Noul autoritarism maghiar și provocările democrației europene

Recenzia cărţii ”Ungaria lui Orban” de Paul Lendvai

Paul Lendvai, Ungaria lui Orbán, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Polirom, Iași, 2017

O lucrare jurnalistic-memorialistică de dimensiuni modeste, cartea binecunoscutului jurnalist Paul Lendvai reprezintă o introducere utilă și accesibilă în noul tip de autoritarism politic dezvoltat în jurul persoanei lui Victor Orbán, un personaj oportunist și cameleonic din punct de vedere ideologic, dar deosebit de consecvent și perseverent pe plan politic.

„Sistemul de guvernare al lui Orbán nu se bazează pe opresiune pură, ca al lui Vladimir Putin în Rusia, al lui Aleksandr Lukașenko în Belarus sau al lui Nursultan Nazarbaiev în Kazahstan. Suveranul Ungariei strânge în jurul său, prin acordarea unor funcții asociate cu beneficii, un număr mare de adepți, o «curte» care depășește cu mult administrația și poliția, serviciile secrete și armata. De-a lungul deceniilor, cu mult înainte de câștigarea majorității de două treimi, Viktor Orbán și-a creat o marjă de manevră personală enormă. Forțele opuse din partidul său fie n-au avut de la bun început suficientă capacitate de rezistență, fie au lipsit cu desăvârșire, fie au eșuat” (pp. 19-20). Iar opoziția din exteriorul partidului pe care îl reprezintă, FIDESZ (Uniunea Civică Maghiară) s-a autosabotat pur și simplu fie prin gafe de proporții (înregistrări compromițătoare), fie prin acte de corupție dovedite, fie prin derută și inconsecvență.

Fermitatea politică a lui Orbán are de-a face, pentru Lendvai, cu o copilărie plină de lipsuri, petrecută într-un mediu rural lipsit de perspective. Decis să lase în urmă trecutul umil, în care a dat deseori dovadă de insubordonare, Orbán a devenit student la Drept în anii 1980 și în 1988 a înființat, la Budapesta, alianța tinerilor democrați, devenită ulterior FIDESZ. Gruparea avea deja o mie de membri după o lună de activitate, o evoluție spectaculoasă ținând cont de faptul că a început cu 37 de membri. Va ajunge în prim-planul politicii maghiare în contextul turbulent al anului 1989, când Orbán va ține discursuri publice de impact. Tot atunci se va transforma în partid politic și va candida la alegerile din 1990, unde va obține 22 din cele 386 de mandate parlamentare. Un rezultat deloc modest pentru un autointitulat „partid al tineretului” alcătuit din liberali rebeli, cu plete și blugi, care „nu aveau niciun fel de inhibiții în a condamna imediat și cu asprime orice nuanțe naționaliste și antisemite remarcate a partidele de guvernământ. Uneori nu se abțineau nici să critice acid relațiile strânse dintre coaliție (de guvernământ, n.m.) și Biserica Catolică” (p. 35).

În contextul inflației galopante și a inevitabilei destabilizări economice și sociale a Ungariei postcomuniste, Orbán reușește să își consolideze poziția atât în cadrul partidului, cât și pe scena politică națională și chiar internațională. Observator atent și perspicace al contextelor interne și externe deosebit de dinamice din acei ani, strategia politică a liderului FIDESZ a fost legată întotdeauna de o gândire microbistă. Pasiunea sa aproape irațională pentru fotbal a condus de altfel la proiecte de infrastructură absurde, cum ar fi stadioane ultramoderne cu mii de locuri în sate numărând puțin peste o mie de locuitori, cum este cazul satului său natal și nu numai. „După cum spunea cândva, într-o formulă sugestivă, un adversar înverșunat al său, Orbán a vrut întotdeauna să fie în același timp arbitrul jocului, asistentul arbitrului, atacantul și portarul. El însuși nu a negat niciodată că a vrut să fie prim-ministru și a comparat lupta politică cu un joc ofensiv” (p. 48).

Însă după o ascendență promițătoare, FIDESZ va pierde masiv la alegerile din 1994, ajungând să obțină de abia 5% din voturi. Motivul l-a reprezentat ruptura din partid datorată ascensiunii fulminante a lui Orbán în cadrul acestuia. „Dar peste numai patru ani, în mai 1998, același partid a câștigat alegerile, iar Orbán a devenit prim-ministrul Ungariei, cel mai tânăr șef de guvern din istoria țării și, pe atunci, chiar din istoria Europei” (p. 42). Între timp, partidul virase tot mai mult la dreapta, iar eșecul electoral din anul 2002 a întărit această tendință. Chiar dacă a reușit să ridice oarecum nivelul de trai, FIDESZ a fost sancționat pentru glorificarea în presă a regimului horthyst, pentru tolerarea derapajelor antisemite și naționaliste ale forțelor de extrema dreaptă, de care nu s-a distanțat suficient de mult, respectiv pentru agresivitatea acuzațiilor de corupție aduse fostului guvern social-democrat, niciodată dovedite.

Ca un făcut, această experiență l-a spiritualizat pe Orbán, care a ajuns să vorbească public despre „puterea credinței” altă dată fățiș bagatelizate. În cuvintele unuia dintre biografii săi, „«Viktor Orbán este un om care crede aproape automat în adevărul lucrului pe care îl consideră util din punct de vedere politic»” (pp. 62-63).

Însă în 2010 FIDESZ ajunge din nou la putere, știind de data aceasta cum să își gestioneze victoria pe termen lung. Cauzele succesului, pe lângă discursul anti-romi care cădea, în contextul crizei din 2008, pe un teren fertil, au constat în primul rând în degringolada guvernului social-democrat în urma unui discurs al primului-ministru Ferenc Gyurcsány din 2006 înregistrat pe ascuns și în care acesta afirma tranșat că guvernul nu face decât să mintă de câțiva ani încoace, că trebuie să impună neapărat un program de austeritate bazat pe reforme dure, în ciuda ideologiei asumate, pentru a reduce deficitul financiar al țării, în sfârșit, că Ungaria este „«o țară de târfe»”, dar că socialiștii nu trebuie să îi urmeze exemplul: „«nu trebuie să ne plecăm capul»”, „«nu trebuie să ne căcăm pe noi în fața lui Viktor Orbán și a dreptei»” (pp. 74-75).

Evident, au urmat proteste de amploare, dar guvernul a refuzat să depună mandatul. FIDESZ a capitalizat politic această nesperată oportunitate, reușind să ajungă la putere patru ani mai târziu și să impună un sistem politic autoritar și în același timp îngăduitor cu libertățile personale lipsite de importanță majoră și fără a introduce o cenzură fățișă. „Construirea, aproape fără niciun efort și nicio rezistență demnă de menționat, de către Viktor Orbán și echipa lui, începând din 2010, a unui sistem autoritar mascat nu ar fi fost posibilă fără falimentul moral al unui sistem cufundat în mocirla corupției și din ce în ce mai discreditat prin incompetență politică și economică. La aceasta s-a adăugat eșecul evident al elitei politice liberale de stânga. Și, în fine, un amestec profund înrădăcinat de frustrare legată de consecințele schimbării de sistem și nostalgie după aparenta stabilitate a epocii Kadár a lăsat asupra cetățenilor nu amprenta virtuții, ci pe aceea a dezamăgirii” (p. 64).

La aceste alegeri, partidul de extrema dreaptă Jobbik a obținut îngrijorătorul scor de 17%. Învățând din greșelile trecute, FIDESZ s-a disociat rapid de acesta prin adoptarea unei legi care a oferit pașaport maghiar tuturor ungurilor din diaspora, chiar dacă nu domiciliază pe teritoriul Ungariei, respectiv prin transformarea zilei de 4 iunie, atunci când a fost semnat în 1920 Tratatul de la Trianon prin care Ungaria interbelică a ajuns să ocupe o treime din teritoriul Ungariei istorice – în „Ziua Unității Naționale”. În acest fel, Jobbik a fost neutralizat, iar FIDESZ și-a lărgit considerabil bazinul electoral.

Mai departe, procesul de orbanizare a cuprins modificarea Constituției (2011) pentru a conferi o înțelegere etnică, nu civică, naționalității maghiare, adoptarea rapidă a unor legi favorabile pentru Fidesz care nu pot fi modificate decât cu o majoritate de două treimi, consolidând astfel statutul dominant al FIDESZ chiar și în eventualitatea tot mai puțin probabilă a intrării în opoziție a partidului, suprimarea separării puterilor în stat prin impunerea controlului Parlamentului asupra justiției, acapararea mass-mediei, a administrației publice și, parțial, a învățământului. Statul a fost efectiv privatizat pentru a acționa ca un mecanism de distribuire a privilegiilor de tot felul camarilei lui Orbán. Toate aceste aspecte au fost însă mai puțin vizibile decât retorica agresivă a liderului FIDESZ la adresa Fondului Monetar Internațional (FMI), a Uniunii Europene (UE), a imigranților și a austerității și, mai nou, împotriva miliardarului filantrop George Soros, de la fundațiile căruia Orbán a beneficiat de burse atunci când era student.

Sigur că austeritatea tehnocratică impusă de UE i-a șubrezit acesteia pretențiile democratice, adâncind concomitent deficitul democratic și social cu care se confruntă încă de la început, iar reformele agresive promovate de FMI au creat atâtea dezastre sociale la nivel internațional, dar combaterea acestor politici din direcția unei drepte populiste radicale nu este deloc convingătoare. În plus, ocupat să combată austeritatea solicitată de instituțiile financiare internaționale, Orbán a dezvoltat în liniște propria austeritate: sărăcia și deteriorarea condițiilor de trai a populației rome, aproximativ 800 000 de persoane, au crescut în mod exponențial; drept răspuns, statisticile vizând sărăcia au încetat să se mai publice. Nu în ultimul rând, în ciuda retoricii agresiv populiste, economia Ungariei este dependentă efectiv de cea a UE: peste 90% din investițiile din industrie și din agricultură și peste 80% din exporturi sunt realizate de către capitalul european, respectiv de către filiale ale unor corporații multinaționale. În plus, corupția promovată de FIDESZ depășește cu mult corupția guvernelor anterioare.

În ciuda unor tensiuni interne, FIDESZ a reușit să își mențină coeziunea în jurul personalității politice a lui Orbán, devenit peste noapte liderul neoficial al sentimentului antimusulman și antiimigraționist din Europa și unul dintre criticii cei mai acerbi ai cancelarului german Angela Merkel. A reușit de asemenea să se mențină la putere și în 2018, câștigând tot două treimi din mandate, deși cu un număr de voturi considerabil mai mic decât la alegerile din 2014. Dar, cu ajutorul unui sistem de redistribuire a voturilor foarte asimetric, respectiv cu trasarea unor circumscripții foarte favorabile partidului aflat la guvernare, majoritatea confortabilă din Parlament a fost păstrată, FIDESZ și Orbán având pretenții tot mai mari că se exprimă în numele națiunii maghiare eterne, nu a unui număr de alegători tot mai mic și într-un context național tot mai debusolant și mai apatic. Deși viitorul Ungariei pare, ținând cont de toate aceste aspecte, sumbru, istoria a demonstrat că orice construcție politică axată pe persoana liderului nu este nici durabilă, nici capabilă să depășească transformări majore, cum ar fi, de exemplu, dispariția acestuia de pe scena politică. Nu putem decât să sperăm că această ipoteză va fi confirmată din nou, cât mai curând posibil.