Războiul din perspectiva femeilor – recuperarea teatrală a vocilor marginale

Observații cu privire la cea de-a doua parte a spectacolului ”1918 – N-a fost războiul nostru”

Femeile şi războiul (foto: Nicu Lazur)

Finalul săptămânii trecute a coincis cu premiera celei de-a doua părți a trilogiei teatrale dedicate Centenarului Unirii de la 1918. Prima parte a acestei trilogii ”Altă istorie nu se putea scrie” a pus cu succes în lumină necesitatea dialogului în istoriografie, în spațiul public și în modul în care ne raportăm la evenimentele istorice majore. Am spus-o și o repet: cel mai frumos mod de a celebra un eveniment istoric este acela de a-l studia critic pentru a observa și lucrurile care nu se discută și nu se spun nici în cărțile de istorie și nici în discursul media dominant. Cel mai sigur mod de a-l îngropa este învăluirea lui în giulgiul discursurilor sforăitor-naționaliste încărcate de simțire și trăire și golite de gândire. Cum spuneam, sfârșitul săptămânii trecute, mai exact datele de 13,14 și 15 aprilie au reprezentat momentele în care a doua parte a trilogiei dedicată Unirii de la 1918 s-a jucat în premieră la Macaz. Sub titulatura sugestivă ”N-a fost războiul nostru” regizorul David Schwartz, însoțit în acest demers teatral de scriitoarea Mihaela Michailov şi de cercetătorii Mihai Burcea și Veronica Lazăr, precum și de actrițele Mădălina Brândușe și Alice Monica Marinescu, propune o abordare inedită a Unirii și a Primului Război mondial. Mai exact, ceea ce aduce în prim plan este abordarea femeilor asupra Primului Război Mondial. De curând, Radio France Internationale a dedicat o un material femeilor care s-au implicat în acest eveniment de răsunet. Discursul se oprește însă la celebrele eroine care au luptat cot la cot cu bărbații, la figura Reginei Maria și a altor susținătoare ale efortului de război.

Cum ne-am obișnuit deja, la Macaz vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă. Opțiunea regizorală pentru a putea contura un tablou sociologic al populației românești la 1916 a fost împărțirea de cartonașe cu ajutorul cărora publicul a fost împărțit conform datelor statistice disponibile la acea vreme. Cei 66 de spectatori au primit două tipuri de cartonașe: unele care să indice mediul de proveniență – urban sau rural – și unele care să indice studiile absolvite. Cred că ideea este foarte inspirată prin forța de sugestie. Din cei 66 de spectatori am fost, alături de cele două actrițe care aveau certificat de absolvire, singura femeie care – întâmplător sau nu – avea certificatul care să ateste absolvirea unei școli. Atât de grea era situația: raportat la populația României numărul femeilor alfabetizate era infim. Aproape toate aceste femei proveneau din mediul urban și erau membrele unor familii boierești înstărite care dețineau la acea vreme un procent însemnat din terenurile agricole. Inegalitatea socială și economică atingea cote inimaginabile și renta de care se bucura familia regală era incredibilă raportată la starea de sărăcie și mizerie a populației. Asta ca preambul, pentru a înțelege cam care era structura societății la acea dată. Doar un procent foarte mic dintre femeile care trăiau atunci își puteau permite privilegiul de a reflecta asupra situației și a lăsa mărturii scrise cu privire la război. Marea majoritate a femeilor vor rămâne pe veci o voce tăcută, perspectiva lor – deși formau jumătate din populația activă – va rămâne o necunoscută. Țintuite locului de un destin care le obliga să muncească din cea mai fragedă pruncie, ele nu aveau posibilitatea de a depăși din această condiție. Ce mărturii ne-au rămas? În prima parte a spectacolului avem puse – față în față – mărturiile cu privire la o colonie de holerici făcute din două perspective total diferite. Prima îi aparține Ecaterinei Arbore – medic, pacifistă și promotoare a unor idei progresiste destinul său este unul cât se poate de interesant și este meritul echipei care a lucrat la spectacol că a identificat-o și a adus-o în prim plan. Cea de-a doua perspectivă îi aparține Reginei Maria. Nu e de mirare să în spațiul public românesc dominat în ultimul timp de propaganda monarhistă nu se aude decât cea de-a doua voce, cea a Reginei Maria care a publicat în timpul vieții ei jurnalul menit să-i contureze o imagine publică pozitivă. Cele două perspective sunt cât se poate de grăitoare cu privire la modul implicat și progresist în care situația disperată a bolnavilor de holeră este văzută de Ecaterina Arbore și delirul narcisic autosuficient în mrejele căruia Regina Maria este prinsă ca într-o vrajă. Doar că vraja nu-i tocmai vrajă, ci rezultatul privilegiului și clasei sociale care are, deși poate părea puțin credibil, aproape efectul unei vrăji care o împiedică să vadă realitatea crudă și să se dedice autoglorificării și consemnării unor nimicuri de o frivolitate strigătoare la cer. Este din nou un punct forte al spectacolului modul în care este dramatizată capacitatea aproape nereală a privilegiaților de a deveni imuni la suferințele sângeroase în care se zvârcolesc semenii lor. E o paralelă interesantă cu modul în care elitele de ieri și de azi sunt total deconectate de cei pe care ar trebui să-i reprezinte și să-i conducă.

Cum ne-am obișnuit deja, după expunerea celor două perspective au loc discuții cu publicul. Discuții foarte interesante în care am aflat că situația țăranilor români și gradul de inegalitate erau cu mult mai grave chiar și decât în cazul sârbilor sau al bulgarilor.

Moment din piesa (foto: Nicu Lazur)

A treia parte este consacrată unor scenarii posibile. Ce se întâmplă cu o fetiță de nouă ani dacă este săracă și are o soră sau un frate? Ce s-ar întâmpla cu o fetiță dintr-o familie privilegiată în raport cu sora ei? Dar cu fratele ei? Finalul, la care înțeleg să s-a lucrat până în ultimul moment, este, din punctul meu de vedere, elementul forte al spectacolului. Cum mare parte a femeilor din clasa privilegiată a României anilor 1914-1916 se manifestau în favoarea războiului, punerea în scenă a unui scurt moment de instrucție militară administrat de fratele unei asemenea fete este exact răspunsul pe care aceste persoane ar fi trebuit să-l primească la acel moment. Războiul nu e despre onoare, e despre umilință, despre obediență, despre anularea oricărei urme de umanitate.

Singurul aspect pe care l-aș fi văzut într-o altă perspectivă privește interpretarea personajelor bărbați tot de către cele două actrițe. E clar: a fost o alegere asumată opțiunea de a avea perspectiva feminină asupra evenimentelor, însă, fără a minimiza deloc interpretarea remarcabilă celor două actrițe, cred că demersul teatral ar fi fost unul mai sugestiv dacă s-ar fi optat pentru actori.

Nu închei înainte de a remarca efortul deosebit de a realiza în doar trei săptămâni acest spectacol care a necesitat foarte multe resurse actoricești și regizorale, astfel că rezultatul este cu atât mai meritoriu.

Cartonașe distribuite în timpul spectacolului ”N-a fost războiul nostru” (foto: Maria Cernat)

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat