De ce este România altfel sau astfel?

Vasile Ernu în dialog cu antropologul Vintilă Mihăilescu despre necesitatea ca românii să depășească excepționalismul lor și să se confrunte cu fața lor adevărată

Vintilă Mihăilescu (foto: Vladimir Mitev)

Urmărind tiparire volumului ”De ce este România astfel?”, joi 20 iulie, ora 19.00 la Muzeul Naţional al Literaturii Române va avea loc discuția despre cartea. Invitați sunt Vintilă Mihăilescu, Ruxandra Ivan, Mihai Burcea, Dinu Guțu, Cătălin Stoica, iar moderator este Vasile Ernu. Ernu a stat de vorba cu Vintilă Mihăilescu în prealabil ca să ofere o contextualizare a discuției și a temei de altfelitatea şi astfelitatea românilor.

Dragă Vintilă Mihălescu, volumul „De ce este România astfel?” (editura Polirom 2017) este o replică adusă volumului lui Lucian Boia „De ce este România altfel?” (Editura Humanitas 2012) care a făcut ceva valuri acum cîţiva ani. Cu ce a deranjat acest volum încît să merite un răspuns mai complex la care să contribuie un număr destul de mare de autori?

Scris de oricine altcineva, volumul ar fi trecut probabil neobservat. Scris de Lucian Boia, mai degrabă a deziluzionat decât a deranjat. Dar scris de un istoric cu atîta priză la public, într-un context mediatic și social atît de „negaționist”, în care a denunța pe toate gardurile presei incurabila prostie românească a devenit paleativul oricărui român care se simte vizionar, ei bine, asta m-a deranjat. Ne-a deranjat, pe suficient de mulți cât să ne gândim la un „amendament”. Pe mine cel puțin, m-a deranjat acreditarea academică fără drept de apel a unui mit național bulevardier, a unui soi de ciorănism fără Cioran sau de self-hate fără evrei. M-a deranjat această manieră apodictică de a spune: am venit, am analizat și v-am spus: nu e nimic de făcut cu acest popor!

Avem o situaţie interesantă: demolatorul de mituri Lucian Boia nu face cu această carte decît să întărească un mit esenţialist. Dumneavoastră spuneţi că e cel mai periculos mit: „altfelitatea românului” cum l-aţi botezat. Ce stă la baza acestui mit?

Mulți au susținut că eseul domnului Boia i-a deranjat doar pe „naționaliști”. În mod cert, pe aceștia i-a deranjat într-o măsură deosebită. Dar mitul românului handicapat nu este cu nimic mai breaz decît mitul românului supradotat! Ambele mituri se întemeiază mai degrabă într-o stare de spirit decât într-o analiză rațională și recurg, și unul, și celălalt, la comparații elective. Mitul naționalist (nu național!) ne compară cu ceilalți (cu unii sau cu alții, într-o privință sau alta) pentru a constata că nimeni nu e ca noi: aceasta este deci identitatea noastră unică și irepetabilă. Mitul pe care îl acreditează altfelitatea domnului Boia face exact același lucru: ne compară cu ceilalți (cu unii sau cu alții, într-o privință sau alta) pentru a constata că nu am reușit niciodată să fim nici ca unii, nici ca alții. Suntem deci…altfel! Mitul naționalist este agresiv, dar poate, în anumite cazuri și limite, să fie pe bună dreptate revendicativ; mitul negaționist al domnului Boia este doar depresiv. Ambele ocultează exact ceea ce pretind că evidențiază: particularitatea națională, atât și cum este ea. Și aceasta deoarece nu există identitate fără alteritate, iar această particularitate, care o fi ea, este rezultatul istoric al jocului acestora: suntem altfel întrucât suntem astfel. Nu există altfelitate și astfelitate în sine, așa, izolate, de capul lor…

Din cîte înţeleg eu, unul dintre elementele centrale care au deranjat este „excepţionalismul românesc”. Ce este acest excepţionalism şi cum se construieşte el? Nu e chiar o „idee românescă”?

