Obsesia de a pune în lege idei fixe legate de fetuși are consecințe dramatice!

Aceasta este a treia parte a mărturiei legate de cum anume se descurca o tânără logopedă, Doina Popescu, într-un leagăn de copii cu deficiențe pe vremea lui Ceaușescu

Uitarea. Uitarea este un bun leac pentru suferința psihică. Este și un mod prin care societățile depășesc traumele. Dar unele lucruri nu trebuie să se uite. Încercăm aici, împotriva unui puternic curent conservator violent și agresiv, să readucem în memoria cititorilor consecințele catastrofale la nivel social ale decretului de interzicere a întreruperii de sarcină din 1966. Într-un mod foarte curios, conservatorii de azi, adversari de moarte ai comunismului, n-ar sufla o vorbă despre oribilele consecințe ale violării intimității femeilor din România prin limitarea dreptului lor de a decide dacă vor să devină mame sau nu. Conservatorii îl urăsc pe Ceaușescu în genere, dar par să-l iubească pentru această odioasă măsură. Asta pentru că ei consideră că femeile sunt niște păcătoase care trebuie să plătească pentru plăcere, să sufere și să se chinuie. Asta în numele fetusului nenăscut. Minunat, doar că acestor conservatori le scapă o idee simplă: dragoste cu de-a sila nu se poate. Și când obligi femeile să devină mame împotriva voinței lor, multe dintre ele vor abandona pur și simplu copilul care va fi condamnat la o viață teribilă. Și dacă în cazul celor care nu se nasc cu deficiențe ar mai fi căi către o viață mai bună, vă invit să citiți cam ce se petrecea în la un orfelinat ceaușit pentru copiii cu deficiențe. Asta, desigur, în contextul în care Polonia a declarat neconstituțională legea care permitea întreruperile de sarcină în momentul în care fătul avea defecte congenitale. Mărturia este cea oferită de Doina Popescu, cunoscută scriitoare și jurnalistă, care înainte de 1989 a lucrat ca logopedă la un leagăn de copii cu deficiențe.

 

 

Cea mai mare provocare pentru personalul unei grădiniţe speciale era să-i înveţe pe copii să-şi controleze sfincterele. Când „leagănele” ni-i trimiteau după ce-i ţinuseră trei ani, „handicapaţii”, cum li se spunea mai des, nu ştiau ce-s alea oliţe, wc-uri sau tacâmuri, scoteau mai mult sunete nearticulate şi erau agresivi peste măsură, fie cu ei înşişi, fie cu ceilalţii. Asta dacă nu rămâneau închişi în apatie şi stereotipii care te duc cu gândul la autism, afecţiune despre care abia începuse să se vorbească în România, şi numai în cercurile aşa-zişilor iniţiaţi: psihiatri, psihologi, defectologi, logopezi, deşi până şi printre ei mai erau unii care credeau că problema are legătură cu auzul şi că, de fapt, ar trebui să i se spună audism. Dimineaţa, la sculare, după masa de prânz şi după cea de seară, internii erau aşezati la rând pe cele şaizeci şi şapte de oliţe înşirate în prealabil de-a lungul pereţilor din baia cea mare. Pentru majoritatea însă, momentul venea fie prea târziu, fie prea devreme, fie pur şi simplu degeaba. După ce, cu chiu, cu vai, se supuneau ritualului plantării pe oliţe, cei mai mulţi, în frunte cu „Porcul”, „Vaca” şi „Otreapa” (cum îi strigau îngrijitoarele), se ridicau şi plecau la plimbarea exact în momentul defecaţiei. “Tovarăşa”, singură pe turele de duminică, fie ea una dintre cele şase educatoare ale stabilimentului, fie una dintre cele două logopede, se repezea fără succes să-i pună la loc. Între timp, ieşeau să o ajute şi „doamnele”, dintre care una de la bucătarie şi două din dormitoare, pe unde dădeau cu mătura şi şomoiogul sau schimbau aşternuturile pipicite şi căcăcite cu altele – jilave încă, dar nemirositoare, deşi pline de pete maronii pe care nu le mai putea scoate niciun spălat.

Cum se vedeau asediaţi de atâtea femei înarmate cu rigle, şomoioage, polonice, mături, saboţi desperecheaţi, copiii intrau intr-un fel de rezonanţă nebunească, de parcă fiecare, pe rând, devenea parte a unui organism unic şi monstrous, prevăzut cu zeci de guri urlătoare, zeci de aparate excretoare şi cu şi mai multe braţe care se zvârcoleau spasmodic, gata să sară din articulaţii. În acel moment al ostilităţilor, odată ce nervii tuturor zbârnâiau surescitaţi la maximum, ‘’handicapaţii’’ erau cu toţii-n picioare, înghesuindu-se unii-n alţii astfel încât compuneau un fel de hidră cu zeci de capete isterice, acţionate de un singur creier, şi ăla defect. Se apucau să arunce în pereţi şi-n tavan cu oliţele, goale sau pline, după cum se nimerea. Era momentul în care devenea clar că nimeni n-o mai poate scoate la capăt cu armata de “diavoli” întărâtaţi, care, după ce scăpau de oliţe, îşi smulgeau pantalonii şi chiloţii uzi, îşi izbeau capetele de pereţi, muşcau din ei înşişi şi din alţii până rămâneau cu bucăţele însângerate de piele între dinţi. Se zbăteau ca electrocutaţi şi zbierau ca din gură de şarpe, fără ca “marele organism” să dea semne de epuizare. Nimeni nu-i mai putea aduce la ordine. Cu o excepţie, totuş: Bimbuşca. Era suficient să se audă strigată o singură dată, tare, şi Elena Bimbuş, scundă şi plinuţă, dar maiestuoasă pentru cei numai douăzeci şi trei de ani ai ei, işi făcea imediat apariţia, cu bărbia ridicată şi pieptul generos bombat, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acel semnal pentru a-şi dovedi importanţa. Intra în baie cu paşi calculaţi, apăsaţi, desfăşura tacticos furtunul care zăcea pe podeaua de ciment încolăcit ca un şarpe sub ţeava duşului, învârtea robinetul de apă rece (fiindcă apă caldă nu curgea decît între orele şaptesprezece şi nouăsprezece) şi îndrepta furtunul spre copiii care încremeneau pe loc, schelălăind şi mârâind tot mai încet, ca nişte căţelandri aruncaţi pe-un maidan cu gunoi. Izbite de jetul puternic, trupurile lor se lipeau de faianţa rece şi se zbăteau în jurul pereţilor ca într-un cerc al infernului. Din cauza şocului termic, a fricii, mai ales, o încheiau toţi odată cu necesităţile; podeaua băii se umplea de scârnă şi sânge. Bimbuşca îi mai drăcuia o dată, fiindcă trebuia să insiste cu furtunul până ce de pe cimentul rece ca gheaţa se scurgea în canalizare toată mizeria. Privindu-ne apoi semnificativ, îşi umfla pieptul şi zicea: “Păi cum, dracii ăştia m-au făcut ei pe mine?! Acu’, tovar’şelor, n-aveţi decât să-i îmbrăcaţi în pijama şi direct la culcare, că vi-i dau şi gata spălaţi!” „Vine Bimbuşca, şi trage cu puşca. Au amuţit ciorile, că-s mai mult pui de ţigani aici, nu vedeţi? ” – spunea, râzând, câte-o îngrijitoare. „Băţul pe ei, cum am zis, că e ca la balamuc aici. Care pe care!” – întărea şi bucătăreasa, întorcându-se cu mers legănat la bucătărie.

Nu puteai să nu le dai dreptate. Numai Bimbuşca reuşea să-i potolească pe toţi odată, fără să-i lase vreunuia vânătăi şi cucuie. După fiecare criză de afect, rezolvată de Bimbuşca, noi, tovărăşele“, ne uitam mai mult în jos. Simţeam, cel puţin eu, un fel de jenă, pe care atunci o puneam pe seama lipsei de experienţă şi de autoritate în faţa acelor copii care abia de înţelegeau câteva comenzi verbale,  dintre cele mai simple. Dar nu a fost numai jenă, ci şi un amestec greu de suportat de neputinţă şi vinovăţie. Deşi imi displăceau profund metodele Bimbuşcăi, n-aş fi fost în stare să mă descurc fără ea, mai ales în duminicile în care purtam singură răspunderea celor şaizeci şi şapte de copii! După o oră de desen, (în care unii combinau minunat culorile), după alta de meloterapie (în care nu se mai săturau de rondoul mozartian alla turca“, pe care li-l puneam în buclă!), după încă una de jocuri de grup, în care stăteau roată, pe scăunele, în holul mare, copiii, de vârste şi priceperi atât de diferite, începeau, pe bună dreptate, să dea semne de oboseală şi iritare. Era destul ca unul să scâncească pentru că fusese incomodat de altul, ori pentru că îi era somn,  sau foame, sau fiindcă avea o durere pe care nu ştia cum să mi-o comunice!  Ca şi cum ăsta ar fi fost semnalul aşteptat de ceilalţi,  toţi ţâşneau urlând în picioare, împrăştiindu-se cu ţipete şi zbierete în toate direcţiile. Hidra cu sute de membre, zeci de guri urlătoare şi un creier defect se recompunea sub ochii mei  – un coşmar pe care eram condamnată să-l retrăiesc mereu şi mereu, în stare de veghe. Încă o nenorocită de criză de afect – din care nimeni şi nimic, în afara Elenei Bimbuş, nu-i putea scoate. Sigur, dacă, în loc de doi logopezi şi cinci educatoare, grădiniţa ar fi avut patru logopezi şi zece educatoare, poate n-am mai fi chemat-o pe Bimbuşca şi, mai mult ca sigur, Bimbuşca n-ar mai fi azi în halul în care a ajuns! Aşa însă, duminicile mai ales, o strigam şi, imediat cum apărea ea, maiestuoasă, cu pieptul bombat, copiii amuţeau şi se lipeau de pereţi, cu mâinile în sus, ca o armată care-şi depune armele la simpla vedere a inamicului. Nu-mi rămânea decât să exclam cu o reală recunoştinţă: Bimbuşco, providenţa te-a adus în grădiniţa asta!”  De asta i-am şi înghiţit toate excesele şi nu i-am făcut referat nici când l-a învârtit de două ori în centrifuga de uscat rufe de pe Nebunu’ din Zebil, de era să crape inima în el şi să-i sară ochii din orbite de spaimă.  Ehei, tovar’şa, l-am dat eu şi pe ăsta pe brazdă. Amuţeşte acu’ când mă vede.  Cu mine, nu ţine!” „Efectul Bimbuşca“ ţinea cam o oră, o oră şi ceva, după care iar o rugam „să se arate”.  „Da’ ce sunt eu, tovar‘şa, sperietoare?” – riposta ea, cu ţâfnă prefăcută,  dar apărea de fiecare dată, la cerere, perfect conştientă că, de nu s-ar fi „arătat“ periodic, tot stabilimentul s-ar fi dus naibii cu totul, cu doamne, tovarăşe şi copii. Şi cum altfel când, în total, şaisprezece adulţi, dacă le punem la socoteală şi pe directoare, contabilă şi administratoare, aveam în grijă şaizeci şi şapte de minori cu probleme atât de grave de dezvoltare? Unui adult îi reveneau în grijă cam 4,19 copii cu nevoi speciale, ori, mai corect, dacă scoatem administraţia din calcul, raportul era de un adult la 5,15  „speciali“. Or, într-o familie în care se naşte un copil cu nevoi deosebite, raportul e de cele mai multe ori invers.

Pentru creşterea acelor dezmoşteniţi ai sorţii statul ar fi trebuit să pună la bătaie serioase resurse umane şi materiale.

Doina Popescu, Doina Popescu, „Bimbușca” în Vipia Amiezii,  Adenium, 2017

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Maria Cernat

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *