Nu am fost niciodată moderni?

Note despre antropologia simetrică a lui Bruno Latour

(foto: Editura Tact)

Bruno Latour, Nu am fost niciodată moderni. Eseu de antropologie simetrică, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015

 

Eseul lui Bruno Latour despre modernitate ca proiect iluzoriu, decriptat antropologic sub forma unei oscilații permanente și contraproductive între știință, pe de o parte, și politică, pe de altă parte, are meritul de a releva unele inconsistențe majore ale poziției ontologice pe care ne situăm de obicei în mod necritic, denunțând astfel pretențiile democrațiilor occidentale și a cetățenilor acestora de a se considera moderne/moderni. Certitudinile noastre ontologice sunt supuse unui examen minuțios, continuat în Cercetare asupra modurilor de existență. O antropologie a Modernilor1 – care ar atesta faptul că opozițiile binare care ne hașurează existența cotidiană și o plasează teleologic în direcția unui progres care nu este nimic altceva decât o formă de imanență istorică, nu un proiect transcendental – sunt artificiale și, mai important, creează mai multe probleme decât rezolvă.

Sursa neînțelegerii, consideră Latour, se află în disocierea operată în secolul XVII între știința empirică și practica politică, altfel spus, între „laborator” și „Leviathan”, Robert Boyle și Thomas Hobbes fiind principalii ei protagoniști. În aproape patru secole de la articularea ei, această disociere nu a făcut decât să se amplifice și să creeze forme hibride, evaluate în funcție de câtă „știință” (natură, lucruri) sau „politică” (oameni, societate) ar fi conținut. Însă nu numai oamenii, ci și lucrurile sunt îndreptățite la o istorie, consideră Latour, mai ales că distincția om-lucru a devenit în prezent efectiv imposibilă.

Ea este însă perpetuată sistematic la nivelul filozofiei moderne, fapt care împiedică o situare nouă și constructivă a ceea ce suntem în contextele și genealogiile care ne-au făcut posibili în primul rând. Astfel, separarea kantiană între noumen și fenomen indică, prin imposibilitatea cunoașterii totale, o metafizică a științei care ar face cumva notă discordantă cu lumea sensibilă din care totuși provine. La Hegel, ruptura constitutivă indusă de modernitate se traduce prin contradicția natură-spirit. Chiar și fenomenologia din prima parte a secolului XX nu reușește să depășească distincția subiect-obiect, eu-lume, individ-societate, ci doar să propună acrobații semantice menite să țină împreună polii tot mai lipsiți de consistență a unei diviziuni ontologice al cărei caracter superficial și arbitrar iese tot mai mult în prim-plan, fără a fi însă abolit. Insistența lui Heidegger asupra uitării ființei în epoca tehnicii probează tocmai această insuficiență, acest neajuns care orientează lumea trăită a Dasein-ului spre un numitor comun relativ funcțional, fără a o aduce însă realmente la un mod de a fi împreună autentic.

În filozofia istoriei, modernitatea disfuncțională propune ceea ce Guy Debord a identificat ca fiind o viziune lineară asupra temporalității, provenită din determinarea ei industrial-urbană, în timp ce societățile agrare au o viziune ciclică asupra temporalității, influențată de conectarea intimă a succesiunii anotimpurilor cu modul de producție pe care „modernii” l-ar numi arhaic2. Oarecum similar pune problema și celebrul antropolog Claude Levi Strauss atunci când avansează conceptele de „istorie staționară”, respectiv de „istorie cumulativă”, fără a sesiza însă subordonarea semantică a primeia față de cea de-a doua, care o numește și o semnifică din perspectiva propriei genealogii discursive3. Dar, în accepțiunea lui Latour, timpul modern, deși linear și cumulativ, este totuși reversibil, făcând astfel posibile pusee reacționare și antiprogresiste care îi confirmă până la urmă judiciozitatea. Când astfel de contestări se înmulțesc prea tare, validitatea paradigmei în sine trebuie adusă în discuție (p. 102). Genul acesta de dinamici se întâlnesc și în științele naturale și în politică, și nu fac decât să confirme ascensiunea care riscă să devină incontrolabilă a unor forme hibride, aduse de obicei la ordine cu ajutorul unor resetări radicale, a unor revoluții, fie ele științifice (Kuhn), sau politice. Chiar și așa, balastul hibridității care scapă semnificării binare continuă, sub diferite forme, să se adune. Practic, întreaga carte poate fi rezumată cu ajutorul unui citat dintr-o conferință susținută de către psihanalistul Jacques Lacan la Facultatea de Medicină a Universității din Strasbourg: „Chiar dacă sunt civilizați sau nu, oamenii sunt capabili de aceleași entuziasme colective, de aceleași pasiuni. Ei sunt întotdeauna la un nivel pe care nu există nici o rațiune pentru a îl descrie ca fiind superior au inferior (…). Aceleași alegeri sunt disponibile pentru toți, și ele pot fi traduse prin aceleași succese sau aceleași aberații”4.

Ajunși aici, Latour propune o nouă „constituție”, una a „nemodernilor”. Cum recursul la tradiție nu este nici el dezirabil, deoarece tradiția nu este decât imaginea inversată a modernității, fiind deseori mai dinamică, mai recentă și mai fluidă decât avem impresia (pp. 105-107, 174-177) – nu ne rămâne decât să ne reinventăm din perspectiva inseparabilității dintre natură și societate și a acceptării hibrizilor ca nou tip de normativitate. Despre opțiunea postmodernă nici nu poate fi vorba, deoarece reprezintă o inerție confuză a modernității într-o direcție incertă, în care nu se mai crede în critică și emancipare ca garanții oferite de modernitate, dar nici nu se renunță la fundamentul iluminist dihotomic aflat la baza modernității (p. 70).

Antropologia filosofică propusă de Latour în acest eseu nu este neapărat originală, cât original formulată. Ea datorează mult fenomenologiei heideggeriene și antropologiei straussiene, pe lângă care se întrezărește și un inconfundabil iz foucauldian. Numai că, pentru a porni într-o direcție sau alta, orice proiect ontologic necesită o separație interioară asumată care, oricât de vulnerabilă și de contestabilă ar fi, îi oferă totuși motricitatea indispensabilă de care are nevoie pentru a se înțelege pe sine până la capăt sau a se transforma în altceva. În acest proces, polii dialecticii astfel afirmate contează mai puțin decât medierile care îi pun în mișcare și îi obligă să fie împreună sub forma unui întreg în interiorul căruia binomul contradicție-alienare nu este niciodată integral evacuabil. Contradicția este efectiv „rădăcina oricărei mișcări și vieți; numai întrucât ceva posedă în el însuși o contradicție, acest ceva se mișcă, are impulsuri și activitate”, asta deoarece „toate lucrurile sunt în ele însele contradictorii”, scrie Hegel în Știința Logicii5. Pe cale de consecință, modernitatea nu are cum să fie altfel decât contradictorie. „Constituția nemodernilor” pare însă că se dispensează cu lejeritate de orice contradicție în favoarea unei integrabilități a hibrizilor vidată de perspectivă. În cel mai bun caz, dincolo de pertinența ei de fond, nu provoacă în ultimă instanță decât indiferență. Dar, așa cum constată Latour în Cercetare asupra modurilor de existență, „Ce mizerabil trebuie să se simtă cel care n-a provocat niciodată altceva decât indiferență!”6.

 


1 Bruno Latour, Cercetare asupra modurilor de existență. O antropologie a Modernilor, traducere de Alexandru Matei, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015.

2 Guy Debord, Society of the Spectacle, Aldgate Press, London, 2005, p. 76.

3 Claude Levi Strauss, Rasă și istorie, traducere de Dumitru Scorțanu, Editura Fides, Iași, 2001, pp. 71-72.

4 Jacques Lacan, My Teaching, Verso Books, New York, 2008, p. 104.

5 G.W.F. Hegel, Știința Logicii, traducere de D.D. Roșca, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Buurești, 1966, pp. 425-426.

6 Bruno Latour, op. cit., p. 270.

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor şi conducător de doctorate la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *