Recenzie a volumului ”Populism, Rhetoric and Political Representation” de Camil Pârvu, Editura Universității din București, 2016
Camil Pârvu, Populism, Rhetoric and Political Representation, Editura Universității din București, 2016
Populismul e un termen din ce în ce mai prezent în dezbaterea politică. Aruncat adesea ca insultă, populismul este, la nivelul interpretării comune, un fel de ”boală a democrației”, cum observă Camil Pârvu în volumul său, ”Populism, Rhetoric and Political Representation”. În ciuda omniprezentei sale utilizări, cărți despre populism sunt aproape imposibil de găsit în spațiul autohton. Excepția este, cum spuneam, lucrarea pe care am decis să o aduc în atenția cititorilor. În cele trei părți care o compun, ”Definiții vagi ale populismului”, ”Între retorică și raționalitate publică” și ”O analiză profundă a conceptului de Reprezentare: Expertiză, Participare”, Camil Alexandru Pârvu tratează problema populismului în raport cu democrația, dar aduce în discuție o serie întreagă de elemente specifice teoriei politice pe care merită să le trecem în revistă.
În primul rând, autorul observă, pe bună dreptate, nu doar o lipsă de interes sistematic și consecvent cu privire la conceptul de populism care să se traducă în cărți și articole de amploare, ci un lucru mai grav. Faptul că acest concept omniprezent pe care îmi permit să spun că îl folosim adesea pentru a jigni un politician sau o politică publică, este tratat de majoritatea teoreticienilor politicii în termeni morali! El este o ”boală”, o ”deviație” a democrației, altminteri perfect funcționale. El este acel ceva de care adepții democrației deliberative în special, se distanțează cu dispreț ca de o buruiană obraznică ce se infiltrează cu obstinație în gazonul bine îngrijit al democrației noastre serioase și sobre.
Există în literatura de specialitate, dincolo de această expediere superficială a populismului ca boală a democrației, încercarea de a analiza anumiți lideri și anumite partide pentru a arăta că există elementele necesare ale demagogiei discursului care să justifice încadrarea acestora în categoria populismului. Mai interesant este că acele categorii ideologice consacrate deja, nu ne ajută prea mult în identificarea populismului. Poți avea lideri de toate coloraturile ideologice care să manifeste un populism strident. Camil Pârvu identifică totuși câteva elemente în funcție de care putem identifica discursul populist. În primul rând este vorba, în opinia autorului, de o simplificare a câmpului politicii dublată de o polarizare a acestuia. Astfel, populismul preia, aș spune eu, structura narativă a basmului în care lucrurile sunt foarte clare: știm cine e binele (poporul asuprit), știm cine e răul (elita profitoare) și știm care e soluția – îndepărtarea elitei. Pluralismul, interesele divergente, chiar ale poporului pe care pretindem că îl reprezentăm, dispar. Liniile de demarcație între ”noi”, cei care reprezentăm ”poporul” format dintr-un corp omogen de ființe în chip miraculos unite în cuget și simțiri, și ”ei”, ceilalți, cei care au trădat poporul, sunt cele care susțin discursul populist. Simplificarea și polarizarea ar putea fi elementele care să explice atât caracteristicile discursului populist bine identificate de autor, dar și ceva în plus: succesul de care se bucură în genere asemenea discursuri. Dacă ideologiile sunt tributare unor înțelesuri pe care se străduiesc să le facă acceptate în general cu privire la concepte ca ”libertatea”, ”echitatea”, ”egalitatea”, populismul nu are un set de valori clar definite de care să poată fi legat. ”Comparat cu aceste ideologii politce tradiționale, susțin că populismul nu pare să aibă un nucleu stabil de valori și angajamente(…)” (C. Pârvu,p.41)
De asemenea, populismul insistă pe voința majorității într-o democrație, uitând complet de celălalt stâlp al democrației, pluralismul și drepturile minorităților. Concluzia acestui prim capitol este una destul de provocatoare: populismul nu poate fi studiat exclusiv cu mijloacele științei politice. Definirea sa în termeni medicali, metaforici nu ajută şi nu reprezintă o manieră științifică serioasă de tratare a acestui concept.
Dacă în prima parte Camil Pârvu detectează cu precizie caracteristicile narative ale discursului populist, în celelalte părți el se concentrează pe tipul de democrație care, în teorie, se opun acestui tip de politică, cea populistă. Retorica și raționalitatea publică sunt două concepte care ascund, din nou, o dihotomie făcută, așa cum bine observă Camil Pârvu, de pe poziții moralizatoare. Normativitatea politică este tot mai adesea înțeleasă raționalist și moralizator. Raționalitatea publică are la bază două principii: o procedură clară de luare a deciziei, o situație în care participanții la dezbatere se află în poziții simetrice. Jurgen Habermas și John Rawls sunt cele două figuri emblematice ale raționalității/rezonabilității publice. Jurgen Habermas discută despre situația ideală de comunicare ce ar permite participanților ca prin dialog să ajungă, finalmente, la consens. Asumpția lui Habermas este mai puternică decât cea a lui Rawls. Habermas chiar crede în posibilitatea unui consens rațional, fiind mai puternic influențat de kantianism în acest sens. Rawls este ceva mai rezervat în sensul în care raționalitatea este înlocuită de rezonabilitate și consensul obținut de reprezentanțiii unor concepții comprehensive despre bine, în termenii săi, poate fi parțial.
Ceea ce aduc în plus cei doi teoreticieni nu este soluția de natură politică sau morală, ci procedura prin care se ajunge la soluție. Pare un mod elegant de a oferi, tot în termeni kantieni, condițiile de posibilitate pentru atingerea unui consens pe cale rațională. Dar putem deja distinge caracterul discriminatoriu al acestui ideal. Pentru că testul argumentelor formulate de o manieră acceptabilă pentru cei doi teoreticieni și a altora care le împărtășesc punctul de vedere, este trecut de foarte puțini. Astfel, ”Rawls – ca de altfel mulți dintre adepții săi – este încrezător într-o distincție liberală clasică între o politică înaltă și o politică normală , există, cu alte cuvinte o distincție fundamentală între tipul de deliberare necesar pentru a justifica sau pentru a modifica elementele esențiale ale unei constituții politice (drepturile și valorile politice fundamentale ale unei comunități) și negocierea influențată de anumite interese particulare, prejudecăți și inegalități care caracterizează politica obișnuită, i.e., decizii care privesc aspecte mai puțin fundamentale.” (Pârvu, p.89) Așa cum observă foarte pertinent și autorul, acestea sunt prescripții normative de ordin academic care ne lasă descoperiți exact în punctul în care se termină dezbaterea filosofică și începe politica adevărată. Tonul depreciator care privește retorica, înțelegând probabil prin aceasta întregul arsenal discursiv pus în scenă pentru a determina și a persuada, arată că dezbaterea ”științifică” în privința politicii riscă să se izoleze în spațiul unor proiecții normative care idealizează nepermis de mult modul în care are loc dezbaterea politică.
Compromisul politic este privit depreciativ pentru că, deși Rawls propune un concept mai slab de consens, el pornește, de fapt, ca și Habermas de la presupoziția că este posibil un consens rațional. Condiția ar fi ca cetățenii să intre în dezbatere cu concepții rezonabile – adică formulate în termeni pe care ceilalți să îi poată accepta. Firește, adversarul pe care teoreticienii democrației deliberative doresc să îl exorcizeze este violența. De aceea, argumentele și dezbaterea sunt menite, în concepția lor, să producă supunere și obediență fără apel la forța brută. Problema este însă că însuși idealul de raționalitate publică menține, nu o spune autorul, dar îmi permit să o afirm, o formă de violență simbolică: doar argumentele de un anumit tip, cele care reușesc să obțină ex ante legitimitatea pot intra în dezbatere.
Cu alte cuvinte, pe scena dezbaterii raționale într-o situație optimă de comunicare vor intra cei care reușesc să treacă de testul formulării pozițiilor lor în termeni rezonabili. ”Prin concentrarea pe dimensiunea moralizatoare și din ce în ce mai raționalistă care speră să dizolve orice formă de conflict prin proceduri potrivite (…) teoria politică riscă să rateze una dintre cele mai importante meniri ale sale. (C.Pârvu, 109).
În aceeași direcție, Camil Pârvu atacă în capitolul următor – ”Contestarea democrației deliberative”, caracterul raționalist normativ al acestui tip de democrație. Mitul pieței libere risca să înghită politica în întregime. Ideea că cetățenii-consumatori sunt suverani pe piața ideilor – bunuri de consum, și votul devine o decizie de cumpărare risca să delegitimeze chiar studiul politicii. Distincția lui Habermas între acțiunea comunicativă menită să transmită informație și cea strategică menită să determine cursul unei acțiuni trebuia să salveze oarecum această viziune negustorească a politicii. Or, scopul dezbaterii nu este agregarea cea mai eficientă a preferințelor. Sarcina ei este aceea de a oferi motive, temeiuri raționale pentru urmarea unui curs de acțiune sau al altuia. Din nou, formularea acestor temeiuri trebuie să treacă testul raționalității. Aproape că avem nevoie de o ”concepție aristocratică în care o serie de agenți să filtreze preferințele populare pentru a le face acceptabile, raționale sau compatibile, deși o asemenea organizare cu greu ar putea fi considerată democratică după standardele actuale” (C. Pârvu, 119). Or, așa cum putem lesne anticipa, avem aici de-a face cu un demers care tinde să ”elimine puterea, să supraestimeze rolul rațiunii și să supra-moralizeze politica”. (C. Pârvu, 129) Problema legitimității soluțiilor avansate de teoreticienii democrației este transferată cumva pe umerii participanților la dezbatere care sunt siliți de norme procedurale ferme să își formuleze punctele de vedere în mod legitim, adică rezonabil și furnizând motive în termenii pe care ceilalți pot să îi accepte. Prin izgonirea conflictului, a puterii, a violenței și inegalității din această Castalie raționalistă, adepții democrației deliberative pot ucide însăși dezbaterea: ”Mai mult, impunând un mediu aseptic și sterilizat în care dezbaterile raționale pot avea loc ca fiind singurul context în care se poate obține legitimitatea, democrații deliberativi dau senzația că vor să se oprească exact în punctul în care politica începe cu adevărat.”(C. Pârvu, 139)
În ultima parte a lucrării, Camil Pârvu se concentrează pe spinoasa problemă a reprezentării. Reprezentarea este unul dintre cele mai problematice aspecte ale democrației contemporane. Sunt multe concepții privitoare la reprezentare pe care autorul le explorează. În principal este vorba despre reprezentarea unor concepții concurențiale antagoniste sau reprezentarea unor interese comune. Reprezentarea având în vedere binele națiunii sau reprezentarea controlată electoral a mai multor interese concurente. O mare parte dintre capitolele care compun această secțiune a lucrării constau într-o reevaluare a conceptului de reprezentare virtuală propus de Edmund Burke precum și a introducerii câtorva categorii instituționale care coexistă cu reprezentarea. Este vorba despre comitetele pentru minorități. Acele comitete care nu sunt alese democratic, dar care veghează la recuperarea și promovarea intereselor minorităților. De asemenea, este vorba despre politici publice realizate pe baza de expertiză. Există instituții consacrate care furnizează expertiză. Banca Mondială realizează un număr însemnat de rapoarte care nu odată stau la baza unor decizii privind politicile publice. Cu ea concurează multe alte instituții care oferă datele necesare pentru a lua decizii informate. În ce măsură aceste instituții oferă perspective obiective – dacă este într-adevăr posibil așa ceva – și în ce măsură sunt ele purtătoarele discrete ale unor interese este o dezbatere în sine. Cert este că participarea cetățenilor nu este opusul reprezentării. Participarea poate, în concepția autorului, să completeze, să sprijine participarea întrucât opusul reprezentării e excluziunea, nu participarea.
În cele câteva considerații finale mă voi opri asupra unor aspecte ce țin de lucrare, dar și de legăturile tematicii abordate cu alte câmpuri de studiu. Lucrarea este alcătuită din părți succesive care au fost ulterior agregate într-un volum. Pentru coerența lucrării ar fi fost util să avem o legătură mai clară între aceste capitole pentru a înțelege care este legătura criticii democrației deliberative, de pildă, cu incapacitatea de a defini populismul. De asemenea, literatura consultată și criticile aduse sunt făcute tot pe terenul unei tradiții să-i spunem analitice a filosofiei politice, aducând puține argumente din zona luptelor de putere, a monopolului simbolic și a altor autori și concepte care critică această viziune sterilizantă a dezbaterii politice raționale. Dincolo de aceste observații, volumul lui Camil Alexandru Pârvu este binevenit în spațiul științelor politice din România întrucât tratează o problematică actuală și aduce niște critici pertinente unor concepte care sunt acceptate și chiar celebrate drept soluții și modele ale democrației.
Am lăsat la final o critică mai amplă a modului în care în câmpul științelor sociale anumite ramuri ale cercetării funcționează complet izolat unele de altele. O să aduc un simplu exemplu. John Rawls publică în anul 1951 articolul ”Outline of a decision procedure for ethics”. Este locul în care Rawls trece în revistă elementele care ar trebui să compună portretul intelectual și moral al unei persoane care se angajează într-o dezbatere rațională. Este locul în care vedem, pas cu pas, cum întreaga dificultate de a defini dezbaterea rațională se mută pe umerii cetățeanului care se încumetă să discute! El trebuie să fie informat, trebuie să fie capabil să formuleze argumente, trebuie să fie capabil să asculte, trebuie să fie capabil să formuleze puncte de vedere în termenii acceptați de ceilalți, trebuie să fie detașat și calm. Cineva mai ironic ar spune că domnul Rawls s-a uitat adânc în oglindă și s-a pus pe scris! Ce nu a luat în calcul, și, spre surprinderea mea, nici teoreticienii politicii de azi nu iau în calcul, este ceea ce se petrecea în câmpul cercetării comunicării politice din spațiul media. Acolo ar fi putut vedea – și asta e o critică, dar și o provocare și pentru teoreticienii de azi ai politicii – că aproape niciuna dintre aceste nobile trăsături de caracter nu se regăsesc în rândul publicului, al cetățenilor obișnuiți. Cercetările întreprinse de Berelson și de alți sociologi arată odată în plus hiatusul enorm care se cască între filosofii politici și politica de zi cu zi. Astfel, Berelson, în articolul ”Events as an Influence upon Public Opinion” documentează o situație foarte diferită de normele lui Rawls: majoritatea cetățenilor sunt teribil de ignoranți în chestiuni de politică, nu stăpânesc instrumentele logice care i-ar face capabili să formuleze argumente, nu ascultă decât punctele de vedere care vin în direcția convingerilor lor. Mai mult, și asta ar trebui să dea serios de gândit, cu cât sunt mai informați cu privire la un subiect, cu atât sunt mai implicați emoțional și mai atașați sentimental de acele convingeri. A le schimba ar echivala a părăsi o persoană dragă!
Studiile de comunicare politică sunt înfiorător de pragmatice, dacă nu cinice de-a dreptul, în raport cu teoriile din zona științei politice. Se știe, de pildă, că toate campaniile electorale vizează nehotărâții, că este profitabil financiar să țintești nehotărâți. E prea greu să-i convingi pe cei informați și e prea costisitor. Reversul previzibil este că vedem campanii electorale din ce în ce mai prostești și…populiste. A prezenta structuri discursive care să le repete pe cele specifice basmelor copilăriei este ”cost-effective”, până la urmă. În acest sens, lucrarea lui Camil Pârvu este un pas către o privire mai critică asupra idealurilor de democrație deliberativă și mai atentă asupra cauzelor apariției fenomenelor populiste.