NATO și construirea inamicului

Marga Ferré, co-președintă a transform! Europe, analizează militarizarea occidentului condusă de NATO și fundamentul ideologic al acesteia.

Acum, când NATO urmărește să se redefinească sub eufemismul de alianță globală, liderii ei nu-și ascund aproape deloc intenția de a-și consolida din nou granițele (zidurile) și de a duce o politică separatistă. E un scenariu în care „ceilalți”, „inamicii” sunt antagonizați, fapt prin care își justifică existența și, mai ales, cheltuielile enorme pentru apărare, care sunt crescute prin simpla existență a NATO

Citind ultima orientare strategică de securitate națională a președintelui Joe Biden, din 2021, se poate desprinde cu claritate următoarea concluzie: elitele politice SUA încearcă cu disperare să se întoarcă la ceea ce își amintesc ca fiind SUA de „dinainte”, perioada „Pax Imperator” care a definit emisfera vestică după cel de-al Doilea Război Mondial și care a atins apogeul în timpul Războiului Rece, la care acest NATO acum împrospătat privește cu melancolie.

Odată ce Zidul a căzut, NATO nu mai avea niciun motiv să existe, așa că a fost și continuă să fie clar că existența unei organizații militare trebuie să fie justificată prin poziționarea ei ca o apărare puternică împotriva… unui inamic, a unei amenințări, a unui „altul” cu care să lupte. Acest antagonist real și ideologic a fost comunismul în timpul Războiului Rece. După ce acest capitol s-a încheiat, cine va fi inamicul? Cine este acest  „celălalt” din oglindă a cărui existență ne impune să ne înarmăm până-n dinți? Cine ar putea fi acest alt antagonist împotriva căruia Occidentul s-ar putea unifica sub auspiciile Pentagonului? Crearea unui inamic, dezumanizarea, exagerarea și persecutarea acestuia sunt caracteristicile comune ale gândirii belicoase care, să nu uităm niciodată, vizează o politică de dominație care este în mod inerent reacționară.

Nu numai că SUA sunt în declin ca imperiu dominant, ci și însăși ideea că SUA este cea mai puternică națiune din lume. În acest articol nu voi analiza cauzele materiale care provoacă militarizarea occidentală și noua strategie a Alianței Atlantice, ci mai degrabă cele două idei suprastructurale folosite pentru a-i oferi justificare din punct de vedere cultural și ideologic: construcția „Celuilalt” care trebuie combătut și supremația rasistă folosită pentru a face acest lucru.

O scurtă istorie a „Celuilalt”

Este binecunoscut faptul că în timpul Războiului Rece comunismul a fost inamicul, Occidentul desfășurând o mașinărie ideologică anticomunistă care a mers de la persecuția politică din McCarthyism până la o multitudine de pelicule cinematografice care au construit un rău imaginat colectiv asociat URSS pentru a justifica cursa înarmărilor.

În timpul Războiului Rece, au fost stabilite două doctrine militare pe care trebuie să le ștergem de pe fața pământului pentru că, într-un fel, ele sunt în continuare folosite:

Distrugerea mutuală asigurată (sau DMA) a stabilit că, având în vedere arsenalul nuclear, oricare dintre părțile aflate în război care ar folosi arme nucleare ar duce la anihilarea reciprocă. Deși poate părea destul de irațional pentru noi, aceasta este doctrina unghiulară cu care se balansează politica de disuasiune în materie de arme.

Președintele Dwight D. Eisenhower a făcut un pas mai departe în 1954, când a lansat propunerea de represalii masive, care prevedea că la orice acțiune militară a inamicului se va răspunde mult mai energic, sau, cu alte cuvinte, disproporționat. S-a presupus că scopul era descurajarea, pe baza argumentului că lovind mai tare, inamicul ar fi paralizat de frică.

Deși aceste două doctrine militare pot părea destul de primitive, ele continuă să fie pretextul de care NATO se agață, nu atât pentru a le apăra, cât mai degrabă pentru a-și spori cheltuielile delirante cu armamentul și a refuza reducerea arsenalului nuclear.

După căderea Zidului, următoarea foaie de parcurs a fost prezentată de administrația Clinton, cu conceptul de State Roșii, care a pus eticheta de inamic pe o listă de țări pe care SUA le considerau o amenințare, incluzând în primul rând Coreea de Nord, Irak, Iran și Libia. În timp, au fost adăugate și alte țări, deși nu au fost niciodată definite criterii transparente de includere și nu a fost niciodată clar de ce unele state erau inamice, iar altele nu. Întotdeauna s-a suspectat că acuzația de stat roșu a fost scuza perfectă pentru a lansa rachete antibalistice împotriva amenințărilor nenucleare și pentru a menține controlul geostrategic asupra energiei, ceea ce, evident, nu a fost niciodată declarat în mod explicit.

Atacurile de la 11 septembrie au deschis ușa unei noi definiții a „Celuilalt”, axată pe Axa Răului, stabilită de președintele George W. Bush în 2002, care conținea o trimitere la țările Axei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și la termenul de „imperiu al răului” din epoca Regan, pe care predecesorul său l-a folosit pentru a clasifica URSS. Această nouă axă a răului (ceilalți, cei care trebuie distruși) era compusă din Iran, Irak și Coreea de Nord. Inamicul erau „statele care favorizau terorismul”, iar teroristul a debutat ca noul antagonist de combătut, ceea ce a deschis porțile pentru diverse invazii și pentru o reducere fără precedent a drepturilor și libertăților pe timp de pace.

Această doctrină a continuat aproape până în zilele noastre, când Joe Biden a anunțat o nouă doctrină cu un alt inamic de combătut: statele autoritare vs. statele democratice. Aceasta este ideea centrală a agendei sale strategice care nici măcar nu încearcă să ascundă faptul că întreaga propunere are ca scop lupta împotriva Chinei. Pentru a face acest lucru, propunerea încearcă să modeleze ostilitățile prin opoziția democrație liberală vs. restul. Summitul pentru democrație organizat de Biden a fost un fiasco, dar a fost o încercare a SUA de a defini două blocuri într-o lume în care China este inamicul care trebuie învins sub pretextul că este ceea ce documentul său numește de mai multe ori un „stat autoritar”, o etichetă pe care o împărtășește doar Rusia.

Chiar mai ambiguu, dar la fel de eficient, este conceptul de Vest împotriva Estului care ar servi drept un inamic imaginar de combătut, cu accente coloniale și rasiste destul de greu de ignorat.

Celălalt, dușmanul

Una dintre mințile care a studiat cel mai bine construcția „Celuilalt” ca o amenințare, cs inamicul care trebuie distrus, sau chiar exterminat, a fost filosofa Hannah Arendt. Ea aavertizat că până și atunci când analizează nazismul, „lucrurile sunt mult mai complicate decât această idee de totul sau nimic care, de fapt, simplifică și distorsionează în loc să explice „1 .

Același lucru ar putea fi aplicat și construcției simpliste care caracterizează prejudecățile împotriva inamicului abstract (comuniștii, Putin, China, Venezuela, terorismul și, prin extensie, oricine nu le condamnă) din partea exegeților Pentagonului: un „ei” împotriva căruia există un „noi” (băieții buni, identificați în textele oficiale și în propaganda de război ca fiind SUA și aliații săi) care se află sub o perpetuă amenințare. Potrivit lui Arendt, ei simplifică și distorsionează realitatea pentru a o adapta la interesele capitalismului care îi susține, trecând ei înșiși drept victime. Permiteți-mi să zăbovesc asupra acestui punct, deoarece acesta este fundamentul care construiește sprijinul de masă de care au nevoie pentru a impulsiona ura față de „celălalt”.

Un text esențial atunci când vine vorba de înțelegerea acestei idei este The Reactionary Mind (Mintea reacționară) de Corey Robin, care analizează gândirea partidului republican din SUA și concluzionează că este pentru prima dată în istorie când clasa conducătoare își bazează agenda pe victimizare.

Aceasta este extrema dreaptă, termen care îi desemnează pe cei care simt că au pierdut ceva și, întrucât nu înțeleg lupta de clasă, își caută identitatea sau pur și simplu se identifică cu locul pierdut în lume. Robin ne reamintește că gândirea conservatoare este construită pe experiența de a avea (sau de a fi avut) putere, de a se simți amenințat și de a o recupera. Este vorba despre păstrarea puterii și a ordinii lucrurilor (cuvântul ordine fiind înțeles aici ca ierarhie), în care versiunea lor de „noi” este mereu sub o amenințare externă (reală sau imaginară: comuniștii, chinezii, imigranții, teroriștii arabi, feministele etc.) și, prin urmare, victimizată. Fie că este reală sau nu, există întotdeauna teama că cineva le va lua privilegiile, ceea ce provoacă o reacție de victimizare la această amenințare.

Toate acestea se referă la justificarea morală și etică a acțiunilor lor de șovinism, nu la ceea ce este real, ci mai degrabă la ceea ce reprezintă, repetă, scuipă și impun ca realitate. Aceasta este o construcție ideologică, o suprastructură pură, care întunecă, voalează și ascunde operațiunile capitalului. Doar pentru că nu este adevărat, nu înseamnă că nu acționează asupra imaginației colective a publicului său țintă, care se adresează celor care au pierdut ceva sau simt că au pierdut ceva, fie că este vorba de ceva material sau, mai abstract, de locul lor în lume. Această victimizare a celor puternici urmărește să omogenizeze resentimentele față de subalterni printr-un proces de identificare inversă și, prin aceasta, se asigură că întregul spectru cultural, politic și mediatic se îndreaptă spre poziții mai reacționare, chiar violente.

Construirea unui inamic este o proiecție, iar cel mai bun mod de a o înțelege este prin analiza rasismului și a sclaviei, unde dorința de superioritate operează prin identificare inversă: dacă am un sclav înseamnă că sunt stăpânul lui… Chiar dacă nu am nimic, voi fi întotdeauna mai bun decât un negru sau o femeie. Natura exploatării și justificarea violenței funcționează la unison: pentru ca acest „noi” să se unifice cu convingere în jurul celor puternici, ei pretind că „ceilalți” sunt capabili să ne distrugă pe noi sau locul nostru în lume.

Judith Butler, în eseul său „Fără frică”, amintește de Sigmund Freud atunci când analizează această proiecție:

„această considerare a celuilalt ca fiind purtător de distrugere este doar una dintre multele modalități de distrugere, de categorisire a celuilalt ca fiind nedemn din capul locului, tocmai pentru că nu este considerat ca fiind viu. Pentru modul de viață național, impregnat de fantasmagorii rasiale și etnice, proiecția și autoapărarea tind să meargă mână în mână, desfășurându-și în tandem activitatea distructivă „3.

O altă autoare americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură și autoare a cărții Originea celorlalți, Toni Morrison, se întreabă:

„Care este natura confortului alterității, a farmecului său, a puterii sale (sociale, psihologice sau economice)? Este oare fiorul apartenenței – care implică faptul că faci parte din ceva mai mare decât propria persoană și, prin urmare, mai puternic? […] nevoia socială/psihologică de un „străin”, de un Celălalt pentru a defini sinele înstrăinat. „4

Dar nu există doar oameni care se identifică mai puternic cu el din teama de a pierde privilegiile (reale sau presupuse) sau din dorința de a aparține grupului dominant, ci mai degrabă această perversiune depășește discursul belicos pe care NATO îl impune lumii: în ochii lor, a avea milă de străin, de celălalt urât și eliminabil, înseamnă posibilitatea de a deveni unul. Aceasta este munca pe care mass-media o desfășoară cu atâta zel în slujba discursului rasist în care alteritatea este sinonimă cu amenințarea.

NATO ca expresie belicoasă a supremației

Ceea ce această construcție ascunde cu greu este percepția suprematistă de sine a celor de la NATO care indică și numesc dușmanii Occidentului. Un alt filozof, Alain Badiou, a exprimat acest lucru în analiza sa strălucită privind revoltele arabe și reacția Occidentului la acestea:

„În cele din urmă, guvernele și mass-media noastre au oferit o interpretare simplă a revoltelor din lumea arabă. Ceea ce au exprimat este ceea ce am putea numi o dorință occidentală, o dorință ca ei să fie în sfârșit integrați în lumea civilizată pe care occidentalii, descendenții incorigibili ai coloniștilor rasiști, sunt atât de siguri că o reprezintă. „5.

Folosind argumentele și cuvintele lui Badiou, am putea concluziona că în spatele categorisirii „Celuilalt” se află teama elitelor puternice că puterea lor este subminată sau că a apărut ceva care este altceva decât o iubire nemăsurată pentru civilizațiile imperiale. Cei care nu sunt occidentali, orice ar însemna asta, trebuie să fie ca noi, ca o reflecție în oglindă a noastră, sau cel puțin să aibă decența de a fi invidioși și de a dori să fie ca „noi”. În caz contrar, este o provocare care este interpretată ca o amenințare: dacă nu ești ca noi, este posibil să nu fii egal, uman sau demn de respect, cum ar spune Butler.

Ei abia își ascund mândria rănită de a nu mai fi singurii stăpâni ai lumii. Ei știu că nu se află în vremuri de pace, că feminismul, antirasismul, clasa și mișcările timpului nostru îi înlocuiesc și își bat joc de ei.

Manevrându-și mecanismul de control, NATO se va lansa în aventuri militare tot mai disperate și mai violente, folosind un limbaj care nu mai este la fel de convingător ca odinioară: bărbații albi ai burgheziei occidentale ca etalon pentru lume nu mai corespunde secolului XXI. Dacă nu ar fi fost pentru armele lor, nu ar mai fi fost, motiv pentru care le folosesc. Acesta este NATO: supremația albă în declin.

Referințe bibliografice:

1) Arendt, H. (1963). Eichmann în Ierusalim. New York, Ed. The Viking Press.

2) Robin, C. (2011). The Reactionary Mind (Mintea reacționară). Oxford, ed. Oxford, Ed. Oxford University Press.

3) Butler, J. (2020). The Force of Nonviolence (Forța nonviolenței). Londra / New York, Ed. Verso.

4) Morrison, T. (2016). The Origin of Others (Originea celorlalți). Harvard, ed. Harvard University Press.

5) Badiou, A. (2012). The Rebirth of History (Renașterea istoriei). Londra / New York, Ed. Verso.

Acest articol a fost publicat în cadrul colaborării dintre platfoma media Baricada și organizația Transform! Network, o rețea formată din 39 de organizații europene din 23 de țări care activează în domeniul educației politice și al analizei științifice critice și care este fundația politică recunoscută care corespunde Partidului Stângii Europene. Acest text a fost publicat inițial pe site-ul Transform! Network’s website. Traducere: Maria Cernat

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.

Marga Ferré

Marga Ferré, alături de cu Cornelia Hildebrandt este copreședintă a Transform! Europe și copreședinte pentru Europa al Fundației Cetățenilor / Fundación por la Europa de los Ciudadanos (FEC, Spania).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.