Oana Uiorean: Adevăratul feminism contestă capitalismul

Un interviu despre feminismul celor 99% şi despre nevoia unei lupte reale cu inegalitatea și cu exploatarea femeilor

Oana Uiorean este scriitoare și coordonatoarea colecției de teorie și practică feministă Bread&Roses a editurii Fractalia. Este traducătoarea cunoscutului manifest Feminismul celor 99% despre care am scris cu alte prilejuri. Tot ea este autoarea unui roman, Aporia. (Dezbărații), foarte provocator privind lupta feministă, activismul, lupta împotriva sărăciei. Un roman percutant despre suferință, mizerie, relația cu persoanele vulnerabile și cu propria vulnerabilitate generată de condiția de migrant. Oana Uiorean trăiește în Bruxelles și este o activistă implicată. După cum ea însăși se prezintă, crește doi copii și organizează greve feministe. Am decis să deschid un câmp de dezbateri punând cam aceleași întrebări unei feministe liberale, Mihaela Miroiu, și unei feministe marxiste, Oana Uiorean. Sper ca dezbaterea să fie una cât mai interesantă și fertilă.

Dacă ar fi să faceți un bilanț, care sunt lucrurile care vă bucură și ce anume vă nemulțumește în felul în care feminismul a evoluat în țara noastră?

Din păcate eu nu mai locuiesc demult în România, așa că opinia mea e inevitabil colorată de activismul feminist în care sunt implicată pe axa Bruxelles-Londra. În percepția mea, România se aliniază tendinței din majoritatea țărilor Nordului Global, unde feminismul majoritar și bine finanțat e cel de tip liberal. Accentul este pe autonomie și libertate individuală, pe femeia ca individ, nu ca parte dintr-un colectiv. Astfel, suntem încurajate să ne realizăm, dar această realizare personală e definită în termeni productiviști, adică în primul rând prin carieră în munci productive și nu reproductive, sau cel mult în munci reproductive care în capitalism au devenit comercializate și deci aducătoare de profit dar și de exploatare. E un tip de feminism foarte seducător pentru femeia din clasa de mijloc, născută cu o serie de privilegii, dar cu efecte dezastruoase pentru cea din clasele precare, eventual și rasializată sau marginalizată pe alte criterii, ca de exemplu sexualitate, identificare cu un alt gen decât cel atribuit la naștere, etc. Nu e de altfel nicio mirare că acesta e feminismul în vogă, pentru că e feminismul care nu contestă relațiile sociale de clasă prevalente în capitalism, dimpotrivă, le reproduce, și deci nu reprezintă un pericol pentru statu-quo. Din fericire există importante mișcări contestatare care își iau avânt și în România în afara mediului instituționalizat, care sigur că au de înfruntat forțe reacționare, dar care vor răzbi pe măsură ce legătura dintre capitalism și asuprirea sistemică a femeilor devine tot mai greu de mascat.

În continuarea discuției noastre, voi aborda o temă mai puțin comodă: feminismul liberal. De curând editura Fractalia a publicat manifestul ”Feminismul celor 99%”. Acolo feminismul liberal e prezentat ca un curent care trebuie abandonat întrucât el s-ar adresa femeilor privilegiate. Ce părere aveți?

