O blocare a drumului macedonean către UE riscă să submineze perspectiva europeană a regiunii

Interviu cu Miruna Butnaru-Troncotă, experta de relații internaționale pe Balcanii despre disputa bulgaro-macedoneana privind bună vecinătate şi istoria comună

Miruna Troncotă (foto: Miruna Troncotă)
Miruna Butnaru-Troncotă este lector în cadrul Departamentului de relații internaționale și integrare europeană al Şcolii Naționale de Științe Politice și Administrative (SNSPA) din București, România. Din 2019 coordonează Centrul de Studii Europene SNSPA și, de asemenea, coordonează doctoranzi în relații internaționale. Are un interes direct de cercetare în integrarea UE, europenizarea și reconstrucția post-conflict a Balcanilor de Vest și zona Mării Negre. În ultimii ani a combinat cercetarea academică cu experiența în domeniul diplomației europene din Balcani. A absolvit programul național pentru tineri diplomați organizat de Ministerul Afacerilor Externe al României și Institutul Diplomatic Român (2011) și a lucrat ca ofițer politic stagiar pentru Ambasada României la Sarajevo (2013) și pentru Delegația Uniunii Europene la Prishtina (2014). Are publicații extinse în domeniul extinderii UE și este alumna a programelor European Fund for the Balkans. Cel mai recent, ea a publicat un capitol în cartea International-led State-building and Local Resistance. Hybrid Institutional Reforms in Post-conflict Kosovo, editată de Arolda Elbasani, Routledge, 2019.

Bulgaria a depus multe eforturi pentru a se afirma ca lobby-istul aderării Balcanilor de Vest în UE în timpul preşedinţiei sale a Consiliului UE în anul 2018 şi după el. Acum un an Franţa, Danemarca şi Ţările de Jos au blocat începutul negocierilor macedonene (şi albaneze) de aderare la UE. Acum Bulgaria, la rândul său, blochează Macedonia de Nord. Cine beneficiază de această dezvoltare în plan regional şi internaţional? Cum vedem dinspre România dezvoltările cu veto-ul bulgăresc la deschiderea negocierilor Macedoniei de Nord cu UE și cum explicaţi faptul că astăzi Bulgaria opreşte Macedonia de Nord şi schimbă imaginea sa de înainte de un promotor şi ”binefăcător” al aderării europene a Balcanilor de Vest?

Decizia Bulgariei a fost pentru mine, personal, dar desigur și geopolitic, destul de surprinzătoare – date fiind progresele realizate în relațiile bilaterale bulgaro-macedonene (progrese ce au culminat cu încheierea Tratatului de Bună Prietenie și Vecinătate, în 2017). Mai mult, acordul afectează atât implementarea Tratatului din 2017, cât și pe cea a Acordului Prespa dintre Atena și Skopje (2018), în condițiile în care respectivul document descrie un proces treptat de pași care depind de progresele aderării Macedoniei de Nord la UE. În afară de daunele pe termen lung pe care aceasta le-a cauzat parcursului european al Macedoniei de Nord, întregii regiuni și (mai ales) credibilității UE – oricum afectată – elita politică bulgară își creează la rândul său prejudicii politice și de imagine. Vorbim totuși de blocarea țării care a început prima procesul formal de aderare la UE care știm că e anevoios, dar care nu a mai durat atât de mult pentru niciun alt stat candidat cu excepția notabilă a Turciei, căci Macedonia de Nord stă în camera de “așteptare a UE” de peste 15 ani, mai exact din 2004, când a trimis prima cerere formală de aderare. Și, de asemenea, vorbim de Bulgaria ca prima țară care a recunoscut independența Macedoniei după dezintegrarea Iugoslaviei.

Referindu-ne la motivele din spatele deciziei luate de autoritățile bulgare, parte a explicației rezidă (cred) în dorința de a distrage atenția de la neajunsurile și scandalurile ce au definit politica internă a Bulgariei și protestele anti-corupție și anti-guvernamentale din ultimele luni. Însă acest plan a eșuat, Sofia fiind acum (mai mult ca niciodată) în lumina reflectoarelor europene pe aceste subiecte. Imaginea asta de „binefăcător” în plan extern, de facilitator al integrării europene a Balcanilor la care faceți referire este clar serios afectată, fiind înlocuită, după cum spuneam, cu una opusă, chiar cea de „agresor”, iar Sofia va trebui să depună eforturi consistente pentru a reveni la eticheta obținută anterior, în timpul președinției sale.

Cât despre „beneficiarii” acestei dispute, ne putem îndrepta atenția către competitorii direcți ai UE în regiune (în general) și în Macedonia de Nord (în special). Mă refer aici la Rusia, China și (într-o mai mica măsură) Turcia. După cum spuneam, veto-ul Bulgariei afectează credibilitatea UE în ochii elitelor politice și ai cetățenilor de rând din statele candidate la aderare. Am totuși o umbră de speranță că, la Consiliul European din 10-11 decembrie 2020, Borisov va putea totuși să își mai atenueze, dacă nu chiar să își schimbe poziția. Cum perspectiva europeană a Macedoniei de Nord a fost pusă sub semnul întrebării în repetate rânduri în ultimii ani, nu este exclus ca Skopje să își întoarcă atenția către alți “investitori”. Vorbim de o democrație fragilă, unde forțele pro-europene sunt încă insuficient de puternice și iată, ele au acum motive să fie dezamăgite de structura la care au aspirat să adere de peste un deceniu și jumătate. Mai cu seamă că toți ceilalți competitori strategici ai UE în Balcani și care pot seduce și Macedonia de Nord în ipoteza unui “abandon” politic de către UE prin veto-ul bulgar – nu impun condiții legate de cultură, de numele constituțional al țării sau de respectarea principiilor și valorilor democratice. Astfel, o nouă incursiune diplomatică a Beijing-ului (deja activ în regiune), sau a Moscovei ar putea rezulta cu totul alte relații, în lumina opoziției manifestate de Bulgaria, cu o UE care a asistat pasiv la această decizie. E greu să faci o predicție, dar orice s-ar întâmpla în Consiliu, avem în mare parte doar motive de îngrijorare pe acest subiect.

Ministrul bulgar de externe Ekaterina Zaharieva a spus: ”La 30 de ani după începutul tranziţiei, nu poţi dori să fii în UE şi să celebrezi pe unul dintre cele mai întunecați dictatori – Tito”, care a provocat reacţii de solidaritate cu macedoneni în fosta Yugoslavia. Cât de semnificativă este moştenirea lui Tito în ţările din Balcanii de Vest ca să devină un punct de contestare din politică externă în regiune la 30 de ani după sfârşitul Războiului Rece?

Ne referim aici la cea mai proeminentă figură politică a Iugoslaviei socialiste, în jurul căreia s-a construit destinul statului multietnic ce a existat în perioada 1945-1991; o figură politică ce a contribuit, prin mijloace constituționale, la menținerea unei păci aparente între popoarele constituente. Și, mai cu seamă, un personaj căruia ex-iugoslavii îi datorează o relație specială cu Occidentul, dar și unul din inițiatorii unui proiect geopolitic alternativ logicii maniheiste a Războiului Rece – Mișcarea de Nealiniere. Este, astfel, lesne de înțeles că simpla menționare a lui Tito în acord urma să nască ample dezbateri. Mai cu seamă că documentul îl descrie pe fostul conducător socialist în termeni nu tocmai corecți din perspectivă istorică – Tito nu a aderat la politica promovată de liderul sovietic Iosif Stalin, ba dimpotrivă, a ales calea nealinierii pentru a garanta securitatea și autonomia statului iugoslav.

Însă și istoria are punctul său de vedere. Așa-numita problemă a minorității macedonene din Bulgaria (adusă în discuție în cadrul disputei și contestată de Sofia) există de la sfârșitul anilor ‘40, când liderii URSS și ai Iugoslaviei – Iosif Stalin și Josip Broz Tito – au încercat să aranjeze ordinea post-al doilea război mondial asupra Balcanilor prin crearea a unei federații balcanice între Bulgaria și Iugoslavia. Ceea ce acuză autoritățile de la Sofia este o campanie de „spălare pe creier” a populației din Macedonia de Nord de astăzi, căreia i s-ar fi conferit o nouă identitate și o nouă limbă, ambele distincte de cele ale cetățenilor din Blagoevgrad sau Sofia. Practic, folosindu-se de imaginea de dictator a lui Tito și de politicile menite să asigure unitatea iugoslavă, Bulgaria își impune propria viziune naționalistă asupra istoriei și culturii unei alte țări și a poporului său. Sigur, nu e deloc prima țară din Balcani care face asta. Am putea chiar identifica un pattern, un model care se repetă, deși strategiile și situațiile sunt diferite, menționând doar cazul disputei Serbia-Kosovo în Mitrovica de Nord, ca un simplu exemplu.

Cât de bine este înțeleasă esenţa disputei bulgaro-macedonene despre ”istoria comună/împărtăşită” (o frază folosită în Acordul de prietenie, bună vecinitate şi colaborare între ambele ţări, semnat în august 2017) în România? În ce măsură ambele state au făcut eforturi pentru a-şi lămuri poziţiile pe acest subiect în faţa statului şi societăţii române?

Dincolo de clasicele aprecieri privind buna relație de prietenie și vecinătate promovată de cele două state, autoritățile române nu s-au implicat în înțelegerea esenței acestor dispute, în condițiile în care Bulgaria și Macedonia de Nord nu au clarificat în plan extern beneficiile semnării acestui document. Contextul regional a fost de asemenea nefavorabil, discuțiile din cadrul comisiilor de istorici, formate în baza Acordului, ajungând chiar într-un impas – factor declanșator al veto-ului din 17 noiembrie. Mai mult, ajungem să înțelegem pe deplin detaliile acestei „istorii împărtășite” și totodată contestate abia când ea devine armă politică la nivel înalt – moment în care reprezentanții diplomatici ai celor două state implicate se angajează în ample acțiuni de lobby (a se vedea, de exemplu, recenta videoconferință a grupului „Prietenii Macedoniei de Nord”, organizată imediat după veto-ul Sofiei).

Cum acest veto, în special dacă rămâne în vigoare şi după decembrie 2020, va schimba relaţiile regionale în Europa de Sud-Est? Dacă ţinem în cont că, de la ianuarie 2021 în Casa Albă va fi un preşedinte democrat – Joe Biden -, ce schimbări va duce el la reaţiile internaţionale din regiune? De notat că, în ciuda relaţiei istorice bulgaro-macedone, summit-urile de colaborare regională deocamdată au loc cu participarea celor trei ţări membre din Balcanii de Est (România, Bulgaria şi Grecia)+Serbia, dar fără Macedonia de Nord…

După cum afirmam anterior, nu este niciun dubiu că veto-ul pune în pericol relațiile bilaterale dintre Bulgaria și Macedonia de Nord, afectând totodată și implementarea Acordului de la Prespa ce a condus la normalizarea relațiilor dintre Macedonia și Grecia. Există deja voci care aseamănă disputa bulgaro-macedoneană cu cea dintre Serbia și Kosovo, cum menționam și anterior, deși, desigur, trebuie păstrate proporțiile acestei comparații. Dacă impasul persistă și în 2021, iar Bulgaria își menține veto-ul și la următoarele reuniuni ale Consiliului UE, putem spune că se crează premisele unei noi dispute diplomatice de amploare, care va încetini încă o dată parcursul european al Macedoniei de Nord, deja afectat de veto-urile impuse în trecut de Grecia sau de Franța, din diverse considerente. Trebuie să ne întrebăm cum se vor simți cetățenii din Macedonia de Nord pentru a treia oară în ultimii ani puși la colț de un stat UE, organizația unde vor să adere pentru o viață mai bună. Am mulți prieteni în Macedonia de Nord, care, în ultima lună, au devenit extrem de eurosceptici pe fondul acestei dispute. Deja nu mai vorbim de așa-zisa “oboseala extinderii” (enlargement fatigue), ci este riscul real ca aceste reacții negative împotriva Macedoniei de Nord să producă chiar o atitudine de contestare și rezistență la aprofundarea procesului de aderare europeană, considerat până nu demult cea mai importantă garanție de securitate și aspirație democratică și geopolitică a acestui mic stat ex-iugoslav.

Mai mult, pasivitatea UE în această chestiune poate ridica probleme, întrucât avem de-a face cu dispute culturale și în alte zone din Balcanii de Vest. Să nu uităm, totuși, că limbile sârbă, croată, muntenegreană sau bosniacă sunt „moștenitoare” ale unui construct lingvistic geopolitic – limba sârbo-croată, unica limbă oficială în fosta Iugoslavie. Având în vedere disputele existente cu precădere la granițele statelor care vorbesc aceste limbi, nu este exclus ca Zagreb-ul să joace cartea limbii naționale atunci când Serbia (și mai ales) Bosnia vor da semne de apropiere de Uniunea Europeană.

În ceea ce privește efectele venirii lui Joe Biden la Casa Albă, așteptările sunt destul de ridicate. Ne așteptăm, în primul rând, la o schimbare de paradigmă în relația administrației americane. Noul președinte este așteptat să încerce o repoziționare a SUA în regiune – mai accentuată, slăbind astfel influența crescândă a unor actori precum China sau Rusia. O metodă ar fi sprijinirea integrării europene a statelor aflate deja în curs de negociere (Serbia, Muntenegru) sau a celor aflate la începutul acestui process (Albania, Macedonia de Nord). Acest proces ar fi facilitat de buna relație pe care nou-alesul președinte o are cu liderii instituțiilor europene, dar și de viziunea sa asupra regiunii (să nu uităm că el a vizitat Bosnia în timpul războiului, chiar în 1994, ca reprezentant al congresului american). De asemenea, Joe Biden este așteptat să sprijine inițiativele menite să contribuie la dezvoltarea economică a regiunii, cum este, de exemplu proiectul „mini-Schengen” implementat de cele șase state din Balcanii de Vest.

Pe de altă parte, conștient de importanța normalizării relației dintre Serbia și Kosovo, noul lider american se va implica activ în acest proces, însă metodele sale sunt de așteptat a fi diferite față de cele ale predecesorului său. Echipa de consilieri pe securitate națională a lui Biden poate contribui la consolidarea suveranității și integrității celor două entități, prin participarea activă la negocierile de normalizare a relațiilor, definitivarea unei foi de parcurs a cărei finalitate să o reprezinte recunoașterea reciprocă a independenței celor două state – ceea ce din 2011, când a început formal acest proces UE, nu a reușit ca mediator oficial. Aceste procese trebuie condiționate doar de voința conducerii politice din cele două state, nu de factori externi (recunoașterea altor state, mutarea unor sedii diplomatice etc.) și rămâne un alt nod Gordian dureros ce trebuie tăiat pentru evoluția regiunii și deblocarea multor procese stagnate deja de decenii.

Un ultim punct sensibil de pe agenda noului președinte trebuie să îl reprezinte Bosnia-Herțegovina. În condițiile în care Acordul de la Dayton pare să-și fi atins limitele (constituționale, politice și instituționale), la 25 de ani de la semnarea sa, Administrația Biden poate reprezenta un actor important în procesul de regândire a constituției Bosniei. Nu neapărat prin dezvoltarea și impunerea unui Dayton 2, ci prin stabilirea unui cadru prin care guvernul central de la Sarajevo să poată prelua frâiele constituționale ale statului, în vederea eliminării tensiunilor interetnice și a limitelor impuse dezvoltării economice ce au amenințat însăși existența statului. Statul rămâne afectat de corupție și sărăcie, fiind total disfuncțional din punct de vedere politic și administrativ, unde cetățenii din acest puzzle multi-etnic sunt victimele jocurilor între “eurocrați” și “etnocrați”, cum i-am numit în lucrarea mea de doctorat, întruchipați uneori de aceiași politicieni.

În cele din urmă, referindu-ne la summit-urile de colaborare regională ale așa-numitului „Grup de la Craiova”, inițiativa nu beneficiază de un acord scris (prin care statele membre ale UE s-ar angaja să sprijine parcursul european al candidaților). Există astfel premisele pentru acceptarea unor noi membri în viitorul apropiat. Trebuie însă subliniat că inițiativa a luat naștere în 2015, moment în care Grecia încă se afla în dispută cu Macedonia de Nord (pe atunci Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) pe tema numelui și a „istoriei neîmpărtășite”. Având în vedere normalizarea relațiilor prin Acordul de la Prespa, era de așteptat ca Skopje să fie luat în considerare pentru lărgirea Grupului, odată cu începerea negocierilor de aderare (programată pentru la finalul acestui an). Având în vedere recenta decizie a Bulgariei de a bloca acest proces, mă aștept ca Grupul de la Craiova să rămână pentru moment o discuție în patru, cu posibilitatea extinderii sale în funcție de evoluțiile geopolitice la nivel regional.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Vladimir Mitev

Jurnalist de știri și analize internaționale. A lucrat pentru revista săptămânală bulgară ”Tema” între 2008 și 2015. Fondatorul blogului bilingv româno-bulgar ”Podul prieteniei”. Articolele și traducerile lui au aparut în agenția BGNES, revistele ”A-specto”, ”Economie”, blogul ”Bulgaria Solidară”, și altele. A publicat şi în revistele românești Decât o Revista și Q Magazine, în revistele culturale Vatra şi Poesis, ca și pe site-ul românеsc de stânga Critic Atac. În prezent face doctorantură de literatură iraniană la Unversitatea din Sofia. Începând cu iunie 2020 dezvoltă în limba română, limba bulgară, limba engleză şi alte limbi blogul ”Podul persan al prieteniei”. Din vara anului 2021, el este co-gazda podcastului de relații internaționale "Discuţii transfrontaliere" în colaborare cu jurnalista poloneză Malgorzata Kulbaczewska-Figat.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *