Dacă ai fost perceput ca fiind comunist, „evreitatea” ta contează mai puțin?

Interviu cu cercetătoarea Olga Ștefan despre cel mai recent documentar al său

Cercetătoarea Olga Ștefan (sursă: Olga Ștefan)

Am stat de vorbă cu cercetătoarea Olga Ștefan care s-a concentrat în ultimii doi ani pe arta Holocaustului din România și rezistența antifascistă din timpul războiului. Beneficiind de o rezidență la Kunstlerhaus Buchsenhausen, centru de post-doctoral de cercetare pentru producție și schimburi culturale în domeniul teoriei și artelor vizuale, Olga Ștefan a reușit să identifice lucrări de artă create de foști deținuți ai lagărelor de concentrare. Cei mai mulți dintre autori sunt evrei și au produs aceste lucrări în lagărele de concentrare de la Târgu Jiu și Vapniarka. Cercetarea Olgăi Ștefan a fost transpusă într-un material video prezentat într-o expoziție în care au fost expuse și operele de artă ale acetor artiști care, iată, au fost aduse în atenția publicului prima oară după 1945. Pelicula produsă de Olga Ștefan conține fragmente din autobiografiile unor supraviețuitori care fie n-au fost publicate, fie sunt relativ necunoscute. De asemenea, există și cântece ce însoțesc aceste fragmente. Au fost compuse de prizonieri evrei din Transnistria. De pildă, ”Transnistrian Lullaby” a fost scris de o tânără mamă pe nume Relly Bley când încerca să-și adoarmă copilul în 1942.

Vă invităm la o discuție despre aceste teme întrucât problematica anti-fascistă este insuficient discutată, dar puternic instrumentalizată politic într-un moment în care asistăm la o încercare rescriere a istoriei și de transformare a fascismului în naționalism sau patriotism.

Aș dori să încep cu ceva de ordin general pentru a introduce publicul în atmosferă: Spune-ne mai mult despre tine, despre asociația pe care ai format-o și despre motivele care te-au condus în această direcție?

Am inițiat The Future of Memory/Viitorul Memoriei, platforma pentru comemorarea Holocaustului în România și Moldova prin artă ți media, în 2016, și în 2017 în colaborare cu Asociația Quantic și susținuți de niste fonduri de la AFCN am implementat o serie de expoziții și de evenimente în cinci orașe: București, Oradea, Cluj, Iași și Chișinău. Expozițiile au inclus lucrări de artiști evrei omorâți în timpul Holocaustului sau a unora cărora lucrări despre Holocaust nu au fost niciodată arătate în țară. Platforma https://www.thefutureofmemory.ro/ conține documentație de la toate expozițiile și o arhivă cu documente.  Am făcut și filme documentare despre aceasta temă, inclusiv unul cu bunica mea, „Fragmente dintr-o Viață”.  De fapt, proiectul a început cu acest video din 2016 prin care am descoperit trecutul familiei mele.

De ce ai ales filmul ca expresie, care au fost provocările, dat fiind că un film este altceva decât un text științific? De ce această temă?

Eu vin din mediul artistic, de fapt.  Eram curator de artă contemporană și acest video cu bunica mea a fost prima mea încercare de a da o formă ideilor pe care mă preocupau în practica mea curatorială: impactul istoriei, migrației, trecutului asupra identității, conceptul de „acasă”, dezrădăcinare și aparținere – toate fiind legate de condiția mea de imigrantă în diferite tari.  Acest video a fost expus în cadrul unei expoziții eponime la Iași tot în 2016 care a reunit mai multe istorii personale cu un trecut comun: pogromul de la Iași din iunie 1941. De atunci mi-am propus să încep înregistrarea ultimilor supraviețuitori al Holocaustului, dar și a copiilor lor și chiar al nepoților care au trebuit, că mine, să proceseze trauma trecutului moștenită din familie într-o identitate individuală.  Transform uneori aceste înregistrări în documentare sau videouri experimentale, că să fie vizionate de cât mai multă lume. Textele ștințiifice nu sunt consumabile de populația largă, prefer să fac ceva care e accesibil publicului.  Tot ce produc pun pe http://www.thefutureofmemory.ro să fie vizionat sau accesat de cercetători și alte persoane interesate.  Dar de fapt acum sunt într-un program doctoral la Iași și scriu câteva lagăre din Transnistria.

Ce aduce în plus cercetarea ta?

Cercetarea mea descoperă capitole uitate din motive politice (political forgetting) și legte de trecerea timpului sau persoane șterse din istorie și încerc să completez sau chiar să contrazic istoria oficială prin aceste dezvăluiri.  Iar acum cercetez acest lagăr în Transnistria, Vapniarka, care a fost ignorat de istoricii Holocaustului fiindcă era văzut că un lagăr de comuniști. Așadar, soarta lagărului și acestor victime ale fascismului romanesc au fost ignorate. Asta în contextul așa zisului anti-comunism, care în loc să ia forma unui anti-totalitarism social-democrat, ia, din păcate, forma unui naționalism și conservatorism penibil și chiar anti-democrat,

Vorbește-ne mai mult despre Mărculescu și Cohen, cei doi artișți pe care îi prezinți.

În videoul pe care l-am făcut recent, „Vapniarka: Camp of Death”, prezint lucrări făcute de acești doi artiști în lagărul Vapniarka. Știam de Aurel Marculescu din cercetarea mea din ziarele vremii, arhive, povestiri personale scrise de supraviețuitori, dar există foarte puține lucrări în colecțiile publice din Romania.  Am căutat în disperare peste tot globul lucrările lui că să pot compila opera să întreagă, e încă un proiect la care lucrez.  Aceste lucrări făcute în Vapniarka au fost expuse laolaltă în materialul video pentru prima dată după 1945, anul cînd Marculescu și Gheorghe Ceglokoff au avut o expoziție comuna numita Expoziția Lagărului pe care am descoperit-o în cadrul cercetărilor mele, și am reușit să recompun lista de lucrări.  Două dintre desenele de Ceglokoff apar în video lângă cele realizate de Marculescu.  Dar și Gabriel Cohen a făcut o expoziție cu lucrările lui imediat după război – de fapt ea a fost prima expoziție menită să prezinte experiență concentraționară a unui supraviețuitor.  A avut loc pe 28 August, 1944, 5 zile după eliberarea tarii de către armata roșie.  Am descoperit lucrările când am cercetat antifascimul în Romania pentru documentarul meu „Gesturi de Rezistenta”. E un documntar care prezintă biografiile unor evrei antifasciști din timpul războiului din Slovakia, Cehia și, bineînțeles, Romania.  Am avut norocul să pot s-o interviuvez pe fiica să în Israel pentru film. Gabriel Cohen a fost designerul publicației Scânteia din perioada sa ilegalî, motiv pentru care a fost și închis la Târgu Jiu. Iar Marculescu a fost un artist antifascist angajat care a colaborat cu Scarlat Callimachi la ziarul Clopotul și altele din Botoșani.  După 1948, când politica fata de memoria genocidului evreilor din timpul războiului s-a schimbat în Romania și regimul totalitar comunist s-a instaurat, aceste marturii au început să dispară din spațiul public și din istoriografie,  În cadrul cercetării mele încerc să le regăsesc pe toate.  În video folosesc citate din ceea ce am găsit până acum ca să redau atmosfera din lagăr.  Mai sunt și poezii și cântece inedite descoperite cu această ocazie.

Una dintre ororile produse în lagăr se referă la otrăvirea cu bună știință a deținuților. Care să fi fost scopul paralizării cu bună știință a acestor oameni?

Se pare că era un experiment a la Eichmann, dar încă cercetez exact situația – lagărul era sub conducerea Ministerului de Afaceri Interne din țară, și avea niște responsabilități speciale fata de deținuți.  În contrast cu uciderile în masă prin împușcare a evreilor în alte locuri cum ar fi Bogdanovka, Peciora, și altele, la Vapniarka nu puteau să-i împuște pur și simplu.  Așa că se încuraja moartea deținuților prin condițiile de netrăit din lagăr: comandamentul nu le dădea apă și tifosul enxatemantic a omorât majoritatea oamenilor din primul lot. Nu era niciun adpăpost împotriva frigului, iar hrana era compusa din niste mazăre cunoscuta că otravitoare pentru oameni care a și provocat paralizia a sute de deținuți. Alții au murit din pricina ei.

Cum ai avut acces la documente? Cât de grea a fost documentarea?

Documentarea a fost foarte grea. Informațiile sunt împrăștiate în tone de dosare diferite care se găsesc în vreo trei, patru țări și trebuie cercetare minuțios, încet, filă cu filă.  Dar aventura cea mai mare a fost să-i găsesc pe descendenții supraviețuitorilor lagărului.  Din fericire, una dintre consecințele pozitive perioadei de carantină când a dat covidul peste noi, a fost că am avut timp să stau lipita de computer căutând descendenți pe trei continente.

Și la final, dar nu în ultimul rând, ce ți-ai dori să se întâmple odată ce filmul e lansat? Într-o lume ideală ce s-ar întâmpla?

În ce mă privește, nu cred că e vorba numai despre acest material video și despre impactul lui.  Toate activitățile mele au că scop revelarea capitolelor ascunse ale istoriei.  Asta înseamnă ideea de a aduce în discuție antisemitismul românesc care continuă fară nicio rușine chiar și acum, când numărul evreilor din țară este foarte mic.  Iar încercările actuale de a șterge sacrifiicile enorme a armatei roșii și a antifasciștilor pentru eliberarea Europei de nazism sunt foarte tulburătoare.  Ne aflăm într-un moment critic pentru istorie și  pentru cei care o studiază – pentru mine asta e clar.  Ești de partea „adevărului” istoric sau un revizionist?  Mulți istorici și academicieni s-au demonstrat de a fi niște instrumente pentru rescrierea istoriei și relativizarea ei.  Recent a fost un asemenea caz despre care am scris pentru Baricada un material în care prezint cum un criminal sadic de război a fost transformat în victima a comunismului.  Dar în acest moment situația e și mai grava.  Sunt atentă la aceste tentative de schimbare a istoriei în care, în numele luptei contra unui rău mai mare, mulți sunt dispuși să reabiliteze naziști și fasciști ca eroi naționali sau să relativizeze culpa acestora.

Un citat din memoriile din 1965 ale lui Ilya Ehrenburg mi-a m-a impulsionat întotdeauna: „I am a Jew, for to my mind solidarity with the persecuted is the first principle of humanitarianism.”(„Sunt evreică pentru că în mintea mea, solidaritatea cu cei persecutați este principiul primordial al umanității”).

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.