Lucrul pentru care i-am respectat întotdeauna pe ”pocăiți”, cum le spunem noi în Ardeal, sau ”pokemoni”, cum îmi place mie să-i alint cu drag, nu cu dispreț, este că aveau răbdare să discute orice cu oricine
Sunt foarte dezamăgită de modul în care politicienii – chiar liberalii, culmea – au fost luați ostatici de grupări religioase foarte vocale. Coaliția pentru Familie a reușit să importe cu succecs un model de lobby dumnezeiesc, tehnici de marketing și persuasiune întru sfântul duh specifice patriei propagandei, Statele Unite ale Americii. Cea mai mare dezamăgire mi-este prilejuită de acțiunile de cultelor neoprotestante. Sincer, mereu le-am considerat mai progresiste. Dar au încetat demult să lupte cu puterea lumească. Ba mai mult, vor să subjuge această putere ca să construiască o societate după chipul și asemănarea lor.
Cum? Creștinește, cu vorba bună? Misionar? Nu! Inchizitorial! Cu forța! Că cel mai bine se pocăiește păcătosul când îl urmărești cu brațul lung al legii și-l constrângi să creadă în Dumnezeu. Sau faci în așa fel încât să-l marginalizezi, să-l ostracizezi și să te asiguri că tu ești, conform constituției, cel normal, bun și credincios și că el știe din lege lucrurile astea! Firește, am putea să ne întrebăm, oare Iisus avea nevoie de legea lumească pentru a ști că el este cine este. Nu știu cum se face, poate e o limită a mea, dar eu nu văd filmul în care Iisus se duce la autoritățile romane să modifice legislația în așa fel încât să certifice că el, fiind hetero, e cel normal.
Lucrul pentru care i-am respectat întotdeauna pe ”pocăiți”, cum le spunem noi în Ardeal, sau ”pokemoni”, cum îmi place mie să-i alint cu drag, nu cu dispreț, este că aveau răbdare să discute orice cu oricine. O blândețe și o răbdare de invidiat îi caracteriza. Vorba aia ”Uite, ce drăguți sunt! Parcă au luat Prozac!” De unde știu?
Eram în clasa a X-a. Se apropia vacanța de vară plictisitoare într-o mică urbe de provincie în care nu se întâmpla niciodată nimic. Un amic, coleg de liceu, îmi zice: băi, vin niște americani în oraș! Hai să-i cunoști și tu. Americani? Grozav! De notat că poevestea se petrecea la nici zece ani de la Revoluție și cum noi trăisem cu Europa Liberă și Vocea Americii vă dați seama ce efect a avut vestea. Vin ăia din filme, ăia pe care i-am așteptat noi ani de zile. Zis și făcut! Mă decid să-i cunosc și eu. Colegul îmi zice:
– Haide, mergem pe munte într-o tabără cu americanii.
– Foarte bine. Dar cine mai vine.
– Ei, păi o să mai vină cineva.
Cum la acea vârstă chiar nu stai să rumegi prea mult lucrurile astea, îmi informez ceremonios părinții că merg într-o tabără la munte cu câțiva colegi și niște americani. Mama era însă deja pusă la curent de colega ei, tanti Lena, membră a cultului neoprotestant, despre isprăvile pe care le plănuiam. Mai mult, se pare că tabăra urma să aibă loc într-unul din satele unde locuiau niște rude ale colegei mamei. Mie nu mi s-a părut nimic suspect. M-am prezentat la locul de întâlnire cu arme și muniții echipată pentru tabără. Doar că acel ”cineva” care urma să ne însoțească pe noi și pe americani erau vreo șaizeci de baptiști! În acel moment a început aventura. Pe de o parte eram foarte încântată fiindcă erau primii străini pe care îi cunoșteam. Și apoi, vorba colegului, înveți engleza din context – el era elev silitor la o clasă cu profil uman. Eu învățam la struțo-cămila realist-umanistă matematică-fizică-franceză. Am ajuns în tabără. Ne instalăm cortul. Surpriză: eram două fete și un băiat, noi, ăștia majoritari care deodată ne-am trezit minoritari. Cică n-avem voie în cort în această formulă. Tabăra asta de limba engleză se dovedea deodată ceva mai interesantă decât plănuisem. Ce e totuși lăudabil este că nimeni nu se străduia să ne impună nimic. Ne-au informat asupra regulilor, predicatorul – șef de trib a discutat cu noi, dar, când a văzut că nu e chip să ne convingă, ne-a lăsat în pace. Între noi se crease o solidaritate de grup. Cum spuneam, dintr-o dată ne-am trezit minoritari și simțeam nevoia să rămânem împreună.