Excepționalismul nu este, desigur, nici o invenție românească, nici una recentă. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că mitul poporului ales (în diversele sale variante) este prototipul oricărui excepționalism. Doar că acesta este parte a unei cosmogonii și trebuie descifrat și înțeles în acest context. Excepționalisme apar apoi cam în toate procesele de construcție națională. În aceste cazuri, am putea vorbi despre un soi de sociogonii, de „deșteaptă-te Române!” Fără excepționalismul insulei noastre de latinitate probabil că națiunea română n-ar fi existat: în anumite contexte, excepționalismul este o strategie politică eficientă. Excepționalismul în sine nu este deci neapărat ceva rău, doar că excesul de excepționalism dăunează grav sănătății mentale a unei societăți pentru că o împiedică să se cunoască și recunoască așa cum este. Și astfel să aleagă în cunoștință de cauză cum vrea să devină.

În cazul românesc (dar și al multor alte „tinere națiuni”), excepționalismul a urmat cele două mari linii de forță ale construcției naționale: evoluționismul și autohtonismul. Sincronismul și protocronismul, ca să folosesc una dintre poreclele acestei alternative. Pe de o parte, după ce am renegat, aproape peste noapte, „orientalismul” nostru bizantino-otomano-balcanic și am ales să fim occidentali, această referință prea îndepărtată ne-a motivat și demotivat rând pe rând: ne-am străduit să fim ca acel Occident și ne-am mândrit adesea că suntem elevii săi cei mai harnici, dar ne-am și cutremurat de imposibilitatea de a-l ajunge din urmă – de unde referința aproape obsesivă la „decalajele” noastre. Pe de altă parte (parțial și ca un soi de reparație morală a acestor eșecuri repetate), ne-am așezat într-un autohtonism vindicativ daco-traco-ortodox. Încă o dată, toate aceste ingrediente mai mult sau mai puțin excepționaliste fac deja parte din „ființa noastră națională” și ar fi lipsit de sens, cred, să ne apucăm acum să spunem: ce bine ar fi fost dacă am fi făcut altfel! Să rămâi însă și acum, jubilator, în această alternativă este în mod cert lipsit de sens!

(foto: Vladimir Mitev)

Dumneavoastră veniţi cumva cu oferta lui „astfel” în locul lui „altfel”. Ce conţine acest „astfel”, care este conţinutul lui?

După cum am spus deja, nu există „altfel” și „astfel” de sine stătători. Acest „astfel” la care mă refer eu nu este deci o negație a lui „altfel” despre care vorbește Boia: ar fi însemnat să fac exact același lucru, doar că întorcând vesta. „Astfel” este deci doar expresia retorică, inevitabil forțată într-un context evident polemic, a unei schimbări dezirabile de perspectivă: hai să nu ne mai considerăm doar iremediabil de altfel, să privim și la astfel, la ăst fel în care suntem, căci, vorba dragei Irinei Nicolau: „Niciodată nu-i aşa, ca să nu fie cumva”. Poate că titlul corect ar fi fost „Pe urmele cumva-ului românesc”…

Cartea este compusă din mai multe texte ale diverşilor autori. Un text important mi se pare cel legat de secularizare, care analizează cazul BOR: un „decalaj” religios al societăţii româneşti. În ce constă acest decalaj şi care sînt cauzele lui?

Termenul de decalaj nu este folosit niciodată pentru a indica un decalaj real, ci doar pentru a repera ceea ce unii consideră astfel. Și aceasta deoarece, după Marea Schismă, ortodoxia și catolicismul au luat-o pe căi diferite, astfel încât este impropriu să măsurăm distanțele dintre cele două mari culte ca și cum ar fi mers pe același drum și unul ar fi ajuns mai departe decât celălalt. Decalajul – dacă vrem neapărat să vorbim în acești termeni – este tot unul social-politic și se referă la relația instituției Bisericii cu Statul și cu societatea în general. Dar și aceasta trebuie înțeleasă în contextul culturii și istoriei lumii ortodoxe, unde a domnit dintotdeauna „simfonia bizantină”. În mod paradoxal, ea a funcționat chiar și în timpul comunismului, Statul folosindu-se de Biserică acolo și cât a avut nevoie. Și în prezent Statul se folosește de Biserică, fiind însă mult mai darnic în acest schimb reciproc de servicii. Este adevărat că lumea ortodoxă nu a cunoscut o secularizare ca în Occident, ceea ce constituie un handicap serios în lumea modernă, dar n-a avut nici protestantism, nici Revoluție Franceză pentru a facilita acest lucru. Cuza a încercat o formă de secularizare, dar a trebuit să se potolească (mai ales la presiunile internaționale din lumea ortodoxă) pentru a nu pune în pericol însăși existența tânărului stat român – lucru pe care l-am cam uitat. Biserica nu a uitat însă nici până în ziua de azi afrontul adus de Cuza și încă mai încearcă să-și recapete drepturile și mai ales proprietățile. Aceasta nu constituie însă un „decalaj”, ci un abuz…

Se face mult caz de „excepionalismul țăranului român”. Dvtră vorbiţi despre „prezenţa unei absenţe”. Ce este această „absenţă” a lui?

Capitolul începe cu un citat din Bourdieu: „țăranul nu vorbește, este vorbit”. Aceasta ține deci de o dimensiune politică a țarănimii de pretutindeni. Este valabil, evident, și la noi. Iar într-o societate care, în 1918, era încă alcătuită din 80% țărani, acesta, țăranul, nu avea cum să nu fie vorbit în fel și chip pentru a face din el Țăranul Român, icoana și legitimitatea neamului. „Prezența unei absențe” se referă la prezența abundentă a imaginii țăranului în discurs, la referința identitară inevitabilă la acesta, fără ca țăranul să fi fost întrebat prea des ce ar avea el de spus. Țăranului român este o „clasă-obiect”, după cum spune același Bourdieu. A fost „românizat” când el știa că e vrâncean sau maramureșan, a fost împroprietărit, dez-împroprietărit, apoi re-împropietărit după cum au considerat elitele de moment ale țării și, mai presus de toate, a fost modernizat în fel și chip. Dar n-a fost niciodată subiectul istoric a ceea ce i s-a întâmplat. Nu este nici acum. Iar când pretinde să se modernizeze, în sfârșit, după capul și puterile sale, ridicându-și o casă la care visează de mult, privind la domnii de la oraș, devine „țărănoi” și distruge tradițiile noastre populare (adică pe ale lui…). E ceva în neregulă în toată povestea asta! Și este în neregulă cu atât mai mult cu cât suntem încă cea mai longevivă și masivă societate rural-agrară (chiar dacă „post-țărănească”) din Europa. Dar „chestiunea țărănească”, începută o dată cu formarea națiunii moderne române, nu a fost rezolvată nici până în ziua de astăzi. Țăranul Român a rămas o icoană (să te ferească Dumnezeu să te atingi de Muzeul Satului sau Muzeul Țăranului Român!), dar nu și o realitate; sau, în măsura în care ne lovim de realitatea țăranului, o renegăm. Și mai trist, poate, este faptul că tot ceea ce s-a scris în trecut (și s-a scris mult și bine!) despre această realitate a căzut în prezent într-o amnezie fără leac, „țăranul” supraviețuind actualmente doar în muzee, în nostalgii patriotarde și în marketingul produselor tradiționale. În consecință, „cealaltă Românie”, cea rurală, a devenit tot mai mult o țară străină. Altfel spus, România este o lume tot mai puțin cunoscută de către români!

E foarte interesant că la noi pînă şi capitalismul postcomunist pare a intra în aceiaşi grilă de interpretare: nu avem „capitalism bun” pentru că e „a la roumanie” cum scrie Cătălin Stoica. De ce pînă şi acest capitol dureros al istoriei noastre recente este tratat mitologic şi mai deloc politic, economic şi social?

Capitalismul a fost și el, sui generis, o imagine, ca și țăranul. Când ne-am confruntat cu realitatea lui, n-am știut ce să facem cu el. Am crezut că este o opțiune și am constatat că este un proces. În măsura în care ni s-a spus că este un proces, care se cheamă tranziție, am crezut că este un drum drept și rapid și am constatat că este unul sinuos și lent. Am fost, deci, dez-iluzionați și am acuzat realitatea din piață că nu se potrivește cu imaginea de acasă. Ca să găsim totuși o explicație care să ne aline dezamăgirea, am mitologizat comunismul dincolo de realitățile sale crude și l-am făcut țapul ispășitor a tot și toate. Am mitologizat Bruxelles-ul, apoi l-am demonizat. Cum nu puteam da vina pe Ei, am dat vina pe Noi: eșecul este în ADN-ul Românului! – cum a ajuns să spună până și un economist de talia lui Valentin Lazea („ADN-ul economic al României”). Și uite că ne întorcem de unde am plecat: suntem iremediabil altfel – iar această altfelitate este în sângele, în ADN-ul nostru, deci rien ne vas plus!… Și cu asta putem să ne culcăm liniștiți: barem știm de unde ni se trag toate și că, oricum, nu e nimic de făcut…

Bun şi ce ne facem, totuși? Cum ieşim din această capcană discursiv mitologică premodernă? Nu a sosit vremea să ne naştem şi noi ca subiect politic, social şi economic?

Oricât de prezumțios poate suna, pentru mine cel puțin, miza acestei cărți este mai degrabă una civică decât intelectuală. Volumul nu încearcă să răspundă nemijlocit la această întrebare (această disperare?), dar sugerează un soi de precondiție: nu poți fi orice fel de subiect istoric – și cu atât mai puțin altfel de subiect – ci doar subiectul care este așa cum este, care este cumva. Pentru aceasta este nevoie de o cunoaștere strategică, iar aceasta a fost și a rămas treaba elitelor, oricât de democratizate ar fi ele în prezent. Pentru a (re)deveni un subiect politic, social și economic, ar trebui, deci, ca elitele (sau niște elite active) să iasă din confortul pervers al mitologizărilor justificative, să renunțe la lașitatea excepționalismelor-departe-de-realitate și să se confrunte și să afirme, în cunoștință de cauză, existența reală a acestui subiect istoric. Căci el există, inevitabil, chiar dacă într-o stare pasivă și confuzională: un soi de Monsieur Jourdain, care face proză fără să știe, drept care face o proză proastă. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cumva tot este, putem să pipăim arghezian realitatea din jurul nostru și să urlăm este!, nu doar să mai deschidem o sticlă de Veuve Clicquot și să decretăm cu superioritate: mda, o fi, dar altfel decât mi-aș dori eu! Or, elitele noastre intelectuale se complac, în cea mai mare parte a lor, în altfelitatea domnului Boia, elitele politice nu guvernează, ci arendează, iar elitele economice își văd, pe cât posibil, de treburile lor personale (din fericire, căci astfel societatea reușește totuși să supraviețuiască). Dar tineretul e speranța țării! – vor spune unii. Da, de acord, dar deocamdată acest tineret a început să știe ceea ce nu vrea și ceea ce nu merge – ceea ce este, desigur, un prim pas important. Dar nu se face politică cu o țară-cum-ar-fi-trebuit-să-fie, ci cu una care așa-a-fost-să-fie. De la binevenita critică socială până la afirmare și asumare mai este, deci, încă un pas de făcut. Unul esențial!

 

 

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat