România centenară. O perspectivă internațională

Politica externă a României este captivă intre oportunismul elitelor si asteptările societătii

Cât de mult poate fi socializată politica externă? (foto: Pixabay, CC0)

Inițial, acest eseu trebuia să fie intitulat România centenară. O perspectivă geopolitică. Am renunțat la atributul „geopolitică” în favoarea atributului „internațională” deoarece este mai relaxat, să zic așa, din punct de vedere ideologic. Dacă relațiile internaționale comportă foarte multe abordări (realism, liberalism, constructivism, teorie critică, ecologism, feminism), geopolitica este mult mai limitată din acest punct de vedere, fiind un fel de perspectivă teritorială conservator-imperialistă dezvoltată de marile puteri europene la granița dintre secolele XIX și XX și construită pe eșafodajul teoretic al geografiei coloniale anterioare. Sigur că în ultimele decenii au apărut noi curente, critice, ale geopoliticii (postmodernă, marxistă), dar acestea sunt încă minoritare în raport cu corpusul doctrinar clasic al disciplinei și, din câte știu, nici nu se studiază în universitățile românești. Motiv pentru care termenii geopolitic/ă, internațional/ă sunt utilizați deseori interșanjabil, deși se referă la problematizări diferite ale contextelor și evenimentelor internaționale. Diferite, chiar dacă parțial superpozabile, ținând cont de inflexiunile realiste ale geopoliticii.

Am divagat suficient. Să revenim la subiectul eseului nostru. Unul dintre reproșurile – întemeiate, de data aceasta – care i se aduc stângii independente românești este acela că se preocupă prea puțin de situația internațională. Iar atunci când o face, se rezumă de obicei la Uniunea Europeană și la modalitățile în care contradicțiile economice și sociale inerente acesteia se repercutează asupra României. Într-adevăr, pentru a înțelege cât mai bine ce se întâmplă la tine acasă și cum s-ar putea întâmpla mai bine, este nevoie să utilizezi și analize deductive, nu numai inductive. La urma urmei, conjuncturile internaționale explică deseori mai adecvat, mai complex, comportamentul unui stat, extern, dar și intern, decât o face centrarea obstinată pe problemele naționale.

Într-un mediu internațional radical diferit de cel de acum zece ani, darămite de cel de acum o sută de ani, de la sfârșitul primului Război Mondial, România are o politică externă formală, nepragmatică și prea puțin critică în raport cu structurile de putere în care este încorporată. Cu toate defectele sale structurale, regimul comunist a avut o politică externă de o anvergură și eficiență impresionante, cu mult peste ceea ce s-a întâmplat atât înainte de 1948, cât și după 1989. Și, aspect foarte important, și-a negociat altfel interesele în raport cu hegemonul regional, Uniunea Sovietică. A făcut-o mult mai asertiv și mai pragmatic, chiar dacă avantajele derivate din acest comportament internațional nu s-au tradus întotdeauna în politici adecvate pentru creșterea bunăstării populației. Însă asta s-a întâmplat în special în ultimul deceniu al existenței regimului; dar austeritatea național-comunistă a anilor 1980 este legată indisolubil de criza petrolului din deceniul anterior și de contracțiile ulterioare ale economiei politice globale, nu numai de incompetența și de rigiditatea birocratică internă care a potențat din plin aceste efecte negative externe (vezi Ban, 2014). Cu toate acestea, în raport cu maniera în care România a înțeles să își urmărească interesele relativ la Occidentul „mic”, european, din perioada interbelică, respectiv la cum înțelege să își negocieze astăzi poziția internațională față de Occidentul „mare”, în interiorul căruia bipolaritatea dintre Statele Unite și Uniunea Europeană (UE) se accentuează – perioada comunistă iese în evidență de departe. Repet, din punct de vedere al politicii externe și internaționale.

Sigur, se poate aduce în discuție tonul tot mai strident anti-european al politicii externe românești din ultimii ani. Dar, dincolo de anumite mize juridice evidente, avem de-a face doar cu un spectacol retoric și electoral: dacă ne uităm la proporția importurilor în cadrul cheltuielilor bugetare anuale, respectiv la sumele exorbitante cheltuite pe tehnologie militară, România este un aliat obedient atât al capitalului european (german, în primul rând), cât și al imperialismului american. Recentele augmentări ale cheltuielilor sociale nu modifică deloc această paradigmă. Ba chiar o întăresc, pentru că nici capitalul extern nu mai profită atât de mult de pe urma forței de muncă ieftine, preferând în schimb forță de muncă tot mai calificată și o infrastructură decentă.

Să ne înțelegem: ca parte a UE și a Alianței Nord-Atlantice, România este membră a unui club capitalist „soft” (UE), preferabil capitalismului industrial agresiv și milităros practicat de statele naționale ale secolului XIX, care vine însă la pachet cu apartenența la NATO, bazată pe exportarea capitalismului milităros în afara spațiului occidental și care, la rândul său, prin acest artificiu, apare ca un areal socio-economic dezirabil. Ăsta este Zeitgeist-ul: deși îi aparținem implacabil, nu înseamnă că nu trebuie să îl criticăm intens. Vorba lui Jean-Paul Sartre: nu contează ce a făcut istoria din tine, contează ce faci tu cu ce a făcut istoria din tine.

Și noi nu prea facem mare lucru. Pe lângă Occident, relațiile cu Rusia și cu China sunt la un nivel foarte scăzut. Nimeni nu spune că ar trebui să importăm autocrația rusă sau sistemul de credit social al Chinei, dar ambele state sunt tot mai importante în contextul internațional și merită cu siguranță mai multă atenție, chiar dacă Occidentul nu vede cu ochi buni astfel de politici. Până la urmă, într-o țesătură complexă a intereselor marilor puteri în spațiul eurasiatic, România ar trebui să facă eforturi să își proiecteze și propriile interese, nu numai să se supună, pasiv, intereselor occidentale. Da, integrarea în structurile economice și militare ale Vestului ne-a adus avantaje numeroase și palpabile, dar și dezavantaje deloc neglijabile: hemoragia forței de muncă în beneficiul capitalului european, respectiv politici economice interne și externe destul de restrictive, asta deoarece acest capitol nu a fost negociat corespunzător în faza preaderării la UE: Bucureștiul pur și simplu s-a lăudat cu velocitatea și dedicația cu care a aplicat integral recomandările UE, nu cu adaptarea acestor norme la interesele societății românești.

Departe de mine intenția de a afirma că ar trebui să sfidăm UE din interior așa cum procedează Ungaria și Polonia, deocamdată: populismul dreptei radicale nu duce niciodată la nimic bun. Se vede tot mai clar falimentul autoritarismului de inspirație orbaniană, pe lângă asaltul concertat la adresa instituțiilor culturale maghiare, a mass-mediei, a minorităților de orice fel și a persoanelor fără adăpost – un faliment social generalizat, în care sindicatele și grevele muncitorilor maghiari pentru condiții de muncă mai bune sunt rezolvate, cu mici excepții, tot în favoarea capitalului european – faliment cuplat cu o stare de spirit tot mai proastă. Cu toate acestea, problema rămâne: de ce să nu fructificăm oportunitățile economice provenite din proximitatea față de Rusia, de exemplu, respectiv de ascensiunea geoeconomică globală a Chinei? Până la urmă, responsabilitatea politicienilor de la București ar trebuie să fie în primul rând față de cetățeni, nu față de capitalismul și imperialismul extern.

În ceea ce privește Africa și America Latină, pe lângă vizitele diplomatice sporadice și unele parteneriate educaționale bilaterale, relațiile politice sunt aproape inexistente, iar asta contrastează cu atât mai mult cu politica internațională a României comuniste, care a sprijinit considerabil cauza Lumii a Treia oferind, în anii 1970, împrumuturi de sute de milioane de dolari unor state africane și latino-americane, pe lângă asistență tehnică și resurse industriale. Drept urmare, România, o țară comunistă integrată totuși în structurile economice și militare ale lagărului socialist, spre deosebire de Iugoslavia, China sau Albania – a fost acceptată în 1977 pentru a fi inclusă în „grupul celor 77” de către secțiunea latino-americană a acestuia. Reprezentând mișcarea nealiniată în cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU), grupul celor 77 (care a trecut de o sută douăzeci de membri la sfârșitul anilor 1970) a reprezentat o sfidare, fie și simbolică, a bipolarității specifică Războiului Rece.

Astăzi, într-un context internațional în care are loc tot mai rapid tranziția de la unipolaritatea americană la o multipolaritate care scapă deocamdată unei definiri lipsite de echivoc, politica internațională românească în Lumea a Treia nu mai este nici măcar o copie palidă a celei de acum jumătate de secol. În loc să ezite măcar în privința crizei din Venezuela, de exemplu, România a acceptat să recunoască, total nedemocratic, un reprezentant al opoziției care nu a fost validat electoral. Este perfect adevărat că președintele Nicolás Maduro nu a ajuns la putere anul trecut într-un mod atât de democratic precum pretinde, deoarece a creat piedici substanțiale în ceea ce privește participarea forțelor opoziției la alegeri. La fel de adevărat este că prezenta catastrofă umanitară din Venezuela este responsabilitatea administrației sale, dar ea este în mare măsură și o consecință a embargoului american asupra țării, SUA având tot interesul să beneficieze de rezervele de petrol imense ale acestui stat, pe de o parte, respectiv să împiedice Venezuela să ofere țiței ieftin statelor din regiune, pentru a le ajuta să reziste mai bine, dacă de ieșit de sub cizma intereselor geoeconomice americane din regiune este aproape imposibil. Tirania geografiei, da, dar și tiranie internă potențată din plin de embargouri și interese majore, urmărite la rândul lor cu mijloace nedemocratice (Hetland, 2019). S-a văzut de altfel foarte clar în Irak, Afghanistan, Libia și nu numai, la ce consecințe conduc războaiele „umanitare” ale Statelor Unite: distrugere socială și economică de proporții, reconstrucție post-conflict care aduce miliarde de dolari unor firme private, dar fără impact major asupra traiului cotidian al civililor, dinamizarea exportului de terorism peste tot în lume, și în special în Occident (vezi, mai pe larg, Klein, 2008).

România comunistă a avut de asemenea o poziție echilibrată în cadrul conflictelor israeliano-palestiniene din Orientul Mijlociu, pronunțându-se, cu foarte mult tact și abilitate diplomatică, pentru permiterea apariției unui stat palestinian, în ciuda, am putea spune, puseelor antisemite interne și a unui naționalism tot mai exacerbat. În ciuda acestora din urmă, da, pentru că se observă tot mai clar, în prezent, că aceasta este singura soluție funcțională, pe care ONU o sprijină de altfel în mod deschis. Războiul Civil din Siria reprezintă un alt punct fierbinte al Orientului Mijlociu, în care implicarea marilor puteri globale este mai mult decât evidentă. Nu contest că socialismul autoritar al regimului Assad nu este scuzabil din multe puncte de vedere, dar, dincolo de manipulările cu armele chimice care ar fi fost lansate de către armata pro-guvernamentală asupra populației siriene, și care au fost infirmate ulterior, de parcă ar mai fi contat ceva pe lângă prima impresie, alimentată masiv de isteria mediatică occidentală – este de preferat până la urmă stabilitatea și predictibilitatea socialismului autoritar decât haosul produs de o intervenție militară externă. Exemplele vorbesc de la sine. Bruno Drweski descrie plastic și incisiv conflictul din Siria, într-un pasaj care merită redat pe larg: „De fapt, n-a avut loc o revoluție în Siria, ci o acțiune subversivă organizată și finanțată din străinătate de state ostile, dar care nu puteau interveni în mod direct, căci trebuiau să păstreze aparența legalității internaționale. Grupurile armate au utilizat baze din țările vecine și au profitat de tuneluri prin care au venit arme, combatanți, provizii și chiar droguri precum Captagonul, care pare că a fost utilizat masiv de mercenarii deveniți datorită lui insensibili la durere și, de asemenea, la orice regulă morală. Mercenari bine plătiți cărora li se promiteau tot felul de plăceri terestre sau din lumea de dincolo în numele unei interpretări pervertite a «jihadului». Siria trebuia să se prăbușească fiindcă acest regim a păstrat legile sociale care nu (mai) existau în țările arabe vecine; a refuzat practic să se îndatoreze pe piețele internaționale; a constituit baza pentru aprovizionarea rezistenței libaneze și palestiniene; a cooperat cu Iranul a cărui aură revoluționară continua să sensibilizeze o parte a populațiilor musulmane. La toate astea se adaugă faptul că Damascul a refuzat să accepte construcția unui gazoduct ce trebuia să transporte gazul din Quatar în Turcia și în Europa Occidentală și, fără îndoială, de asemenea gazul care urma să fie exploatat de Israel pe țărmurile Mediteranei. Pentru Statele Unite, proiectul quatarian permitea crearea în Europa a unei concurențe față de gazul rus și, eventual, iranian. Quatar constituie o entitate neocolonială găzduind o mare bază a armatei americane, iar bunurile sale financiare sunt depozitate la Londra, capitala vechiului stăpân colonial. Așadar, un mijloc în mâinile Washingtonului pentru a controla Orientul Mijlociu și aprovizionarea energetică a Europei” (Drweski, 2016, p. 158).

În sfârșit, un alt eveniment internațional memorabil și recent pe plan internațional este constituit de protestele așa-numitelor „veste galbene” (gillete jeunes) din Franța, care au fost interpretate în fel și chip, mai puțin însă în România. Aici, tăcerea diplomatică, dar și cea a diferitelor facțiuni ale societății civile, cu câteva excepții notabile, a fost asurzitoare. Pentru presă, în rarele ocazii în care i s-a acordat atenție subiectului, orchestrarea protestelor de către Rusia reprezentat principalul laitmotiv furnizat ca explicație sinoptică pentru revendicările sociale deosebit de complexe și de pertinente ale „vestelor galbene”. E drept că mișcarea, care a pornit de la inițiativa guvernului francez de a crește prețurile la carburanți pentru a impulsiona, chipurile, trecerea la un sistem de transport, și nu numai, ecologic – s-a extins cu mult după ce oficialitățile au anunțat renunțarea la această măsură extrem de nepopulară și care se traducea oricum într-un ecologism al claselor avute, nu unul atotcuprinzător din punct de vedere social. Conform lui Claude Karnoouh, „vestele galbene” reprezintă partea inferioară a clasei de mijloc franceze și cuprind camionagii, secretari, studenți, mici comercianți, șomeri, muncitori, învățători și pensionari. În ciuda unui anumit ton cu propensiuni naționaliste și a regretabilelor derapaje ocazionale spre extrema dreaptă, „vestele galbene” reprezintă totuși o voce socială autorizată și posedă, tot conform lui Karnoouh, o dinamică similară cu cea a Revoluției Franceze din 1789. Este vorba deci despre „oameni pe care mondializarea economică și culturală i-a marginalizat și i-a destabilizat, oameni care subiectiv se simt abandonați de stat, de media și de oamenii de cultură mainstream, în timp ce percep simultan în experiența lor de viață cotidiană creșterea exponențială a pauperizării. Pe scurt, e vorba de ceea ce ar trebui desemnat, cu un termen azi desuet, drept poporul în diversitatea și multiplicitatea sa. Iată de ce mișcarea vestelor galbene nu seamănă cu niciunul dintre modelele fantasmatice pe care le-au urmat revoltele franceze din a doua jumătate a secolului al XX-lea. La fel, vestele galbene nu sunt nici Comuna de la Paris, nici Războiul din Spania, nici 1936 cu Frontul Popular, nici Revoluția Bolșevică, nici 1848, nici 1830 și cu atât mai puțin 1968. Prin reapariția unui sentiment național, combătut de toate instanțele politice și culturale franceze, apoi europene, de mai bine de o jumătate de secol, ca întoarcere a refulatului, modelul acestei mișcări face referire, mutatis mutandis, chiar la începutul primei Revoluții Franceze, la 1788-1789, cu caietele de doleanțe ale întregii națiuni și exigența unei adunări comune întrunind toate stările: nobilimea, clerul și starea a treia” (Karnoouh, 2019; subl. în orig.). Nu degeaba afirma Lenin în broșura sa Statul și revoluția că nu se poate construi o ordine socială nouă, comunismul în cazul său, decât cu mijloacele rămase din cadrul vechii ordini, nu cu cele pe care le dorim, cu mijloace ideale. Aceasta este societatea, franceză și nu numai, de aici trebuie pornit pentru a o împinge pe cât posibil în direcțiile pe care le considerăm dezirabile: împreună cu ea, prin ea, nu pe lângă și împotriva ei.

Pentru a concluziona, consider că, în ciuda unor indiscutabile progrese obținute în perioada postcomunistă, per ansamblu, politica externă a României a regresat în raport cu perioada comunistă și continuă acest traseu inadecvat și în prezent. Alegerea nu trebuie să fie între o democrație cu o politică externă pasivă sau un regim autoritar cu politică externă activă, ci într-o democrație care să-și reprezinte realmente proprii cetățeni, nu să-i sacrifice indolent unor discursuri neoliberale profund antisociale. Altfel, regimul autoritar anterior va părea tot mai reprezentativ și mai edulcorat. Dar și mai important este faptul că o democrație care nu își pune cetățenii pe primul loc nu este o democrație veritabilă, doar una procedurală. Și s-ar putea ca nici procedurală să nu mai fie, dacă se continuă în această direcție pe termen lung.

 


Referințe

BAN, C. (2014) Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc. Cluj-Napoca: Tact.

DRWESKI, B. (2016) Siria în centrul contradicțiilor internaționale. Idea, 49, p. 155-163.

KARNOOUH, C. (2019) Vestele galbene, sau reînnoirea istoriei înscrise într-o tradiție. Argumente și fapte, 14. 01, http://www.argumentesifapte.ro/2019/01/14/vestele-galbene-sau-innoirea-istoriei-inscrise-intr-o-traditie/.

HETLAND, G. (2019) Venezuela and the Left. Jacobin, 02. 05, https://www.jacobinmag.com/2019/02/venezuela-noninterventionism-self-determination-solidarity.

KLEIN, N. (2008) The Shock Doctrine: the Rise of Disaster Capitalism. New York: Picador.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat