Locuri comune (Florin Poenaru), un volum ce trebuie și merită citit, fiind (și) povestea eșecului de etapă al stângii din România
Florin Poenaru, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2017
“Volumul de față este rezultatul încercării de a gândi tranziția ca o perioadă în sine și de a reflecta, în prezent, despre prezent”, așa își prezintă Florin Poenaru (de aici încolo FP) marfa din Locuri comune[i]. O formă de practică teoretică, un melanj de știri și istoriografie, ie antropologia socială, ce-și propune să descâlcească “freamătul evenimentelor zilnice” (p. 12). Evenimentele zilnice? Aidoma chibiților din Cișmigiu, cu politica cotidiană toți suntem familiarizați, toți știm câte ceva. Istoria post-1989 am trăit-o, mai mult sau mai puțin, cu toții, iar despre (anti)comunism și democrație, despre politică în definitiv, s-a scris suficient de mult – teancuri de articole de presă, cotidiană, culturală etc. – în ultimele decade. Locuri comune? FP e mai degrabă malițios-sarcastic pentru că, da, demersul acestuia “pare să aibă drept scop principal tocmai scoaterea cu orice preț a subiectelor tratate din balta locurilor comune de orice fel”[ii]. Trei cronici contemporane, o analiză a evenimentelor mundane scrise cu cerneală roșie. Weltschmerz? Pesimism transformator?
Sunt trei capitole, Clasă, Anticomunism, Stânga (&Feminism), plus o introducere. În introducere sunt câteva cuvinte cheie: catastrofă, pierderea numărului de slujbe și distrugerea economiei (în Ungaria, Rusia, România etc.), austeritate, clasă socială… După propriile-i cuvinte, autorul pune o cărămidă la istoria tranziției postcomuniste, o istorie de clasă cu rădăcini chiar în perioada comunistă. Despre capcana ideologică a termenului tranziție – ecranat de tranziției, capitalismul apare mereu ca o posibilitate și nu ca o realitate intrinsecă a perioadei post-1989 – s-a exprimat deja, foarte precis, Ștefan Guga. Cele trei cronici-capitole conduc toate către același punct nodal: clasele sociale.
Ce-i lipsește analizei făcute de FP? În primul rând definirea termenilor principali cu care autorul lucrează, ie tranziție, clasă, capitalism de stat: “Felul în care înțeleg clasa sper că va ieși din analiza propriu-zisă’, p. 13. Pentru FP, comunismul a fost un soi de capitalism de stat, structurarea claselor sociale făcându-se în această perioadă. Rolul proprietarilor a fost jucat de birocrația de partid și de stat la pachet cu tehnocrația industrială. Muncitorii și țăranii (cei din urmă mai prost plătiți și cu mai puțină conștiință de clasă) produceau plusvaloarea, una pe care și-o apropia statul și nu capitaliștii (pp. 42-43). Intelectualii și artiștii aveau rolul de produce ideologie pentru partid și cultură populară pentru proletari (p. 44). Critica marxistă a economiei politice, o artă simplu Dan Neumann[iii], face referire la două tipuri de clase, respectiv proprietarii mijloacelor de producție (capitaliștii) și cei care își vând munca în schimbul unui salariu, adică muncitorii. Pe scurt, descrierea capitalismului de stat este una cel puțin problematică, lipsa unui insectar bibliografic pertinent lăsând analiza suspendată în aer.
În al doilea rând, datele statistice în stare să-i susțină argumentația lipsesc cu desăvârșire. Pentru că, da, FP scrie negru pe alb că Ion Iliescu, acel produs tipic al comunismului românesc (p. 35), este personajul negru, cel care, la putere fiind, a consimțit la marile privatizări, închideri de fabrici, ieftinirea și pauperizarea forței de muncă (p. 36), contribuind netăgăduit la transformarea României într-o țară dependentă, colonială, o periferie a capitalului european (p. 59). În acest cadru sumbru, Emil Constantinescu și perioada Convenției pot lipsi, deși în intervalul 1996-2000, și mai apoi în 2009-2012, terapia de șoc aplicată populației a fost una de o sălbăticie fără precedent în tot intervalul post-1989. Dar Ion Iliescu i-a manipulat pe mineri asmuțindu-i împotriva cetățenilor, imaginile sălbatice cu aceștia lovind populația pe străzile capitalei isterizând populația, săpând pur și simplu prăpastia ce-i va separa iremediabil pe muncitori de celelalte categorii sociale. Violențele din iunie 1990 s-au decontat sub Convenție, minerii în particular, muncitorii în general, pierzându-și locurile de muncă prin închiderea totală sau parțială a întreprinderilor lor. În acest fel, băieții reformei neoliberale, Constantinescu, Ciorbea, Ciumara, nici că mai contează în tabloul general istoric, ei fiind doar cei care au perpetuat răul sistemic inițiat de paternalistul Ion Iliescu. Prea mult “fler jurnalistic și forță eseistică” (Dan Neumann) și prea puține (spre deloc) date care să indice amploare fenomenului. Înțeleg, Ion Iliescu a pregătit terenul, l-a curățat și l-a făcut apt pentru dezvoltarea nestingherită a capitalismului în România. Dar totuși, nu există nici un fel de diferențieri? Chiar așa de simplu să fi fost totul? Cornel Ban ne spune, parcă, o altă versiune: un model economic autohton a existat, proiectul (neo)dezvoltaționist din perioada guvernării Văcăroiu fiind totalmente abandonat după 1996[iv], revoluția neoliberală punând acestui experiment care încă menținea România în afara globalizării neoliberale[v].
Dar fie și o simplă statistică electorală ne poate arăta câte ceva. Electoratul a răspuns la urne în urma măsurilor economice luate de partide. Partidele terapiei de șoc, PNȚCD, partid ce s-a încăpățânat să se țină scai de Convenție (PNL a fost mai pragmatic și a părăsit corabia înainte ca aceasta să se scufunde) și PDL, după episoadele lor reformist-glorioase din intervalele 1996-2000 și 2009-2012, au fost de-a dreptul demolate la urne, ambele fiind eliminate de pe tabloul electoral românesc. Situația a fost una diferită în cazul social-democraților. Social-democrații – la pachet cu Ion Iliescu – nu și-au frânt niciodată gâtul la modul în care au făcut-o partidele amintite mai sus. Sigur, explicații sunt multe, dar votul retrospectiv (cu latura lui economică cu tot) chiar a funcționat în perioada postdecembristă. Pe de altă parte, până când cineva nu va aborda serios și perspectiva arhivelor – cele referitoare la negocierile de aderare? – nu vom avea o imagine completă a ceea ce FP numește tranziție. Vasile Pușcaș a scris un volum, România spre Uniunea Europeană. Negocieri de aderare. Este, totuși, perspectiva unui oficial. Dar putem noi ști toate condițiile aderării, inclusiv cele undercover, cât de mult s-a cerut, de pe ce poziții s-a negociat și cât de servi și generoși am fost noi românii? Categoric, toate aceste perspective nu puteau fi abordate într-un singur volum, mai mult, unul aflat la intersecția dintre cercetarea academică și jurnalism. Subsumând, în ansamblul volumului, primul capitol este cel mai…jurnalistic. Următoarele două capitole, Anticomunism și Stânga (&Feminism) sunt de (un) alt calibru.
FP face referire la anticomunismul perfect interesat, considerându-l nu o mișcare de idei, mai degrabă una politică, de clasă (p. 144). Spre deosebire de intelectualii dizidenți din RDG, circumscriși tradiției intelectuale de stânga, cu lecturi pe măsură (Wolfgang Leonhard, Czesław Milosz, Arthur Koestler, Milovan Djilas, George Orwell, Rosa Luxemburg sau Lev Troțki), intelectualii noștri, anticomuniști doar în postcomunism, se delectau (se mai răsfață încă) doar cu autori precum John Stuart Mill, Friedrich Hayek, Allan Bloom, Leo Strauss, Karl Popper, Alexis de Tocqueville (pp. 145-146). Având bagajul ideologic la purtător, au pornit la drumul post-1989 având concluzia gata pregătită: comunismul a fost un regim criminal. Iată de ce, cercetarea ulterioară (în urma unui proces, procesul comunismului: imaginați-vă cum ar suna un institut care să poarte numele Institutul de Investigare a Crimelor Capitalismului) avea doar darul de a înșira faptele pentru a confirma verdictul dat (p. 150). Toate aceste acumulări cantitative nu au făcut altceva decât să blocheze analiza perioadei comuniste, cele câteva clișee împământenite nefăcând altceva decât să echivaleze comunismul în mod direct cu crima (151). “Aceste imagini epico-morale nu descriu însă societatea românească din perioada totalitară, ci doar felul în care societatea românească din anii ʼ90 este dispusă să-și amintească de comunism”[vi]‚ iată cum caracteriza D. Barbu atitudinea intelectuală postcomunistă. Românii sunt conformiști, sunt docili, se ridică cu greu împotriva stăpânirii. Iată de ce, ei sunt carliști sub regimul carlist, naționaliști și anticomuniști sub regimul antonescian, marxiști-leniniști sub regimul comunist și, desigur, anticomuniști în postcomunism, războindu-se furibund cu o putere care nu mai există[vii]. Dar nu a fost doar atât. Prin intermediul ideologiei, intelectualii publici vocali și-au putut apropia puterea. Iată de ce, acestora nu le-a revenit doar rolul banal al unor bocitoare isterice, ei au putut beneficia și de oarece foloase materiale, la pachet cu accesul privilegiat în sferele rarefiate ale puterii (pp. 154-155). Iată de ce, cele 75 de pagini din capitolul Anticomunism sunt cele mai bune din volumul propus de Poenaru și, împreună cu Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Chișinău: Cartier, 2008) și micul subcapitolul Anticomunismul postcomunist (Daniel Barbu, op. cit.), devin lecturi obligatorii minimale pentru oricine dorește să înțeleagă câte ceva din perioada post-1989.
Ultimul capitol din volum pare mai degrabă o elegie, dar și o diatribă împotriva celor care se revendică de la stânga dar votează dreapta (p. 219), a left-iștilor mic-burghezi și a celor cu idei conservatoare de origine țărănească (p. 248). Autorul vorbește de epurări (nemarxiștii sunt trecuți pe linie moartă, autorul neprecizând, totuși, care sunt aceia ce formează corpul pur și dur al marxiștilor dogmatici), de noua stângă, o stângă radicală, de un nou început (p. 230). O stângă radical-marxistă? Dar cum poate fi aceasta posibilă, pentru că FP ne spune că forma clasică a proletariatului industrial (la pachet cu conștiința de sine) nu mai există (p. 243)? Deși admite faptul că stânga locală nu poate sparge “nici măcar un geam” (p. 247), FP observă, și asta îi stârnește o oarecare emoție, că dimensiunea de clasă a “stângii postcomuniste nu i-a permis să declanșeze lupta de clasă împotriva burgheziei pe baza unor alianțe cu alte segmente de clasă”. Sesizând suprarealismul propoziției din urmă, Poenaru se oprește la o tonalitate ceva mai realistă: mai degrabă un Lenin la Zürich ne-ar folosi mai mult nouă și nu un Lenin la Petersburg. Cu mențiunea că și acest capitol îmi pare unul valoros, inclusiv în latura sa elegiac-nostalgică, voi adăuga că, înainte de se imagina în chip de Lenin, Marx etc., stânga autohtonă are nevoie de lucruri mult mai simple. Unele pe care ea însăși le știe, chiar Florin Poenaru le-a identificat, dar nu poate (sau nu vrea) să și le asume. Da, stânga autohtonă este fricoasă, mic-burgheză, carieristă și arogantă. Parafrazându-l pe Dan Ungureanu, stânga autohtonă nu are nevoie de inamici: și-e singură sieși dușman suficient. Locuri comune, un volum ce trebuie și merită citit, este și povestea acestui eșec.
[i] Florin Poenaru, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga, Cluj-Napoca: Tact, 2017, p. 12
[ii] Ștefan Guga, ‘Sfârșitul începutului’, Vatra, 31 Mai 2017.
[iii] Dan Neumann, ‘Hidra fără capete’, Argumente și Fapte, 8 Iunie 2017:
http://www.argumentesifapte.ro/2017/06/08/hidra-fara-capete/.
[iv] Cornel Ban, Dependență și dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc, Cluj-Napoca: Tact, 2014.
[v] Vezi și Alexandru Racu, Istoria tranziției văzută din perspectivă polanyiană – Reflecții despre volumul Dependență și dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc:
[vi] Daniel Barbu, Republica absentă, Politică și societate în România postcomunistă, București: Nemira, 1999, p. 94.
[vii] Ibidem, pp. 103-105.