M-a impresionat foarte mult această comunitate de ”pocăiți” alături de care am trăit o săptămână. În primul rând erau teribil de organizați. Își construiseră inclusiv un duș acolo în tabără. Apoi, funcțioau pe principiul stupului de albine: fiecare știa foarte clar ce are de făcut și își îndeplinea cu devotament sarcinile. Acum recunosc oarecum stânjenită că am profitat ca niște nesimțiți ce ne aflam de bunăvoința lor. Dimineața se trezeau și se puneau pe robotit. Pregăteau micul dejun și, firește, ne serveau și pe noi, deși noi nu contribuiam cu nimic. Povestea se repeta și la prânz și seara. Organizare, disciplină și înțelegere. Era ceva nou pentru noi obișnuiți să trăim în cultura majoritară destul de dezorganizată și individualistă. Totuși nimic din toate astea nu prevestea ce urma să se întâmple seara. Seara toată lumea se aduna în jurul focului și stăteam de vorbă în jurul focului până la patru dimineața. Disponibilitatea la dialog, deschiderea – cel puțin aparență – m-au impresionat. Era infinit mai cool decât tămâia sau lălăielile din biserica noastră ortodoxă. Dacă vă întrebați asupra efectelor intensei campanii de persuasiune desfășurate la lumina focului de tabără, păi, cum era de așteptat, nu ne-au convins. Era un clivaj de limbaj. Îmi amintesc cu precizie că predicatorul insista pe ideea cu mântuirea. Eu nu prea înțelegeam despre ce este vorba. Planul meu de viitor era să intru la o facultate de top și să plec de acasă, să scap din plictisitoarea urbe provincială. Mântuirea era ceva mult prea abstract și îndepărtat. Era pentru babele tremurânde cărora li se apropie de termenul de expirare. Eu aveam 16 ani și o lume întreagă de cucerit! Nu pricepeam, deci, o iotă. Dar mi se părea nemaipomenit că aveau răbdare, că nu ne agresau. În inima mea au rămas mereu niște ”pokemoni” simpatici.
Sunt foarte dezamăgită să-i regăsesc instrumentalizați de cinicii neo-conservatori în bătălii politice menite să producă excluziune socială, dezbinare și multă suferință. Unde e dorul de discuție, unde e răbdarea și infinita disponibilitate de a dezbate oricât cu oricine? Unde e misionarismul? De unde această isterie în jurul unei minorități care chiar nu are nimic de-a face cu familia tradițională. Homosexualii îi fac oare pe majoritarii adepți ai aparenței familiei tradiționale să consume pornografie, să-și bată nevasta, s-o înjure, s-o înșele, s-o degradeze în discuțiile cu prietenii?
Știindu-le foarte bine capacitatea de organizare și spiritul combativ nu mă pot abține să nu mă gândesc câte n-am fi putut realiza împreună pentru familia tradițională dacă am fi început cu o educație a băieților din școală în spiritul respectării femeilor, cu școli de duminică pentru cupluri cu probleme. Dar asta ar însemna să orientăm aceste formidabile energii către scopuri misionare, nu inchizitoriale. Pactul prezent cu politicienii neo-conservatori se va dovedi foarte periculos și, pe termen lung, aproape fatal pentru dragii mei pokemoni. Să sperăm că o să-și revină la timp. Ura și excluziunea nu sunt soluții. Sunt probleme.