Problema cu feminismul liberal, sau poate ar fi mai bine să-i spunem feminism capitalist, este că nu poate include pe toată lumea. Un astfel de feminism maschează inegalitățile și pretinde că toată lumea pleacă la drum cu aceleași șanse. Și, ca urmare, că oricine nu reușește să răzbească nu poate să dea vina decât pe ea însăși, sau cel mult pe bărbați. În niciun caz pe structurile de clasă din capitalism. Acest tip de feminism vinde iluzia unei lumi în care prin muncă și devotament, prin leaning in cum spune Sheryl Sandberg, oricine poate ajunge CEO, chiar și o femeie. O iluzie care e voit oarbă la nenumărate handicapuri cu care pornesc la drum o mulțime de alte femei care nu se nasc în clasa, rasa, locul potrivit, sau care nu au corpul standard dispus sau capabil să gesteze, și nici nu sunt dispuse să intre în relații cu sexul opus. Eșecul în alegeri al cuiva ca Hillary Clinton, o preferată a feminismului instituționalizat de tip liberal, arată că mesajul emancipării prin individualism este unul falimentar, care nu vorbește maselor. Exact aici intervine feminismul marxist al celor 99%, care scoate în evidență suprapunerea asupririi de gen cu asuprirea pe alte criterii, ca de exemplu clasă, rasă, sexualitate, etc. În cazul acesta, războiul nu e între femei și bărbați, și nu e un război pentru putere. Războiul e între femei și bărbați, adică oameni, pe de o parte, și capital pe de altă parte, și e un război pentru supraviețuire, atât individuală cât și a comunităților.

O altă critică importantă privind feminismul liberal vizează femeile de succes din corporații. Autoarele manifestului feminist sunt de părere că rolul feminismului nu este să le încurajeze pe femei să fie părtașe, alături de bărbați, la o lume nedreaptă bazată pe exploatare. Ce părere aveți?

Dacă înțelegem feminismul ca pe o luptă împotriva asupririi femeilor, atunci încurajarea femeilor să ocupe aceste structuri asupritoare pare un pas de bun-simț. Ideea ar fi că, odată ajunse sus, aceste femei vor promova politici care sunt gândite pentru binele femeilor, și mai ales al celor mai vulnerabile, care nu au șanse să răzbească până la putere. Sigur că realitatea arată altfel. Femeile care ajung în poziții de putere se pliază pe interesele acelor structuri și le reproduc, fără a da vreo atenție genului decât în măsura în care servește acelor interese. Exemple la îndemână sunt Christine Lagarde, fosta șefa FMI, acel motor al politicilor globale de austeritate care au afectat în primul rând femeile precare, adâncindu-le precaritatea, și au servit de minune propășirii capitalului global. Sau noua președintă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, care își începe mandatul creând un portofoliu menit să apere „stilul de viață european”. Nu mă voi mira când va fi folosită emanciparea femeii înțeleasă în cheie liberală pentru a apăra presupusele valori europene alimentând ura rasistă împotriva bărbatului musulman. Dar și cineva ca Jacinda Ardern, prim-ministra Noii Zeelande, atât de lăudată pentru presupusul ei feminism, care vorbește deschis despre importanța muncii reproductive făcută de femei în timp ce la nivel de politici publice taie nemilos din fondurile pentru sănătatea reproductivă, ducând la greve prelungite ale moașelor și personalului din domeniul obstetricii. Avem de-a face cu bine documentatul fenomen al femocrației, adică al discursului celor de la putere care se folosesc de obiectivele feminismului pentru a promova agende care servesc interese mult mai restrânse și care nu iau în seamă sau chiar sacrifică femeile atâta vreme cât acumularea și profitul o duc bine.

O altă problemă spinoasă care privește feminismul liberal se referă la externalizarea muncii domestice. Cu alte cuvinte, femeile albe puternice se bazează pe femei din așa-numitul Sud Global pentru muncile casnice. Or, poate ar trebui să lupte pentru o lume în care să avem toate șansa de a avansa profesional. Cum vă poziționați în această privință?

Abordez mai jos munca domestică comercializată, dar aici aș vrea să comentez scurt ideea emancipării prin carieră. Este, din nou, o idee bună dar într-un alt context decât cel al relațiilor sociale actuale. E bine pentru femei să aibă propriul venit, care să le permită să părăsească, de exemplu, un soț abuziv sau să-și păstreze independența în alte feluri. Din păcate, ceea ce vedem în realitate e că tot capitalul a avut de câștigat de pe urma intrării în masă a femeilor în câmpul muncii. Salariile au scăzut, sistemul de protecție a devenit mai șubred, pentru că femeile lucrează pe mai puțin, fiind socializate să pretindă mai puțin. Arareori o femeie poate trăi independent din venitul său și eventual să crească și copii, mai ales când serviciile publice menite să o susțină sunt pe ducă. Adeseori ideea emancipării prin carieră este folosită pentru a canaliza femeile migrante spre industriile unde e nevoie de ele, în occident mai ales munci domestice și de îngrijire, ademenindu-le în poziții de extremă exploatare cu promisiunea unei independențe care în cele din urmă nu apare. Contractele care le sunt oferite sunt extrem de nesigure, drepturile la sindicalizare sunt subminate sau complet absente, și pot fi date afară de pe o zi pe alta. În același timp, bărbații din comunitățile lor sunt profilați ca asupritori feroce care nu respectă valorile progresiste occidentale și de la care aceste femei trebuie ‘salvate’. Vedem astfel cum o idee feministă e abuzată în scopuri care nu au nimic de-a face cu emanciparea. Motivul este că trăim într-o lume în care profitul este mai important decât omul. Cel mai mult au de pierdut din acest aranjament cele care sunt deja în poziții precare.

Un alt element tranșant al feministelor militante privește tavanul sau plafonul de sticlă. Ele spun că nu sunt interesate să spargă niciun plafon de sticlă atâta timp cât restul de 99% vor rămâne să strângă cioburile. Cum vă raportați la un asemenea punct de vedere?

Plafoanele de sticlă trebuie sfărâmate odată cu toate ierarhiile, nu văzute ca un prag al succesului. Majoritatea femeilor, ca majoritatea bărbaților, nu sparg niciodată niciun plafon de sticlă. Puținele femei care ajung în poziții de putere și joacă de la egal la egal cu bărbații în afaceri, politică sau profesii o fac nu pentru că s-ar fi îmbunătățit condiția femeii în general. Așa cum spuneam și mai sus, succesul lor este adeseori o prelungire a unui set de privilegii care le-a permis ascensiunea. În plus de asta, își trăiesc viețile pe modelul vieților de bărbați. Exact ca în cazul bărbaților, succesul lor este susținut de munca reproductivă a altora. A celor care le cresc copiii, le spală podelele, le calcă hainele, oferă intimitate și sex, lor sau în locul lor. Această muncă este adeseori îndeplinită de femei și este întotdeauna exploatatoare, precară și deci departe de a fi emancipatoare. De aceea e incorect să tratăm emanciparea femeilor ca pe o emancipare sui generis, separată de alte emancipări. Ar trebui să ne dăm seama că pentru capital singura diferență care contează este cea între producători și reproducători, iar importanța pe care par să o câștige identitățile de toate felurile în capitalism nu e o dovadă de progresism, ci de nevoia pe care o are capitalul de ierarhii în josul cărora să poată domina și exploata. Trăim într-o lume în care succesul se definește simplu, în funcție de cât produci și deci de cât consumi, în timp ce reproducătorii sunt tratați ca oameni de mâna a doua. Aici devine importantă intersecția cu clasa și rasa și aici se vede ipocrizia emancipării prin spargerea plafonului de sticlă. Pentru ca anumite femei să se poată devota carierei, este nevoie de existența altora, adeseori femei, sărace, rasializate, care să fie mai jos în ierarhia relațiilor sociale capitaliste și astfel să fie disponibile pentru astfel de munci. Ele la rândul lor trebuie să paseze altora, și mai precare, munca de reproducere a familiilor lor, și tot așa, până la fenomenul din păcate bine cunoscut în România al copiilor care cresc fără părinți, aceștia fiind plecați la muncă în străinătate pentru a putea ține în viață pe acești copii. Comercializarea muncii de reproducere, așa cum vedem că se întâmplă în capitalism, nu e, așa cum s-ar putea crede, o recunoaștere a importanței acestei munci și o răsplătire a sa prin plată și protecție. Ea rămâne industria cu unele dintre cele mai precare tipuri de contracte și fără minime structuri de protecție a celor care muncesc în ea, dar cu costuri subvenționate pentru clienți. Așadar, această comercializare este de fapt un instrument de menținere a păcii sociale și între sexe în clasele de mijloc care își permit să cumpere aceste servicii, precum și un mod de a include femeile în relații de muncă capitaliste care sunt benefice pentru prea puține dintre ele și asupritoare pentru majoritatea. Prin urmare, atâta vreme cât emanciparea este înțeleasă ca doar a unora și nu a tuturor, asuprirea de gen, clasă, rasă și pe alte axe de diferență nu poate fi depășită. Asta mă aduce înapoi la manifest. Autoarele sunt, printre altele, organizatoare ale grevei internaționale a femeilor. Manifestul Feminismul celor 99% s-a născut ca urmare a acestor greve, ca un efort de a articula ce e în spatele lor. Sunt 11 teze care arată cât de importantă e suprapunerea luptelor de gen cu cele anti-rasiste, anti-imperialiste și ecologiste și că nu poate exista emancipare decât atunci când ne emancipăm pe toate aceste axe. Concluzia e una simplă. Nu suntem libere niciuna până nu suntem libere toate. Și nu putem fi liberi niciunul atâta vreme cât trăim în capitalism.

În fine, cotele de gen: ne puteți explica dacă și de ce am avea nevoie de ele?

Cotele de gen izolate de o regândire radicală a relațiilor sociale nu pot face suficient bine. Structurile ierarhice sunt ale capitalului și indiferent dacă pozițiile de sus sunt ocupate de femei sau bărbați rezultatul pentru marea majoritate e același. Individual, pentru o anumită clasă de femei care se bucură deja de un anumit set de privilegii, netezirea căilor de acces la putere sigur că e benefică. Dar nu înseamnă nimic pentru femeile care nu sunt în această clasă. Iar empiric vedem că nu există un efect prin care emanciparea unora picură încet și către altele. Dimpotrivă, așa-zisul progresism al liberalismului, promotor al diversității în structurile de putere, a fost instrumentalizat pentru a vinde femeilor mirajul emancipării prin munca de producție, care de fapt a dus doar la integrarea lor în relații de muncă bazate pe exploatare, așa cum am detaliat mai sus. Așa cum black faces in high places nu a îmbunătățit condiția populației afro-americane, nici faptul că exploatatorul a fost înlocuit cu o exploatatoare nu a îmbunătățit asuprirea femeilor, decât pentru o minoritate.

Avem partide, chiar partidul de guvernare care avansează femei în poziții de conducere. Totuși sunt voci care spun că acest lucru face mai mult rău decât bine feminismului. Dumneavoastră ce credeți?

Nu văd de ce ne-am aștepta ca asta să facă bine dincolo de biografiile individuale ale celor care ajung în aceste poziții de conducere. Asuprirea femeilor e rezultatul unor relații sociale, nu pur și simplu al rău-voinței unor indivizi care există într-un gol anistoric. Așadar, ca să mă repet, este nevoie în primul rând de o critică a capitalismului, apoi de înlocuirea lui cu un sistem care nu pune profitul și acumularea deasupra omului, și abia apoi vom putea vorbi despre emancipare. Nu doar a femeilor, pentru că genul nu e o dimensiune care există în izolare, ci a tuturor. Ca să închei cu o trimitere la Rosa Luxemburg, emanciparea femeilor este semnul emancipării societății. Într-o lume a inegalităților galopante, este evident că emanciparea e un miraj tot mai îndepărtat. Este foarte probabil așadar că a trecut vremea reformelor și a venit cea a unei schimbări din rădăcini. Feminismul celor 99% este în primul și în primul rând unul anti-capitalist, și nu unul care caută reforma capitalismului, pentru că nu crede în ea. E un feminism al revoluției. O revoluție în care munca de reproducere este recunoscută ca centrală și colectivizată, nu comercializată, în care atât femeile cât și bărbații se pot bucura înainte de toate de rolul lor de reproducători ai societății în care trăiesc, și unde producția devine secundară, nu în ultimul rând și din rațiuni ecologice.