Stânga nu are resursele pentru a canaliza nemulţumirea justificată a românilor

Interviu cu artista şi purtătoarea de cuvânt a partidului Demos Nona Şerbănescu despre proiectul ei de documentare a luptelor muncitorești din România, despre condiţia minerilor din exploatarea de uraniu şi artiştilor plastici, despre nemulțumirea justificată a populaţiei şi despre canalizarea acestor nemulțumiri de către AUR

Nona Şerbănescu (sursă: Facebook)

Nona Şerbănescu este artistă şi managera a centrului cultural bucureştean ARTHUB. În prezent este purtătoare de cuvânt al partidului social democrat Demos. În 2021 a început un proiect de documentare artistică a protestelor muncitoreşti din România în cadrul căruia a mers în martie 2021 la Crucea, judeţul Suceava, unde a stat de vorba cu mineri de la mina  de uraniu, care protestau pentru că nu își primiseră salariile timp de două luni.  

Doamna Şerbănescu, în România există o nemulţumire socială – pe de o partea cea a sindicatelor, pe de altă partea cea împotriva măsurilor anti-COVID-19. În ce măsură această nemulţumire este justificată?

Sunt două lucruri diferite. Nemulţumirea sindicaliştilor are legătură cu guvernarea de dreapta, care s-a stabilit în 2019. Acum se văd rezultatele acestei guvernări.

Iar protestele de stradă sunt reacţia populaţiei la regulile care au condus societatea într-o stare de colaps. Societatea (care nu este formată doar din persoane privilegiate) nu le mai poate suporta. 

Ambele fenomene se suprapun. Şi asta este periculos pentru societate. Pentru că lupta pentru drepturile muncitorești poate fi confundată cu cea a negaţioniştilor. 

Aceste lupte au în comun faptul că survin într-un moment în care societatea românească este ca un butoi de pulbere. Dacă ar fi existat un moment în care era nevoie de o  guvernare laburistă, de stânga, îndreptată către oameni, acum era acela.  A avea în prezent o guvernare libertariană ca cea a lui Cîţu e o catastrofă. Acum vedem o reconstituire a valorilor si mijloacelor din Vestul Sălbatic. Fiecare se descurcă pe cont propriu. 

Guvernul a răspuns ambelor nemulţumiri – cu amenzi, cu reacție poliţienească. Cât de adecvat este acest răspuns?

Acest răspuns este deja o tradiţie. Încă de când a început pandemia au fost oameni bătuţi pe stradă, oameni arestați. E celebru cazul cu Spartacus din cartierul Ferentari care a făcut mişto de poliţie şi a fost bătut cu bestialitate. Și consecințele nu le-a suportat doar el ci și  familia şi vecini. Genul acesta de abuzuri se îndreaptă către cei mai vulnerabili. 

Și acest gen de raport abuziv de putere se repetă și în relaţie cu sindicatele. Au fost numiți terorişti şi mafioţi, pentru că au oprit circulaţia metroului. Dar ei, la fel ca orișicare categorie de lucrători, au drept la grevă spontană. Sindicatul s-a folosit de mijloace legale. Dar ministrul vine şi spune că trebuie să suporte consecinţele. Mi se pare ireal. Este o formă de abuz sistemic, o dictatură capitalistă. Avem semne de o dictatură subtilă, dar reală, cu un președinte care deține toată puterea. 

Cum priviţi faptul că AUR canalizează nemulţumirea în prezent?

Simt o neputinţă. Stânga e divizată, fără resurse şi slabă. Când discutam cu oamenii pe stradă la strângerile de semnături pentru Demos vorbeam despre nemulţumirile lor. Şi aceste nemulţumiri puteau să fie exprimate prin mesaje de stânga. Dar în mintea românilor piaţa liberă s-a suprapus democraţiei. 

Şi atunci AUR – o formaţiune cu elemente fascistoide, vizează o parte din populaţie care trăieşte în precaritate călărind valul ce le poate canaliza nemulţumirea. Oamenii nu ştiu că nemulţumirea lor e legată de inechitate. Pe cine îi interesează problemele lor? Spre deosebire de Demos, AUR are resurse. Şi normal, capitalizează. Dacă am fi avut resursele, poate am fi putut să o canalizăm și noi către o modificare a paradigmei sociale. 

Ce schimbare socială poate aduce AUR? 

Nu cred că pe termen lung pot aduce schimbare. Ei vor puterea. Nu-i interesează nimic decât să pună pe agenda publică o serie de non-probleme pe care le vor augmenta în căutarea unor țapi ispășitori. Vor începe cu atacuri la adresa minorităților, a populației rome, maghiare, LGBT. Asta deși paradoxal, în prezent destul de mulți romi aderă la AUR. Evident, nu văd bine ce va urma, mai ales pe termen lung. Dar acum e momentul lor. Vor creşte. Dacă spun acum că sunt rasişti vor pierde electoratul rom. Întâi vor ajunge la putere.  

Coaliţia pentru Familie n-a dispărut. Acel nucleu s-a dispersat în societate, s-a reorganizat şi acum o parte din el a intrat în AUR. În spatele coaliţiei stau 3 milioane de voturi. Poate o parte din aceşti oameni ar putea fi potenţiali votanţi de stânga. Dar dincolo de inechitatea economică și socială care în mod firesc ar trebui să le îndrepte preferințele politice și speranțele către stânga, solidaritatea intersecțională este dificil de explicat și implementat în comunități și societăți tradiționaliste. În România este foarte dificil să vorbeşti despre egalitate. Poate că luați individ cu individ, oamenii nu sunt rasişti, dar când privești în ansamblu, veţi vedea că există un rasism profund la nivel societal. ”Valorile” AUR sunt simple și clare, ușor de transmis și de replicat în mesaje simple, facile, dedicate  unui electorat mai puțin educat, mai puţin informat de valorile promovate de stânga progresistă.

Dacă la această stare de fapte adăugăm că stânga din România este formată dintr-o pleiadă de personalităţii foarte puternice, intelectuali cu preocupări fine şi elaborate dar care nu se pot ”coborî” la nivelul populației și nici nu se pot aşeza împreună asupra unui proiect unic pentru a face ceva concret, avem tabloul complet cu premise și concluzii. 

Aţi spus că Demos nu are resurse. Ce se întâmplă cu Demos după alegerile parlamentare?

Demos a intrat într-o etapă de reorganizare. Am participat la trei scrutine şi după fiecare scrutin s-a instaurat un val de oboseală, frustrare și implicit de plecări. Sunt plecări justificate, pentru că oamenii nu au timp și energie infinite. 

Demos a încercat să strângă semnăturile într-un mod corect şi n-a reuşit. În opinia mea legea şi regulile sunt făcute în aşa fel încât să menţină partidele în afara jocului electoral. 

Oamenii care au intrat în Demos au fost idealişti. Au intrat în partid cu ideea unui succes relativ rapid. După care au fost dezamăgiți. Demos e un partid mic. Oricum, unii au plecat, alţii au venit. E un organism viu. Dar cert este că din păcate printre cei care au fost locomotive la Demos s-a instalat o oboseală. Ea este dată de 2-3 ani de muncă fără oprire, Pentru că adevărul este că majoritatea persoanelor din Demos au muncit foarte mult și asta în plus față de slujbele lor. Acum s-a intrat într-o oboseală adâncă, care trebuie depăşită.

Din punct de vedere politic, valul actual de proteste ar fi putut naște nevoia de a formula alternative la politica neoliberală. Dar la Demos resursele sunt în refacere și pentru moment ne concentrăm pe restructurare și întărire internă. Va exista un reviriment în măsura în care ne apropiem la următoarele alegeri. Anul acesta vom reporni roatele şi anul 2022 probabil vom fi din nou mult mai active/activii. 

Dvs. realizaţi un proiect de documentare privind luptele sindicale. Dacă puteți să-l descrieţi pe scurt? Ce aţi descoperit în cadrul lui?

Ideea mi-a venit după greva de la Valea Jiului. Mi-am dat seamă că vom vedea din ce în ce mai multe lupte muncitoreşti. Şi că pot fi chiar ultimele mişcări sindicale ale României. S-ar putea ca o parte din industriile acestea să dispară şi o dată cu ele şi muncitorii şi sindicatele din spatele lor. Am identificat similarități cu un curent social, care a avut loc în Marea Britanie, câteva decenii înainte. 

După revoluţie a fost un val de privatizări, după care industriile au fost vândute la fier vechi. Acum industria românească funcţionează pe nişte rămăşiţe a ceea ce era înainte. Mi se pare că încet încet cu acest guvern şi acestea vor deveni istorie. 

Demersul meu este să urmăresc unele comunităţii muncitoreşti şi sindicate şi să văd ce se întâmplă cu ei. Aş vrea să merg în Valea Jiului. Am fost deja la Crucea, judeţul Suceava lamina de uraniu, care se va închide. Acest proiect se va desfășura pe parcursul mai multor ani. Probabil numai după 2024 voi avea rezultatele proiectului voi putea vedea ce informaţie voi strânge.

”Lupeni 2021” acrilic pe pânză // 80x160cm //2021 (sursă: Nona Şerbănescu)

Ce experienţe aţi avut la Crucea unde aţi vorbit cu mineri şi a fost o situaţie destul de tensionată?

N-am avut mult timp să stau acolo. Am parcurs drumul dus şi întors într-o singură zi. Când am plecat din București nu ştiam că nu se poate intra în mină. Aş fi vrut să pot filma cel puţin o parte din condiţiile de muncă. Asta n-am reuşit.

Dar când am ajuns acolo deja se ştia că salariile minerilor fuseseră trimise. Astfel, solicitarea lor principală fusese rezolvată. Oamenii ieşeau din mină şi astfel am reuşit să ne cunoaştem cu unii dintre ei. Stătuseră blocaţi timp de o săptămână în mina de uraniu cu radioactivitate maximă pentru a atrage atenția asupra problemelor lor. 

Când vorbeşti cu astfel de oameni, vezi viaţa ta şi rolul tău într-o altă lumină. M-au marcat foarte mult poveștile lor: cum coboară în mină zilnic, cum merg cu liftul care coboară cu 4 metri pe secundă (practic cade), cum lucrează în zgomotul infernal. Munca lor este traumă. Când se duc la serviciu, se duc către o formă de tortură. Acolo în subteran este întuneric. Imaginaţi-vă nivelul de stres, la care sunt supuşi aceşti oameni. Această radiere este pentru viaţă. Nu există reversibilitate. Ea este definitivă. 

A fost o întâlnire emoţionantă şi greu de dus. Mi-ar plăcea să mă întorc şi să documentez mai mult… să apuc să creez o legătură de încredere cu acești oameni.

Ce spun minerii de uraniu despre starea sa?

Oamenii au vorbit despre grevele de la mine, şi grevele de la Metrorex făcând o paralelă. Teoretic desigur că e corectă și că este mare nevoie să ne solidarizăm cu toți lucrătorii nedreptățiți, inclusiv cu cei din Metrorex. Totuși comparațiile se opresc aici. Nu se poate egala munca grea din mina de la Crucea probabil cu nicio altă muncă. Nivelul periculozității nu se compară cu nicio altă muncă. Nu este vorba de un concurs cine munceşte munca cea mai grea. Dar trebuie compensații financiare serioase pentru mineri. Salariile lor sunt absolut derizorii. Unul dintre minerii a spus: ”Doamnă, noi aici suntem sclavi moderni!”. 

Militez ca măcar în 2021 să nu existe în România sclavie modernă. Acum lucrez împreună cu curatorul Eugen Rădescu la două expoziţii care fac parte din acelaşi proiect: ”Politici ale non-acțiunii”. A doua expoziţie se numeşte ”Nu vorbim despre sclavie modernă!” și deși titlul datează încă din vara trecută când am început lucrul la acest proiect, nu pot să nu văd legăturile intime dintre situațiile cercetate artistic. Noi avem tendinţa să credem că aceşti oameni nu ştiu ce este cu ei. Ei ştiu foarte bine de fapt dar nu au de ales. Nu au alternative. În regiunea lor nu au altceva de făcut. Dacă închidem mina ce se vă întâmpla cu ei? Situaţia este cruntă. 

Am revenit din Crucea cu un sentiment acut de neputință. 

Gestionaţi un centru cultural numit ARTHUB Bucharest. Care este situaţia socială a artiştilor în condițiile pandemiei? 

ARTHUB este spaţiu de lucru comun. Laborator pentru producţie de teatru sau pentru artişti vizuali. 

Au existat şi există în continuare o serie de răspunsuri din partea statului pentru susținerea financiară a celor care trăiau din drepturi de autor și ale căror activități au fost sistate. Cei din teatrul independent în mare parte s-au încadrat la acest ajutor minor. Statul a acordat o indemnizație de aprox. 4100 lei dar din care numai 2200 lei sunt sumă netă. Dar în momentul în care artişti au altă activitate pierd banii. Iar asta vine la pachet cu o invalidare. S-a discutat de o compensare adiţională pentru sumele până la valoarea indemnizației nete. 

Oamenii au ajuns cu toţii să depindă de ajutoare de stat. Dar avem nevoie de un ajutor care permite să mai facem ceva. Artiştii plastici au fost complet în afară acestor scheme de ajutor. Dacă actori, regizori, scenografi lucrau pe contracte de drepturi de autor, fiind rulaţi într-o industrie cât de cât funcţională, artele vizuale nu sunt o astfel de industrie.

Este vorba de un grup mare de oameni, care trăiesc în condiţii precare, deși au o educaţie superioară. În martie anul trecut am făcut un chestionar pe care l-am trimis în toate domeniile creative: teatru, muzică, cinema, artă. Am primit peste 600 de răspunsuri. Am întrebat pentru câte zile au bani să mănânce, pentru câte zile au provizii și alte lucruri ce țin de sfera socio-economică. 

Ce a arătat chestionarul? 

Poate ați fi surprinși dar peste 12% dintre respondenți nu aveau mâncare pentru următoarele 3 zile, provizii sau perspectivele achiziției de hrană. Asta în ciuda educației superioare și a statutului social (de artiste/artiști). Vine doamna Turcan şi ne spune cum  trebuie românii să meargă la cumpărături. Cu ce să facă cumpărături acești artiști? Oamenilor aceștia le este ruşine cu sărăcia lor. Dacă spun că sunt săraci își pierd demnitatea. Întreaga industrie a artelor vizuale este bazată pe freelancing. Ori ca freelancer dacă spui că ești sărac înseamnă că nu ești competent și dorit pe piață. Lucrurile sunt complet în afara oricărui pattern. Oamenii încearcă să mențină o aparenţă. 

Cei mai mulţi îşi plătesc singuri taxele la salarii fictive pe la diverse firme ca să aibă o asigurare medicală, ca să fie trecuţi într-un sistem economic. Femeile artiste au făcut asta că să poată beneficia de indemnizație pentru creșterea copilului. În fapt este o aberaţie fiscală. Dar consecința este că ei apar ca fiind angajați și din acest motiv nu au putut beneficia de indemnizaţii. Unii au încercat noi mijloace de supravieţuire. Dar sunt foarte sărace. 

Aţi spus că faceţi un proiect legat de sclavia modernă. Cum se face schimbare socială prin artă în aceste condiţii?

E grea întrebarea. Nu ştiu dacă schimbarea socială se poate face prin artă. Părerea mea este că arta ar trebui să atragă atenţia asupra unor idei care deja circulă, pe care artistele și artiştii le pot spune într-o formă mai clară, vizuală. Arta nu are singură capacitatea de a modifica sisteme şi paradigme sociale. Rolul ei este în conştientizare, în justificare a unor problematici, într-o trezire dacă vreți. Nu acelaşi lucru se poate spune despre scriitoare /scriitori. Ei/ele pot construi realităţi. Arta vizuală nu va avea niciodată această capacitate. Nu are aceeaşi anvergură intelectuală pentru că se adresează altor simțuri. Asta nu înseamnă că este mai puțin importantă.  

Arta pe care o practic eu este una socială. Utilizez voce, imagine/video, poate cel mai puțin sunt tablouri pe perete. Nu aștept că arta mea să fie la baza unor mişcări sociale. Dar mă aştept sau mai exact sper ca în cei cu care comunic să declanșeze anumite schimbări subtile, să îi facă să fie un pic mai atenţi/atente la nişte fenomene pe care le-am semnalat şi de acolo să pornească anumite modificări. Pe de altă parte este foarte posibil ca oamenii care vin la o asemenea expoziţie să aibă deja o apetență către tipul acesta de subiecte sau abordări. 

Şi despre proiectul dvs. actual ce ne puteţi spune?

Acum lucrez la proiectul ”Depozitul 12”. Vernisajul va avea loc joi, pe 6 mai la Galeria S.E.N.A.T din cadrul fostului Combinat al Fondului Plastic. Este cum spuneam mai devreme prima dintr-o serie de două expoziții denumite ”Politici ale non-acțiunii”. În prima (Depozitul 12) tratez abuzuri din toată lumea din perioada pandemiei. Am ales câteva cazuri strigătoare de cer. Cred că această criză pandemică pe care o traversăm a dat puterii un bun pretext pentru abuz și opresiune. Mă interesează foarte mult situația în care statul intervine abuziv în vieţile indivizilor și asta pentru că în viziunea mea statul trebuie să dețină un rol protector, un rol constructiv în raport cu societatea și în respect față de individ. Am o lucrare dedicată memoriei lui George Floyd, pentru că momentul asasinării sale a fost catalizatorul proiectului meu. 

Cât despre expoziţia despre ”sclavia modernă”, aceasta a pornit de la momentul plecării dinspre Cluj-Napoca a câtorva avioane cu lucrători spre Germania la cules de diverse culturi. Au plecat ca vitele la tăiere. Acest tip de trădare a statului român, care i-a trimis la ceea ce la acel moment era echivalentul unui risc iminent de moarte, mă zguduie. Să ne amintim că în acel moment nu se știa mai nimic despre virus, metodele de transmitere, o lume întreagă era închisă în case, numai statul român capitalist a făcut acord cu statul german, trimițând lucrătoare și lucrători spre sacrificiu. 

Apoi, într-un abator din Germania, 3000 de lucrători provenind din România şi Bulgaria se îmbolnăvesc de COVID-19… iar reacția lui Ion Țiriac, prieten cu patronul abatorului, în apărarea acestuia a fost ”nu putem vorbi despre sclavie modernă”. 

Arta vizuală nu are toate instrumentele de a povesti despre asta. Dar vreau să fac un exerciţiu de empatie. Îi invit pe privitorii să se substituie, să încearcă să înţeleagă cum arată realitatea unor oameni care muncesc la sparanghel, care stau timp de un sezon în barăci improvizate pe câmpurile din vest în timp ce copiii lor se descurcă singuri cum pot rămași în țară, acasă.  

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!

Vladimir Mitev

Vladimir Mitev

Jurnalist de știri și analize internaționale. A lucrat pentru revista săptămânală bulgară ”Tema” între 2008 și 2015. Fondatorul blogului bilingv româno-bulgar ”Podul prieteniei”. Articolele și traducerile lui au aparut în agenția BGNES, revistele ”A-specto”, ”Economie”, blogul ”Bulgaria Solidară”, și altele. A publicat şi în revistele românești Decât o Revista și Q Magazine, în revistele culturale Vatra şi Poesis, ca și pe site-ul românеsc de stânga Critic Atac. În prezent face doctorantură de literatură iraniană la Unversitatea din Sofia. Începând cu iunie 2020 dezvoltă în limba română, limba bulgară, limba engleză şi alte limbi blogul ”Podul persan al prieteniei”.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *