Traficul de persoane – povestea poveștii

Interviu cu jurnalista Maria Moiș

Maria Moiș (sursă: Facebook)

Maria Moiș, jurnalistă cu peste zece ani de experiență și autoare a unor materiale de presă temeinic documentate, a publicat la finalul lunii ianuarie a acestui an trei reportaje despre traficul de persoane. Când vorbim despre această realitate, primul gând este că traficul este rezultat al lipsei reglementării. Curios, materialele Mariei Moiș ne arată că traficul se petrece în țările unde prostituția este legalizată și chiar autorizată. De altminteri, unul dintre reportaje se încheie cu informații care ar trebui să ne pună serios pe gânduri: „Numărul româncelor victime ale traficului de persoane s-a dublat în ultimii ani, iar fenomenul este în creștere, arată ultimul raport al Comisiei Europene. Cele mai multe femei traficate sunt repatriate din țările în care prostituția este legalizată.” Am fost convinsă că în spatele reportajelor difuzate la știri există o poveste mult mai complexă care depășea cu mult rigorile de timp ale jurnalelor televizate. Știam că a existat un motiv pentru interesul acordat subiectului traficului de persoane, că sunt încă multe elemente care merită să fie aduse în discuție. Vă invit să urmăriți parea întâi din discuția amplă pe care am avut-o cu Maria cu privire la eforturile jurnalistice de a aduce în lumină o realitate atât de sumbră cum este traficul de persoane.

Maria Moiș lucrează în presa din România de peste 10 ani. A fost realizatoarea emisiunii „Caleidoscop din oraș” la Nord-Vest Tv, reporter la Transilvania Live și nouă ani reporter la Digi 24. A absolvit Facultatea de Jurnalism la universitatea Babeș-Bolyai în anul 2013. Tot acolo a obținut diploma de master și în prezent își desfășoară cercetarea doctorală la SNSPA.

Ai publicat trei materiale foarte interesante despre traficul de persoane.  După cum știm, din nefericire, România ocupă o poziție fruntașă în  Europa în ceea ce privește traficul de femei și copii și, de obicei, marea majoritate sunt traficați pentru exploatare sexuală.

Da. Suntem chiar prima țară sursă ca număr de victime în traficul de persoane. Eu am crezut la început că nu e chiar așa. Că poate jurnaliștii preiau o exprimare fără să verifice mereu acuratețea informației. Totuși, din păcate, toate rapoartele, de la Comia Europeană, rapoartele ambasadei SUA în România, toate arată că țara  noastră își păstrează acest loc fruntaș în clasamentul tărilor europene. Exportăm „carne vie”. Știu este un cuvânt dur care deranjează, dar din păcate acest peste purul adevăr oricât de deranjant ar suna.

Este sinistru și dacă nu spunem „carne vie” nu înseamnă că realitatea crudă și cumplită nu se petrece. Dar din respect pentru victime se gândesc și apărătorii drepturilor supraviețuitoare se insistă să accentuăm dimensiunea umană a acestor persoane care cad în aceste capcane.

Da… li se fură demnitatea, care cred că e cea mai importantă valoare pe care omul o are și care este protejată de drepturile omului sau ar trebui să fie și uite că trăm în acest secol în care sclavia există, sclavia modernă și este incredibil cum autoritățile din mai multe state permit acest lucru. Traficul de persoane „se întâmplă pentru că se poate”, îl citez chiar pe șeful Agenției Naționale Împotriva Traficului de Persoane care mi-a spus asta și care apare într-unul dintre reportaje.

De unde preocuparea ta pentru tema asta foarte grea și foarte dură?

Este doar începutul a ceea eu îmi propun să fac ca jurnalist pentru că eu consider că există o lume pe care noi nu o cunoaștem aș putea să spun că e o lume pe care nu o vedem și pe care unii chiar nu o cunosc. Eu am primit multe telefoane de la oameni care mi-au spus că ei nu credeau că se întâmplă trafic de persoane în Elveția. Eu însămi nu mă gândeam că sunt românce care merg să își vândă trupul la Lausanne în Elveția. E totuși o țară cu pretenții. Hai să fim serioși că acolo ajung oameni care își permit financiar, e una dintre cele mai scumpe țări. Atunci mi-am dat seama că este și datoria noastră ca jurnaliști să arătăm lucrurile care se întâmplă lângă noi și care nu sunt neapărat cele mai frumoase, dar care există și cred că trebuie să fim alături de persoanele vulnerabile și să arătăm care sunt problemele lor ca la un moment dat să se găsească și soluții pentru asta.

Și spune-mi care au fost etapele documetării?

Prima oară am început să ascult toate părțile implicate. De la reprezentantele unor fundații care se ocupă de victimele traficului, instituțiile statului mă refer aici la poliție, procurori, ANTIP. Pentru mine a fost foarte important să înțeleg acest fenomen și să-l văd din toate unghiurile posibile. Am studiat legea privind combaterea traficului de persoane și așa am aflat că în lege e prevăzut că nouă consilii județene din țară care trebuie să aibă în subordine centre pentru îngrijirea victimelor. Ele există doar pe hârtie. Autoritățile spun că au centre, dar de fapt nu nu sunt centre cu adevărat. Sunt centre unde sunt primiți oameni cu o varietate de probleme. Au fost găsiți pe stradă, au fost victime ale violenței domestice. Ei bine, nu poți să pui laolaltă victimele traficului cu alte categorii pentru că o victimă a traficului are alte nevoie și trebuie să fie îngrijită pe baza nevoilor pe care le are și automat dacă tu nu ai centre unde ele pot să ajungă o femeie nu își va dori să primească ajutor din partea statului.

Unde ai găsit cel mai mult profesionalism din punctul de vedere al informațiilor și promptitudinii?

Am încercat să iau reacții de la toți cei implicați. Inclusiv de la Ministerul Muncii, care potrivit legii 678 privind combaterea traficului de persoane trebuie să găsească programe astfel încât să ajute persoanele vulnerabile din comunitățile mai sărace, acolo unde ar putea să fie identificate victime. Am trimis o grămadă de solicitări și am încercat să integrez în material toate aceste răspunsuri pentru că jurnalistul trebuie să fie obiectiv. E clar că jurnalistul nu are cum să fie perfect detașat, toți suntem tentați să urmărim o opinie pe care o avem. De aceea e important ca metodele să fie obiective. Au fost multe momente în care era la latitudinea mea dacă o să folosesc în material și răspunsul X și răspunsul Y și am folosit toate răspunsurile pentru că așa am considerat că e onest să fac. Am abordat problema privind condamnările cu suspendare.

Vorbește-ne despre asta!

Am cerut de la DIICOT informații pentru că foarte multe condamnări cu suspendare se fac după ce procurorii fac înțelegeri cu inculpații. Mi se părea onest să cer o reacție de la DIICOT.

Dar cum ai reușit să identifici persoane și dispuse să vorbească pentru că există atât de multă stigmatizare?

Sunt două părți diferite în material. Sunt fetele care lucrează la un bordel din Lausanne din Elveția și este o victimă care este și parte vătămată într-un dosar care nu este finalizat și se află pe rolul tribunalului Argeș. Nici nu știu care a fost cea mai dificilă parte. Să intrăm într-un bordel din Lausanne și să ajungem să vorbim cu fetele românce care lucrează acolo. Am fost uimiți, atât eu cât și colegul meu, Cătălin Chițu, de faptul că toate cele nouă fete care se aflau acolo în seara de 31 noiembrie, culmea era seara de Stântul Andrei, erau românce. Una dintre fete se numea Andreea și sărbătorea la serviciu, era ceva normal. Ele lăudau sistemul elevețian pentru că nu se simt discriminate. Am identificat o dimensiune a fenomenului la care nu mă așteptam și care mă urmărește și astăzi. 

Adică?

Sunt familii întregi care lucrează acolo, verișoare care fac asta în Lausanne. Fetele, indiferent de educația lor, cel puțin asta este varianta pe care ele o promovează, ajung să facă asta pentru că este o meserie bine plătită și în țară nu ai putea să faci o meserie remunerată atât de bine. Asta e varianta frumoasă, cumva, dar toți cei implicați în gestionarea traficului de persoane sau în combaterea fenomenului în țară de la polițiști până la fundațiile care îngrijesc victimele traficului, spun că traficanții ajung și în mijlocul acestor bordeluri care funcționează legal. Pentru că femeile acestea sunt niște mașini de produs bani pentru ei și nu ratează aceste ocazii. Nu e o meserie ușoară și ele caută la un moment dat un refugiu sentimental și este foarte ușor să lege prietenii cu acești oameni și la un moment dat banii lor să ajungă în conturile traficanților. Asta este pe scurt mecanismul și pare destul de credibil. Pentru că cine alege real să facă această meserie? Cred că asta ar trebui să pricepem și asta nu pricepe lumea că sunt niște mecanisme psihologice pe care un om care nu a fost pus în această postură nu le înțelege. Nu înțeleg cum există condamnări cu suspendare pentru a semenea fapte în România. Pentru mine este imposibil de înțeles. Doar probabil se poate ca judecătorii înșiși să nu fi înțeles care sunt mecanismele psihologice care fac pe o victimă să pe o fată să ajungă victimă a traficului de persoane. E foarte simplu să spui că ea a ales să facă asta, că poate să riposteze, că poate să facă ceva. Evident, nu este așa  pentru că mai ales fetele care sunt forțate să se prostitueze în străinătate efectiv nu mai au acces la nimic. Nu mai au telefon mobil le sunt reținute documentele. Sunt supravegheate inclusiv când dorm. Îmi spunea una dintre victimele cu care am vorbit. Persoana asta chiar există. Trăiește între o localitate din județul Argeș și nu vreau să dau foarte multe detalii pentru că nu vreau să o vulnerabilizez și mai mult  și gândește-te cât de cât de greu este acestei femei să se revină în comunitate și  să se integreze.

Traficul de persoane în Elveția, țară unde prostituția este reglementată și chiar autorizată

În prima parte a interviului cu jurnalista Maria Moiș, autoare a trei reportaje despre traficul de persoane ce are loc într-o țară unde prostituția este reglementată și chiar autorizată, am vorbit despre demersul jurnalistic. Despre surse și despre interestul pentru subiect. Este vremea acum să vedem cum s-a desfășurat efectiv documentarea și ce a însemnat concret contactarea surselor, discuția cu româncele de la clubul erotic din Lausanne dar și reacția poliției din localitate. Am vorbit și despre reacția Mariei în momentul în care a conștientizat că, probabil, pe străzile întunecate din Lausanne unde s-a documentat, erau victime ale traficului de persoane pe care ca jurnalistă n-a putut decât să le observe.

Da, te întrebam cum ai ajuns la sursele tale?

Sunt două părți diferte.  Am plecat în Elveția. Aveam întâlniri programate într-o zi de marți și într-o zi de vineri, când aveam zborul de întoarcere în București. Aceste întâlniri erau cu poliția de acolo. Poliția Municipală din Lausanne și poliția regională, cantonală și eu știam pentru că am am citit foarte multe materiale de presă din Elveția că și  am urmărit legislația de acolo și am urmărit informațiile oferite de municipalitate despre prostituție. Prostituția în Elveția nu doar că este legalizată, dar este și autorizată. Elveția este prima țară care legalizat prostituția în 1942. Prostituția este și autorizată de aproape doi ani de zile. Femeile care vor să practice prostituția acolo trebuie să se înregistreze la poliție altfel sunt pasibile de amendă. Culmea, legislația a fost îmbunătățită, deși nu știu dacă e cuvântul potrivit, după ce la Lausanne o prostituată româncă a fost ucisă de un client Nu știu dacă e o legătură directă, dar după acel incident s-au întâmplat niște lucruri și cred că asta cumva i-a făcut și pe cei de acolo să schimbe legislația și citind foarte multe articole presă de acolo am ajuns la moment dat la o informație interesantă. Eu știam  exact unde este perimetrul unde este voie să lucreze pe stradă. Eu nu mă așteptam să fie totul atât de accesibil. Știam foarte clar unde se desfășoară lucrurile pentru că în raportul municipalității există o hartă și acolo sunt marcate zonă. Sunt două străzi unde au voie să practice prostituția de la ora 10:00 seara până la ora 5:00 dimineața. Este exact zona specificată în rapoartele acestea fac, dar eu nu aveam mare nevoie de o ghidare a poliției în acest sens deși inițial noi vorbisem cu e să mergem împreună cu ei  într-o acțiune de control. Ei fac asta foarte des asta sau cel puțin asta spun că fac.  Păi până la urmă ce ne-am înțeles noi acasă nu a mai coincis cu ceea ce s-a întâmplat în târg și așa că trebuit să ne desurcăm pe cont propriu. Eu și cu colegul meu a mers în repetate rânduri pe stradă acolo să vedem ce se întâmplă. Am dat ture cu mașina. Aveam o mașină închiriată și am rămas surprinsă de faptul că foarte multe femei erau românce. Unele nu voiau să discute cu noi tocmai pentru că eram români. Colegul meu conducea și eu eram undeva în spate și încercam să surprind aceste momente. Bineînțeles că m-am preocupat să blurăm tot pentru că nu voiam ca fetele să fie recunoscute de cineva din țară.  Șă știi că am rămas cu un sentiment…. Simt așa cumva că am fost ingrați, știi… sau că meseria asta este uneori ingrată adică tu primești mai mult decât poți să oferi. După ce am venit de pe stradă din Lausanne  am cunoscut-o pe una dintre victime care a fost chiar acolo obligată să se prostitueze.  Fix pe străzile acelea întunecate unde noi am mers și m-am gândit: nu aș fi i putut să fac ceva pentru acele fete? M-am gândit mult la asta…

Suspectezi că erau traficate?

Da, da! Dar trebuie să înțeleg foarte bine care este rolul meu să nu mă erijez în salvatoare pentru că nu aveam ce să fac altceva. Adică i-aș fi indus o o stare de frică. Probabil că proxeneții erau la câteva zeci de metri distanța, ar fi văzut. Și cine știe, le făceam probleme. Ce era să fac să deschid ușa și să salvez? Adică era irațional, știi?

Dar acesta este instinctul.

Da, m-am gândit… m-am tot gândit după ce am aflat cu adevărat cum se întâmplă și după ce mi-au povestit ulterior, la vreo două săptămâni am întâlnit  o victimă care chiar era obligată să se prostitueze pe același străzi care eu am fost și ne explica acum cum erau instruite să nu vorbească cu români. Asta tocmai pentru că ar putea să ajungă să spună povestea și să fie ajutate și atunci automat rețeaua lor se destramă și au probleme cu poliția. Dar am încercat să îmi înțeleg foarte bine rolul și îmi spun asta în fiecare zi pentru că ai tendința să te implici emoțional.

Dar ce ți a fost cel mai greu emoțional?

Cel mai greu emoțional a fost când am plecat din acel bordel. Ei nu folosesc cuvântul „bordel” pentru că e peiorativ și atunci folosesc cuvântul club erotic sau masaj.  Noi am stat la club două ore și ceva și cel mai greu a fost am plecat de acolo în momentul în care a venit primul client și…Cum cum o fi ca ăsta să fie serviciul tău știi și am trecut asta prin prisma faptului că și eu sunt femeie și nu pot să îmi imaginez că cineva cineva chiar își dorește să facă asta. Chiar și fetele au fost foarte deschise. Și eu am încercat să nu le judec și în continuare nu le judec și am acceptat versiunea lor pentru care ele se află acolo, dar eu cred că viața lor ar fi putut să fie altfel dacă dacă în România lucurile săteau altfel pentru că  nu întotdeauna e o alegere. Poate ești tentat să faci ce ai văzut în familie. Asta ar fi situația cu fetele care au ajuns să facă asta de bunăvoie, da, acceptăm varianta că sunt acolo de bunăvoie, acordăm credit acestei variante. Dar fetele care sunt traficate ajung acolo prinse în capcanele traficanților pentru fie că  ce vor să fugă de propriile lor familii unde ori nu primesc suficientă iubire ori sunt agresate bătute așa mai departe. E foarte ușor să cazi în brațele unui Făt Frumos care spune ce vrei să auzi, pentru că asta se întâmplă  și după ce ai trecut granița telefonul și nu mai ai acces nimic. Ce faci în momentele acelea? Ai fost păcălită.

Dar oamenii vor să normalizeze toată situația bazându-se pe o idee foarte ciudată de consimțământ.

Știi ce se întâmplă, uite, vezi, cred că aici vine rolul nostru. Poate că și eu îi judec foarte ușor pe cei care cred așa știi, dar cred că acesta e rolul meu.  Ca un fel de arbitru, dacă vrei, să explic oamenilor că uite nu este chiar așa. Pentru că lumea nu cunoaște multe elemente. Dacă ai avut o familie care a avut grijă de tine, ai avut o educație,  ai avut un job, ai mers la facultate, n-ai avut grija zilei de mâine,  nu ai văzut-o pe mama ta mergând la produs va să aducă banii în casă. Sunt lumi total diferite.

Total de acord.

Și încă ceva. Lumea de obicei se îndreaptă spre victime spre blamarea victimei, să o spunem. Dar nimeni nu pune accent,  uite asta ar fi un al patrulea material, pe cine sunt traficanții. 

Și cine sunt clienții!

Da, dar tu știi cine sunt traficanții? Eu nu am crezut în viața mea că o să descopăr așa ceva. Am pus întrebarea unui coleg ce înseamnă cifra 5 la început de CNP. Păi asta înseamnă copii născuți după 2000. Eu am consultat un dosar, dosarul traficanților din Argeș, dosarul clanului Berceanu. Și acolo am văzut că sunt mai mulți inculpați, cred că vreo opt și unul dintre ei avea cifra cinci la CNP. Eu nu am voie să dau date din dosar dar, consultând dosarul am avut acces la la date cu caracter personal. L-am consultat în arhiva instanței fără mijloace de înregistrare sau de fotografiere.Dar când am văzut acel cinci mi-am dat seama că asta înseamnă că acești traficanți sunt niște copii, Maria! Înțelegi? Ei sunt niște tineri care fac și ei tot ce au învățat. Și nu înseamnă că asta e o problemă a societății? Și traficanții învață aceste comportamente… Una ditnre fete, victima, mi-a zis când am fost cu mașină și mi-a zis: aici stau alte rude ale clanului. Ăștia sunt la cerșit. Care nu sunt la cerșit sunt la furat și care nu sunt la cerșit și la furat duc fete la produs. Asta mi se pare incredibil.

Deci învață aceste lucruri…

Ei învață să facă asta. Și atunci înseamnă că cineva greșește în mecanimul social. De ce nu se spune stop, de ce nu se oprește lanțul? Știi că eu am tendința uneori să culpabilizez, dar e un fenomen foarte complex și dacă dai vina doar pe o anumită parte, greșești. Spui, poliția nu face nimic sau DIICOT nu face nimic. Nu e chiar așa . Din punctul meu de vedere trebuie ca toți factorii implicați să dispună de niște rotițe să funcționeze foarte bine pentru că … nu știu… e, cum am spus,  traficanții aceștia fac ceea ce au învățat să facă. Moștenesc cumva din familie îndeletnicirea asta.

Aceasta a fost prima parte a discuției noastre. Vom publica în curând partea a doua și a treia a acestei povești despre un fenoment atât de extins și totuși atât de puțin dezbătut.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.

Maria Cernat

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *