prelucrarea plantelor, însă după zece minute de lucru mi s-a spus că se vede că am mai lucrat cu plante, iar la sfârșitul zilei „hărnicia” mea a fost menționată, iar eu, în pofida refuzului meu,  am fost plătită. Deși „hărnicia” mea aici era recunoscută ca și o calitate a persoanei mele, ea de fapt era o „calificare” căpătată în urma experienței mele de a lucra cu plante. Mai mult, corpul femeilor cu care lucram, erau antrenate de munca din gospodăriile lor, cu animalele, pe câmp și în păduri, iar angajatorii se bizuiau pe valoarea corpului lor, antrenat, calificat, ca să câștige randament mare.

În același timp, corpul antrenat/călit de viața muncitorului, nu e singurul lucru neremunerat și ascuns de conceptul de muncă necalificată. Oamenii găsesc moduri inovatoare și creative care s-ar putea să pară detalii mărunte, dar în realitate cresc eficiența și ușurința muncii. De exemplu, la un atelier de prelucrarea plantelor, muncitorii au decis să pună la o parte coșurile (venite direct de la colectori) de plante care arătau mai pline cu deșeuri, iar coșurile mai curate, le puneau direct pe sitele de uscare și le alegeau pe site, unde se vedeau mai bine deșeurile mici, plantele fiind așternute în straturi subțiri. Coșurile mai murdare, pe cealaltă parte, erau puse pe masa de sortat, curățate de deșeuri cu mâna și doar după aceea puse pe site. În teorie ei trebuiau să pună toate plantele pe masa de sortat, să le sorteze și doar după aceea să le pună pe site, dar schimbând fluxul de producție ei au lucrat mai eficient creând valoare adăugată pentru angajator. Mai mult, munca de prelucrare a plantelor este de multe ori o muncă monotonă și lungă, în sezon oamenii lucrând și 12 ore pe zi sau mai mult, iar cei care lucrează creează un grup de solidaritate în care își discută problemele zilnice și glumesc ca ziua să treacă mai repede și să-și păstreze mintea sănătoasă. Astfel „sănătatea și siguranța” la locul de muncă este de fapt creată de muncitorii în sine, nu de angajator, prin discuții și glume dar și prin ajutorarea reciprocă și educarea celor cu mai puțină experiență de către cei cu mai experimentați. Această „muncă” de creare a „sănătății și siguranței” la locul de muncă este de multe ori ascunsă și, iarăși, neremunerată datorită etichetei de „muncitor necalificat”.

Până acum am vorbit despre lucruri care adaugă valoare nevăzută și neremunerată la munca necalificată, înăuntrul locului de muncă. Dar grupul social în care muncitorii necalificați sunt încorporați însuși creează această valoare. De la familia muncitorului care are grijă de gospodăria și copiii celor care poate lucrează 12 ore pe zi, la gătitul masei de prânz sau a pachetelor, pentru că nu am văzut să fie pusă la dispoziție masă pentru angajați în locurile în care am lucrat. Mai mult, munca comunală creează valoare în aspecte și mai largi. Multe plante colectate cu care am lucrat vin de pe pășunile biodiverse care există datorită pășunatului animalelor, cosirii și amenajării pășunilor de către diverși gospodari care lucrează ca și muncitori necalificați. Pe când unii (foarte puțini) angajatori recunosc această valoare adăugată și încearcă să suporte comunitatea prin salarii mai mari și proiecte de comunitate, cei mai mulți beneficiază de această valoare creată de munca comună prestată  „invizibil” prin „truda necalificată” a localnicilor, fără a da înapoi comunității o răsplată pentru asta.

Nu e doar cazul muncilor catalogate drept necalificate, valoarea multor altor munci este de fapt construită pe munci invizibile și neremunerate. Fiecare dintre noi poate să se uite atent la munca pe care o face și să analizeze care sunt micile lucruri care adaugă valoare la munca lor fără ca această valoare să fie recunoscută.”

Cum se poate genera un astfel de sistem fără statul central care este slab și implementează măsuri de dreapta/neoliberale? Prin inițiative locale, regionale care să nu se împotmolească în lipsa de viziune, coerență și curaj a administrației centrale, susținute financiar prin bănci cooperatiste, ca cea prezenta în Telciu, spre exemplu. Încurajarea mutării banilor localnicilor către o entitate de acest tip, care să finanțeze firma care va semna acordul cu școala profesională, ar transforma comunitatea în investitor și beneficiar deopotrivă, atât ca dobândă, cât și ca efect comunitar pozitiv.

Soluția actuală, care zăpăcește mințile multor politicieni și antreprenori, constă în a ”încuraja” ocuparea locurilor de muncă prin eliminarea sau condiționarea asistenței sociale și aducerea migranților din zone mai sărace, care sunt dispuși să accepte salarii mici. Însă, chiar și o analiză sumară probează lejer că această ”soluție” nu e fezabilă, că nu servește oamenii și comunitățile, ci capitalul. O strategie de pregătire pentru munca cu mare valoare adecvată crește protecția drepturilor și demnitatea angajaților, le garantează siguranța zilei de mâine, și încurajează un mai bun echilibru între timpul de muncă și cel liber. Trebuie să ne modelăm după regiuni asemănătoare nouă, precum Nordul Italiei și Țara Bascilor, regiuni similare cu micro-industrii foarte profitabile, nu să continuăm politici care adâncesc și mai tare inegalitățile sociale, amplifică migrația și fac ca din exploatarea diferitelor resurse prime să câștige o minoritate locală (intermediarii), iar profiturile substanțiale și toate beneficiile generate (locuri de muncă bine plătite, susținerea și dezvoltarea învățământului profesional, taxe pe profit și venituri mari care să permită autorităților susținerea unor servicii publice de calitate etc.) să ajungă în alte părți, la cei care au construit de multă vreme mecanisme orientate și către comunitate, angajați etc., nu numai către investitori. Pe lângă resurse, banul pleacă afară odată cu omul care migrează în căutare de salariu bun, care să-i permită un trai decent și demn, lui și familiei sale. În încheiere, trebuie subliniate celelalte câștiguri, adiționale celui financiar – mândrie locală, demnitate redată acelor profesii și celor care le practică. Învățământul vocațional e una din formele de depășire a stării de dependență, cum a fost industrializarea, pentru că facilitează ieșirea din capcana calificare scăzută – salariu mic (low skill – low wage).


1 L 1/2001 alin. (4) Învățământul dual este o formă de organizare a învățământului profesional și tehnic care se desfășoară pe bază de contract și are următoarele caracteristici:

a) este organizat, într-un cadru unitar, de către unitățile de învățământ la solicitarea operatorilor economici sau a structurilor asociative interesate, cum ar fi camere de comerț, asociații patronale de ramură, clustere în calitate de potențiali angajatori și parteneri de practică;

b) asigură o rută alternativă de educație și formare profesională, organizată pe bază de parteneriat și conform unor contracte individuale de pregătire practică încheiate cu operatorii economici care asumă ca responsabilitate principală pregătirea practică a elevilor;

c) operatorii economici asigură pregătirea practică a elevilor, bursă, cel puțin la nivelul celei acordate din fonduri publice pentru învățământul profesional, și alte cheltuieli pentru formarea de calitate a elevilor;

d) se bazează pe un parteneriat extins, asigurând colaborarea dintre unitățile de învățământ partenere, autoritățile publice centrale și locale și mediul economic și asociativ.

(5) Învățământul dual reflectă caracteristicile prevăzute la alin. (4) și îndeplinește următoarele cerințe:

a) încheierea contractului de parteneriat între unul sau mai mulți operatori economici sau între structuri asociative/un consorțiu de operatori economici, unitatea de învățământ și unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia se află unitatea școlară, contract care stabilește condițiile de colaborare, drepturile și obligațiile părților, precum și costurile asumate de parteneri;

b) încheierea contractului individual de pregătire practică dintre elev, respectiv părintele, tutorele sau susținătorul legal al elevului minor, operatorul economic și unitatea de învățământ, contract care stabilește drepturile și obligațiile părților.

(6) Organizarea și funcționarea învățământului dual, accesul în învățământul dual, durata și conținutul programelor de pregătire profesională, modul de organizare și desfășurare a examenului de certificare a calificării sunt reglementate prin metodologii specifice, propuse de Centrul Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic, aprobate prin ordin al ministrului educației naționale, în urma consultării reprezentanților operatorilor economici și a altor structuri reprezentative ale mediului economic interesate.

2 Anke Bahl, „How to strengthen partnerships with the productive sector? The case of the dual system in Germany”, (april 2014), http://slideplayer.com/slide/6053790/

http://www.mmssf.ro/j33/images/Documente/Munca/COR/2015-12-08_GrupaMajora9.pdf


2 Comments

  1. Invatamantul dual a fost si este o mandrie a sistemului scolar german, insa ani de zile OECD a tot discreditat acest tip de invatamant, ceea ce a dus la o temporara decadere. In ultimul timp invatamantul dual a fost reabilitat, insa anumite domenii duc o lipsa acuta de candidati si specialisti.
    Munca necalificata nu exista de fapt, orice munca necesita o anumita pregatire. Din experienta practicii agricole pe care am prestat-o ca eleva si studenta (am absolvit in 1989) pot sa spun, ca exista anumite munci care nu pot fi facute de elevi sau studenti fara experienta si minima pregatire. Ma gandesc la plantatul rasadurilor, copilit sau plivit.
    Felicitari pentru articol!

  2. Pingback:Munci calificate și necalificate. Probleme și soluții. Dezbatere cu Cornel Ban, Ágota Ábrán și Adrian Rista despre economia socială și învățământul profesional – PLATZFORMA

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat