Vedere din România #1
România este țara generațiilor de sacrificiu. La peste treizeci de ani de la Revoluție, ajunși într-o stranie post-tranziție, descrierea asta succintă e mai valabilă ca niciodată. Și confirmată de încă un studiu, de data asta al Băncii Mondiale, The Human Capital Index 2020 Update: Human Capital in the Time of COVID-19, care ne spune, sec, un adevăr dureros: un copil născut în România va atinge la maturitate doar 58% din potențialul său de productivitate, adică va fi cu mai mult de 40% sub ceea ce ar trebui.
Asta, desigur, dacă ajunge la maturitate! Căci, pentru început, rata mortalității infantile în România, potrivit celor mai recente date Eurostat, nu este doar cea mai mare din UE, ci este aproape dublă față de media europeană de 3,4 decese la mie. Mai mult de unu din trei copii care supraviețuiesc primilor ani, sunt condamnați de stat la un trai sub pragul sărăciei, iar peste 150 de mii dintre ei adorm flămînzi, procente la care nici Bulgaria măcar nu ne depășește. Potrivit datelor celor mai recente furnizate de un studiu realizat de Organizația Salvați Copiii, mai multe de jumătate dintre copiii din România se află în risc de sărăcie sau excluziune socială. Sute de mii dintre ei au abandonat deja școala. Nu pentru că nu le plăcea sau nu voiau să învețe, ci pentru că școala și statul i-au abandonat.
Dar sărăcia și excluziunea socială sunt numai cîteva dintre formele de violență la care copiii născuți în România sînt expuși. Situația copiilor orfani și abandonați, a sutelor de mii de copii care cresc cu un singur părinte sau cu bunicii, a copiilor abuzați fizic sau psihic în cadrul familiei, sau a celor instituționalizați, care ajung să se sinucidă imediat după ce îndeplinesc 18 ani – pentru cine vrea să afle detalii, să citească măcar concluziile volumului Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsați în grija statului – este inimaginabilă. La fel ca impotența acestui stat, aflat în faliment moral. România este țara generațiilor de sacrificiu; dar, înainte de toate, este țara care își sacrifică propriii copii. Țara în care educația este sistematic subfinanțată, în care alocația este o glumă, în care jumătate dintre copii trăiesc în sărăcie, abandonează școala, sau chiar ajung să se sinucidă. Ce descriere mai bună există a falimentului unui stat?
Și acum, haideți să vorbim despre nesustenabilitatea creșterii alocațiilor pentru copii și despre oamenii răi, care destabilizează bugetul statului pentru ca măcar cîțiva copii în plus să aibă o șansă mică la o viață puțin mai bună.
