Dincolo de scuze: o critică a modului în care papa Francisc și-a cerut iertare de la romi

Putem să ne raportăm și lucid la actualul suveran pontif

Papa a fost superstar în România (foto: Pixabay, CC0)

Pe data de 31 Mai Papa Francisc a venit în România pentru o vizită de trei zile. După o zi petrecută în București și una în Iași, Papa și-a petrecut ultima zi în Blaj, unde primul punct al vizitei a fost dedicat canonizării a șapte preoți greco-catolici care au fost persecutați din pricina religiei lor de regimul Ceaușescu. Cu acest prilej, în ultima zi a vizitei sale, Papa s-a adresat comunității rome din cartirul Barbu Lăutaru din Blaj. Într-o mică biserică ce a fost construită anticipând vizita papei, el a cerut ”iertare în numele Bisericii Domnului și vouă, pentru momentele în care, de-a lungul istoriei, v-am discriminat, maltratat sau v-am privit într-o manieră greșită (…) și nu am știut să vă recunoaștem, să vă prețuim și să vă apărăm în specificitatea voastră”,

În acea zi, dar și în ziua următoare cronologia mea fost inundată de prieteni care distribuiau mesajul în care Papa își cerea iertare. Am discutat cu Romi care mi-au spus că au plâns când s-au uitat la vizita Papei difuzată la televizor. Nu puteam înțelege ce anume a putut declanșa o asemenea reacție emoțională și atâta entuziasm, motiv pentru care am decis ză citesc eu însămi întregul mesaj al Papei adresat comunității din Blaj. Ceea ce urmează este o critică a acestui mesaj.

Un altfel de papa

O să încep analiza și critica mea subliniind din capul locului că sunt perfect de acord cu ideea majorității celor care s-au pronunțat că scuzele adresate de Papă reprezintă un gest fără precedent venit din partea bisericii Catolice. Papa Francisc, nu doar în România, dar în discursul său public în general, s-a dovedit a fi nu doar foarte conectat la politică, dar și surprinzător de anti-fascist. Luna trecută, după ce alegerile pentru Parlamentul European au adus în prim plan populiști de extremă dreapta în Franța, Italia, Ungaria și Anglia, Papa Francisc a ținut să facă foarte clară poziția sa privind apariția și răspândirea populismului – și anume, el crede că „Europa nu este atacată cu tunuri și bombe în acest moment, ci este atacată de ideologii”. Totodată Papa Francisc consideră că problema la ora actuală este momentul în care ”frica ne condiționează modul de gândire și acțiune până în punctul în care ne face intoleranți și chiar – poate fără s-o realizăm – rasiști.”

Iertarea cerută la Blaj este unul dintre gesturile foarte puternic încărcate cu semnificații politice pe care le-a făcut Papa, lucru care arată intențiile sale de a contracara normalizarea discursurilor xenofobe anti-imigranți în Europa. Cu o săptămână înainte a invitat 500 de romi în Italia la Vatican într-o Italie care este moștenitoarea lui Mussolini, ca urmare a regimului de teroare instaurat de Salvini împotriva acestei comunități. De asemenea, doresc să declar că sunt perfect conștientă de faptul că Papa Francisc a îmbrățișat comunitatea Roma în special în contextul populismului care conduce la acțiuni violente împotriva romilor în Europa, dar și în Ucraina, de pildă.

Discursul Papei a fost un gest simbolic de solidaritate cu una dintre cele mai marginalizate și ignorate comunități etnice europene – un gest care a condus la acoperire mediatică pe întreg mapamondul și a făcut puțină lumină în cotloanele întunecate ale luptei romilor, de o manieră care ar putea amflifica eforturile activiștilor pentru drepturile acestei comunități și pentru recunoașterea ei.

În același timp, voi critica unele dintre elementele discursului Papei. După ce am urmărit desfășurarea evenimentelor, am fost surprinsă că nu am găsit nici măcar un singur comentariu sau critică exprimate cu privire la această vizită. Ca activistă, știu că vocea critică, deși este uneori o voce nepopulară, este o voce necesară în inerția care urmează unor momente ca acesta. În cazul discursului Papei, acea voce pare că a lipsit cu totul, sau că a fost pur și simplu înghițită de avalanșa de recunoștință din partea comunității rome pentru faptul că i-a fost acordată atenție din partea Papei. Pur și simplu, mi-ar plăcea să spun că se putea mai bine.

Contextul discursului

Înainte de a analiza conținutul discursului, mi-ar plăcea să fac cunoscute niște aspecte privind contextul. Biserica Catolică este una dintre cele mai puternice instituții patriarhale de pe această planetă beneficiind de o enormă concentrare de bani și putere. Indiferent cât de surprinsă sau măgulită ar fi comunitatea romă de scuzele Papei, ar trebui să ne întrebăm ce înseamnă o asemenea scuză, simbolic, politic și material. Ar trebui să fim onorați că suntem tratați omenește de una dintre cele mai patriarhale și distructive instituții care există la ora actuală? Vaticanul are o avere imensă, redistribuirea avuției ar ajuta romii săraci din România mult mai mult decât o simplă scuză.

Voi nota că, într-adevăr, Papa Francisc este un lider excepțional și a demonstrat un comportament revoluționar, complet străin de comportamentele cu care eram obișinuiți din partea suveranilor pontifi. În afară de denunțarea rasismului, Papa Francisc a încercat să descidă ușile Băncii Vaticanului pentru a lupta cu corupția și fraudele. Dar Francisc este doar atât, o excepție de la regula care generat probleme pe parcursul istoriei și care acum începe să fie schimbată. Totuși, o scuză de acest tip poate prezenta riscul de a deveni un gest lipsit de semnificație. Înțelegerea lui Foucault a relațiilor de putere care structurează subiectivitățile, i.e. modul în care suntem percepuți ca subiecți de sistemele de putere, definește ceea ce suntem la modul esențial. Papa a rămas simbolul bogăției și puterii în Europa, iar romii au fost obiectificați – sau folosiți în această stuație – ca o minoritate în raport cu care Papa și-a demonstrat puterea, deși într-un mod neconform, sub forma unei scuze, dar o scuză de sus în jos făcută dintr-o poziție de putere față de romii care stăteau într-o poziție inferioară.

Pe măsură ce evenimentele au început să se desfășoare, cineva probabil că a realizat că dădea foarte prost ideea de a umple biserica proaspăt construită cu membri ai clerului și politicieni, așa că au adus repede un grup de copii romi care să stea la picioarele Papei. În timp ce el își cerea scuze, Papa – sau cel mai probabil organizatorii – re-întăreau ierarhiile și puterea din sânul bisericii Catolice.

Critica discursului

Trecând acum la discursul propriu-zis. Dacă voi, ca cititori, veți lua în considerare măcar o parte din criticile pe care le voi face, e important să vă concentrați asupra acestui aspect. Foarte mulți, după părerea mea, au exagerat importanta scuzelor adresate de Papă inferând de aici că scuzele sale sunt o referință implicită la Holocaust și, probabil, chiar la sclavie. Totuși este foarte important, în contexul luptei romilor pentru recunoaștere a genocidului din cel de-al doilea război mondial, că Papa nu a menționat cuvântul Holocaust. Papa nu a fost deloc explicit. Nu ar trebui să ne bazăm pe semnificațiile implicice și să fim emoționați sau recunoscători pentru referințe care nu apar în discursul Papei cu privire la suferințele romilor. Nu ar trebui să fim puși în situația de a completa noi spațiile goale din discursul papei. Ce face suferința romilor atât de greu de pus în cuvinte, atât de greu de pronunţat, încât Papa nu a putut numi Holocaustul și sclavia romilor? Este important să subliniem faptul că Papa nu a numit aceste evenimente istorice. Cred că dată fiind structura ne-polemică a discursului Papa a ales să nu numească aceste evenimente dintr-un calcul strategic. Faptul că romii au fost victime ale Holocaustului este un lucru total necunoscut la nivel mondial. Imaginați-vă câți oameni ar fi putut afla de perspecuția romilor dacă Papa ar fi rostit cuvântul care începe cu ”h”.

În general, discursul a fost unul superficial pentru că a construit o imagine foarte polarizată și infantilă asupra lumii. Papa a adus în discuție elementele opuse dialectic: binele versus răul. Într-o altă dihotomie, el afirmă că sunt oameni care ”văd în celălalt un frate și oameni care văd în celălalt un obstacol care le blochează calea”. Apoi face aluzie la rolul pe care egoismul, individualismul și instinctul de auto-conservare îl au în subjugarea minorităților de către societatea majoritară. Conform logicii sale ar fi în acest caz absurd să spune că prin ”indiferență hrănim prejudecata și incităm la ură”. Totuși se contrazice pe el însuși spunând acest lucru. Ca și cum pura indiferență fără intenție duce la tensiuni etnice. Acest lucru este pur și simplu fals. Subjugarea este întotdeauna în beneficiul celui care subjugă. Creșterea popularității extremei drepte în Europa se petrece pe spinarea romilor, a migranților, a refugiaților care sunt victime ale neo-nazimului și a fascismului (n.b.: să vedem crimele generate de ură etnică din Ucraina, măsurile lui Salvini împotriva romilor în Italia). Perspectiva aproape copilărească pe care Papa o pictează prin pilde biblice și imagini înșelătoare în care avem de ales între bine și rău este complet indiferentă la chestiuni ce țin de miza jocului și de cine beneficiază de acest climat instaurat în Europa.

Într-o altă polarizare șocantă Papa imploră comunitatea romilor să ”aleagă calea lui Isus” care este ”calea reconcilierii (nu) a răzbunării” o cale care, spune el, este ”mai chinuitoare.. dar singura care conduce la pace”. Apoi elaborează spunând că această ”cale tece prin iertare” implorând romii să nu ”urmeze impulsul răului care există în noi … pentru că nicun rău nu este făcut pentru alt rău și nicio răzbunare nu vindecă o nedreptate, niciun resentiment nu face bine inimii”.

Acest tip de retorică este pur și simplu blamarea victimei. El pune responsabilitatea pe umerii romilor pentru a genera schimbarea și a ierta majoritatea care le face rău. Are dreptate să spună că reconcilierea vine din iertare. Totuși, un element cheie în această ecuație este, de asemenea, recunoașterea persecuției și faptul că persecutorul își cere scuze. Papa și-a cerut scuze duminica trecută, dar noi trăim într-o țară în care Biserica Ortodoxă refuză să își ceară scuze pentru rolul central pe care l-a jucat în înrobirea romilor vreme de 500 de ani în Principatele Române, iar persecuția romilor în timpul Holocaustului este abia recunoscută. Ca rezultat supraviețuitorii romi nu sunt decorați laolaltă cu supraviețuitorii evrei și li se refuză compensațiile la care ar avea dreptul prin lege. Este o insultă, siner, să fiu, ca romii să fie apostrofați de Papă pentru că se simt nedreptățiți, de vreme ce revolta lor este perfect justificată, date fiind nedreptățile suferite pe parcursul istoriei. Problema nu e doar resentimentul 1. Față de cei care au comis nedreptăți față de romi și 2. față de cei care mențin acele nedreptăți în prezent, prin negare, rasism instituțional și refuzul de a accepta că această istorie de persecuție influențează direct realitatea în care trăiesc romii în prezent. În loc să se adreseze comunității rome și să le spună să ierte, ar fi fost mai bine ca Papa să se adreseze non-romilor și să îi îndemne să își ceară iertare. Fără acest prim pas, drumul către reconciliere nu poate fi urmat.

A rușina victimele pentru furia lor este o strategie folosită de majoritate pentru a-i deposeda pe minoritarii persecutați de motivația de a căuta schimbarea. Așa cum spune Audre Lorde ”Răspunsul meu la rasism este furia. Și ”Nu pot să îmi ascund furia ca să te scutesc pe tine să nu simți vina, să nu îți rănesc sentimentele sau să nu îți răspund cu furie; pentru că dacă aș face asta aș trivializa toate eforturile noastre. Vina nu e un răspuns la furie; e un răspuns la acțiunile tale sau la lipsa de acțiune. Dacă duce la schimbare atunci poate fi folositoare, pentru că nu mai este vină, ci începutul cunoașterii”.

Despre diferență și universalism

Mesajul Papei a fost plin de referințe la alteritatea romilor și ‘diferenţă pronunţată,’ pentru că el a discutat despre responsabilitatea majorității societății pentru a-i valoriza pe romi pentru ”ceea ce le este specific”, promovând în același timp un discurs al umanismului universal ca soluție de depășire a barierelor. ”Când cineva este lăsat în urmă, familia umană nu mai merge înainte. Nu suntem creștini pe deplin, și nici măcar umani, dacă nu știm să vedem persoana înainte de acțiunile sale, înainte de judecățile și prejudecățile noastre.” Acest pasaj, desi poate părea benign,  este periculos pentru că îi ține pe Romi într-o poziție nesigură, între statutul de ”Celălalt”, de străini în societate și de ființe universale ”ca toate celelalte”. Istoria a arătat că aceste bariere între ”noi” și ”ei” nu sunt atât de ușor de dizolvat. Rasismul se manifestă la un nivel prea profund în societatea noastră pentru ca retorica umanismului universal să aibă vreun efect ameliorator. Ideologia universalității nu va ajuta niciodată minoritățile etnice să fie acceptate de societate. Romii vor fi văzuți întotdeauna ca romi, înainte de a fi văzuți ca oameni și doar pentru că Papa spune altfel asta nu va rezolva problemele complicate ale identității politice. Așa cum spune Laclau ”nu există nicio universalitate care nu este o universalitate hegemonică” (Butler et al., 2000: 193). Asta înseamnă că atunci când încercăm să integrăm un grup în umanitate – în special în contextul unei persecuții politice – mai multe straturi ale rasismului ni se dezvăluie: 1. Gestul de a invita minoritarii în rasa umană insinuează că ei sunt cumva în afară înainte de această inviație, 2. Încercăm să facem acest lucru, dar asta înseamnă că îi punem într-o categorie standard a umanului și, prin urmare, 3. ștergem sau facem secundare identitățile lor etnice sau rasial. Așa cum au arătat mulți cercetători, categoria generală a umanului este întotdeauna aceea de bărbat alb heterosexual – este ceea ce Sylvia Wynter numește ”Modelul de Om.” Dacă iei o persoană de culoare și încerci să o suprapui peste ”Modelul de Om”, piesele puzzle-ului nu se vor potrivi niciodată.

Pe măsură de primeam în cronologia Facebook tot mai multe imagini de la evenimentul din Blaj, nu puteam să înlătur sentimentul de confuzie. De ce ar trebui să fim atât de onorați de un gest care ar fi trebuit să se petrecă cu mult timp înainte și care ar fi trebuit să fie făcut de multe alte instituții? Ce e așa de emoționant să vezi fotografii ale unor corpuri exotice de romi afectați de sărăcie cărora li se spune să nu mai fie resentimentari pentru traumele istorice comise împotriva lor într-un ritual de re-inițiere a relațiilor de putere seculare dintre Vatican și săraci, în marea lor majoritate reprezentate de corpuri de culoare din întreaga lume?

Poate că timpul va demonstra că acesta este un moment decisiv pentru luptele romilor, pentru recunoaștere și drepturi. Ar trebui perceput ca un pas în direcția corectă. Cum vom decide să continuăm va determina acest lucru.

 


Bibliografie:

Butler, J., Laclau, E. and Žižek, S. (2000) Contingency, Hegemony, Universality: Contemporary dialogues on the left. London: Verso.

Wynter, S. (1987) On Disenchanting Discourse: “Minority” Literary Criticism and Beyond. Cultural Critique, 7: 207-44. https://doi.org/10.2307/1354156

Postări asemănătoare


One Comment

  1. Critica criticii, doamna Ioanida Costache. Se vede ca sunteti pe undeva informata tot la google sau Kauffland. Ati auzit de robia tiganilor care a fost denumit sclavie. Dar tratamentul mai brutal din Europa centrala, care a facut practic ca ei sa ramana in Europa de est, nu il mentionati de loc — desi mentionand robia in mod evident va referiti si la secole trecute.

    Poate mai studiati tema, si veti afla ca in secolele 15-18, din Suedia pana in Austria, se gaseste sistemul RECOMPENSEI materiale pentru uciderea unui tigan. Documentul cel mai recent pe care l-am vazut eu era de pe vremea lui Maria Theresa, a doua jumatate a secolului 18 deci. Se ofereau 30 de sticle de vin si 50 de schnitzele (sau invers, nu mai stiu exact ) pentru uciderea unui tigan.

    Este un element esential pentru intelegerea dinamicii, si cine il elimina din context, mai ales cand pretinde sa faca o analiza detaliata, trebuie criticat cel putin in aceeasi masura in care criticati scuzele Papei. Poate mai mult, caci putem discuta ce este mai grav — lipsa completa de detalii, sau prezentarea selectiva a lor? Poate a doua este mai grava. Nu ca ar fi intentionata, nici intr-un caz, nici in altul.

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat