Johan Galtung: Doctrina ”America înainte de toate” se transformă în ”Amerca rămasă în urmă”

Specialistulul în cercetarea problemelor păcii a stat de vorba cu Baricada despre cum se rezolva conflictele, care sunt perspectivele păcii şi ale războiului în Orientul Mijlociu, în Peninsula Koreană, în SUA, UE, România şi Bulgaria şi ce înseamnă ”Jurnalismul Păcii”

Johan Galtung (foto: Jarle Vines, Creative Commons Attribution Sharealike 3.0)

Noua îndârjire anti-rusă în ţările occidentale, intervenţia turcă în Siria, războiul din Yemen şi încă multe alte conflicete în escalădare, se pare că confirmă că trăim în timpul unor antagonizme înverşunate, unde ”speranţa nu pândeşte de nicăieri”. Chiar dacă întâmplator ştirile de seară omit să informeze despre atacurile aeriene sau folosirea armelor chimice în Siria, ele ne prezintă abundent poveşti despre violenţă, despre înfaptuirea dominaţiei prin agresiune. Nu sunt mulţi oameni în România şi Bulgaria, care ştiuaşa cum există şcoli militare, există şi şcoli, instituţii şi medii, care s-au dedicat înfaptuirii păcii. Şi aici nu este vorba de meditări budiste sau alergare în numele păci sub ghidarea spirituală gurului Şri Chinmoy. Sunt organizaţii care dezvoltă şi aplică într-un mod sistematic ştiinţă de depăşire a conflictelor. În martie 2018, în numele Baricadei am intrat în legătură cu unul dintre fondatorii unei astfel de structuri – norvegianul Johan Galtung,

Veteranul în vârsta de 87 de ani a infiinţat în 1959 la Oslo Institutul pentru studiul păcii şi a fost primul lui director până în 1970. Galtung este unul dintre fondatorii disciplinei ”Studierea păcii” şi creează primul jurnal academic în acest domeniu în 1964. Mai tărziu norvegianul infiinţează organizaţia ”Transcend” care luptă pentru pace şi a căror publicaţii pot fi citite pe adresă: www.transcend.org. În limba română este publicată cartea lui ”Johan fără ţară. Strabătând lumea pe drumul pacii”.

Galtung a creat multe dintre noţiunile care au devenit parte din teoria relaţiilor internaţionale în partea ei despre conflictele şi rezolvarea lor. El introduce noţiunea de ”violenţa structurală” în relaţiile internaţionale şi cercetările sociale. Astfel el numeşte violenţa indirectă, nu e fizică, ci poate veni de la mediul economic sau politic într-o anumită societate. De exemplu, săracia şi discriminarea sunt forme ale violenţei structurale.

Expertul este convins că nu este suficient ostilităţile să înceteze pentru a se înfaptui adevărata pace. Violenţa are multe forme şi dezrădăcinarea ei este obligătorie, dacă societăţile vor să se dezvolte în direcţia pozitivă. Norvegianul numeşte lipsa de război ”pace negativă”. Acest fel de pace deseori este impus de forţele de asigurare a păcii. În acelaşi timp pace pozitivă înseamnă o legătură activă a colaborării şi a empatiei şi are diferite niveluri de practicare. Dacă pacea postivă reuşeşte să se afirme, ea poate atinge nivelul său cel mai înalt – fuzionarea actorilor politici sau a subiecţilor într-o uniune, care depăşeşte fiecare dintre elementele sale, dar reprezintă forma lor supremă de realizare.

Galtung foloseşte aceste noţiuni pentru a defini o viziune umanistă pentru dezvoltarea mondială, dedicată rezolvării conflictelor, bazată pe cooperare şi dezvoltare în comun. Este o versiune optimistă despre natura umană, care nu este condamnată doar să lupte pentru dominaţie, ci este şi capabilă să depăşească militarismul, egoismul naţional şi să oprească ciclul de violenţă, răzbunare şi nouă violenţă care deseori ţine societăţile şi popoarele în stare traumatică.

Înarmat cu aceste înţelegeri de bază, în prima parte a convorbirii l-am întrebat pe Galtung despre luptătorii de astăzi pentru pace, m-am interesat unde au dispărut pacifiştii dintre politicieni şi am încercat să înţeleg dacă ”gena culturală” a concurenţei, a luptei pentru dominaţie nu ne cucereşte la un nivel tot mai profund, ducând la o creştere numărului de conflicte.

Galtung este convins că astăzi activiştii ştiu foarte puţin şi urmează mantre limitate – de exemplu ei fac rugăciuni pentru pace.

Dominique de Villepin în timpul discursului său la Naţiunile Unite înainte de intervenţia în Iraq din 2003 (foto. YouTube)

Referitor la politicieni, am menţionat că în martie 2018 a fost comemorată trecerea a 15 ani de la intervenţia în Iraq, care este considerată astăzi un moment de cotitură în relaţiile internaţionale, provocând escaladare de conflicte, moarte şi valuri de migranţi în Orientul Mijlociu şi în afară regiunii. I-am reamintit lui Johan Galtung, că în februarie 2003 la Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite ministrul de externe francez, Dominique de Villepin, a avertizato astfel de intervenţie militară va duce la creşterea sentimentului de nedreptate, va escalada tensiunile şi vă întări riscul de noi conflicte. Implozia Libiei, războiul din Yemen, ascensiunea Statului Islamic, războaiele din Siria, unde SUA, Rusia, Turcia, Iran şi alte forţe regionale s-au implicat, toate acestea sunt consecinţele intervenţiei din Iraq în 2003. Ele sunt rezultatul aplicării ”viziunei” americane pentru Orientul Mijlociu.

””Liderii mondiali” nu cunosc alte răspunsuri (decât cele militare – nota editorului). Ei pot spune ”diplomaţie”, dar nici diplomaţii nu ştiu ce trebuie făcut. Pentru a rezolva un anumit conflict, trebuie să-i auzim pe toţi participanţii în el, să testăm scopurile lor pentru legitimitate după lege, drepturile umane, nevoile umane şi atunci să încercăm să construim poduri între scopurile lor legitime în noua realitate socială – aşa cum se întâmplă într-o federaţie. Pentru a vindeca traumele, trebuie să găsim soluţii pentru conflictele nerezolvate din trecut, care duc la violenţa. Nu este nevoie de “strângeri naive de mâini””, a răspuns Galtung.

Cât despre întrebareа mea despre competiţia ca ”spirit al timpului”, interlocutorul meu m-a liniştit că ceea ce este valabil despre America şi Europa nu este valabil pentru cealaltă lume. ”Cred că confundaţi lumea cu Occident, inclusiv Israel. Occidentul gândeşte în felul acesta… Dar există părţi din lume, care par destul de mulţumite de coabitarea multipolară paşnică”, a spus el. Apoi a adâugat că două noi state, belicioase şi dominante, ies răpid pe planul întâi: Turcia şi China. Referitor la soluţii, Galtung consideră că mai întâi trebuie să identificăm conflictele din adâncime într-o anumită contradicţie şi apoi să încercăm să-le rezolvăm. Altfel spus, să recunoaştem traumele şi să încercăm să-le vindecăm.

Citind despre diferitele idei şi concepţii, formulate de norvegianul, am descoperit vederile lui despre colonialism. El introduce noţiunea de sociocid – ”omorârea societăţii”, care se realizează prin structurile colonialismului, care distrug structurile şi culturile locale. Astăzi unii afirmă că România şi Bulgaria au devenit colonii economice ale UE, ceea ce duce la erodarea identităţii naţionale, a statului şi a intereselor lor economice. L-am întrebat pe Johan Galtung care este locul acestor două ţări în privinţa violenţei – oare ele sunt state colonizate – obiect al violenţei occidentale, sau dimpotriva – participă în limitele posibilităţilor sale în distribuirea mondială a violenţei, în rolul lor de susţinatoare ale ordinei occidentale.

Interlocutorul meu este convins că aceste două state acum consolidează ordinea occidentală: ”Este ordinea pieţii, manipulată de cei puternici după un plan predeterminat. Acum Occidentul insistă că ambele ţări să aibă participare militară (în proiectele lui – nota editorului), iar aceste proiecte militare sunt puternic antiruse.”

Referitor la războaiele din Orientul Mijlociu, interlocutorul meu a fost foarte laconic: ”Siria este o ţară predominant musulmană”, aşa că este necesară o soluţie musulmană. ”Iraq-ul este o creatură occidentală cu trei părţi diferite. Marele Orient Mijlociu este o concepţie a Londrei, pe care însă Imperiul Otoman a guvernat-o mult mai bine”, a mai adăugat el.

Am comunicat cu Galtung prin poşta electronică în cursul unei zile de lucru, în care elspundea întrebărilor mele una câte una. În lume au fost şi probabil şi probabil în viitor vor fi multe confilicte foarte dificil de rezolvat. N-am putut rezista dorinţei de-a îl întreba despre ”regele” conflictelor – cel între Israel şi palestinenii/arabi. La sfârşitul lui martie acest conflict a intrat din nou în faza sa fierbinte cu violenţa israeliană împotriva protestatari din Făşia Gaza, care a dus la multe victime.

Distrugerea de la atacurile aerene ale armatei israelene în Faşia Gaza în vara 2014 (foto: Boris Niehaus (www.1just.de), CC BY-SA 4.0)

Cu decenii în urmă Galtung propunea Israelului să ajungă la o pace pozitivă cu vecinii săi arabi prin înfiinţarea unei comunităţi integraţioniste regionale, prin anularea graniţelor şi prin înlocuirea confruntării cu pacea activă pentru colaborare şi respectul comun al intereselor. Oare este posibil asta, în cazul în care ambasada americană se mută în acest moment din Tel Aviv în Jerusalem? De fapt când condiţiile internaţionale vor fi benefice pentru rezolvarea conflictului israelo-palestinian?

”Nu contează unde se află ambasada americană şi ambasada saudită. Ceea ce contează este că o mare parte din Asia Vestică este fost teritoriu otoman. Fiindcă oamenii acolo sunt musulmani, ei sunt deschişi către credincoşii din religiile abramice – aşa numitele religii ale scripturii (iudaism, creştinism şi islam – nota editorului). Evrei ar trebui să acţioneze într-un mod corespunzător cu vecinii săi musulmani şi să lase un Israel mic fundamentaliştilor săi în conformitate cu clauzele rezoluţiei 242 a Naţiunilor Unite din anul 1967 (cu ea s-a încheiat Războiul de Şase Zile, care a dus la ocuparea pământurilor statului palestinian actual şiprin care se cerea că Israelul să se retragă din teritoriile ocupate – nota editorului) şi nu aibă pretenţii de proprietate asupra pământului.

Se pare că există şi o rază luminoasă pe orizontul conflictelor mondiale. După ce delegaţiile nord-koreane şi sud-koreeane au defilat sub un steag comun la deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă în 2018 în PyeongChang, o delegaţie sudkoreană la nivel înalt s-a întâlnit cu liderul nordkorean Kim Jong Un în Pyongyang. În scurt timp după această întâlnire preşedintele american Donald Trump şi Kim Jong Un au anunţat intenţii pentru un summit bilateral într-o terţă ţară. Am întrebat cum toate gesturile acestea şi manevrele diplomatice influenţează ecuaţia din jurul programului nuclear nordkorean.

”Ele duc la un contract evident: o peninsulă koreană liberă de arme nucleare şi inspectată de Naţiunile Unite. Korea de Nord acum are atuuri, pe care să le folosească în cadrul acestui proces. Este de importanţă vitală retragerea armelor nucleare americane (din peninsula – nota editorului), şi nu doar a trupelor americane”, a spus Galtung.

Interlocutorul meu este cunsocut prin faptul că face diferenţă între imperiul american, care provoacă atitudini negative în lume din cauza militarismului şi hegemonismului său, şi republica americană, a cărui spirit democratic şi cetăţenesc primeşte susţinere. Preşedintele american Donald Trump a anunţat la un timp scurt după inauguraţia sa că va mari cheltuielile militare. Care va fi atunci viitorul SUA în cadrul conducerii lui Trump?

După părerea lui Galtung, în anii următori SUA vor deveni o mare ţară mai moderată în America de Nord cu doi buni vecini – Mexico şi Canada – aşa-numitului Mexuscan. Această ţară mai modernă nu va tinde spre conducerea lumii. ”Guvernarea lui Trump nu este nici un fel de guvernare. Doctrina ”America înainte de toate” devine ”America în urmă”. Asta este foarte util pentru concepţia Mexuscan şi este bun pentru pacea mondială”, spune norvegianul.

Ţările membre ale PESCO sunt în albastru (hartă: NordNordWest, Creative Commons by-sa-3.0 de)

Răspunsurile laconice ale lui Johan Galtung impresionează prin directitatea sa. Am fost curios cum vede el rolul UE în lupta mondială pentru pace. Ţările europene nu de mult oficial au început activitatea sa asupra proiectului PESCO – o uniune de apărare europeană. Se aşteaptă că cheltuielile militare ale componentei europene a lui NATO să crească în anii următori. Oare UE are o altă posibilitatate decât să investească în industria sa de apărare şi în comenzi militare dacă SUA, Rusia şi China dezvoltă capabilităţile sale de ”apărare”.

”UE a ales cel mai rău lucru posibil, imitându-i pe ceilalţi, creând propriul sediu militar, armată, demonstrând beligerenţă franceză. UE a trebuit să facă ceea ce este evident: să servească celorlalţi ca model de pace regională. UE trebuia să se prezinte ca un model minunat de succes cum ţări cu o istorie lungă de războaie devastatoare pot să colaboreze şi să creeze nunumai pace negativă, ci şi pace pozitivă. UE trebuie să aplice acest model în relaţiile sale cu lumea şi să nu cadă în capcană care duce la moartea multor, multor oameni”, este convins Galtung.

Înainte de a încheia interviul meu, am vrut să aflu mai multe despre aşa numitul ”jurnalism al păcii” – o concepţie promovată de interlocutorul meu. În spatele noţiunii stă ideea că mediile deseori pun accentul asupra violenţei şi al conflictelor şi aşa le stimulează indirect. Iată unde ”jurnalismul păcii” intervine pentru ”a crea posibilităţi ca societatea să reflecteze şi să valorizeze răspunsurile nonviolente ale conflictelor”.

Am vrut să ştiu în ce cazuri conflictele pot fi rezolvate de ”jurnalismul păcii”. Galtung a laudat activiatea austrialianei Annabel McGoldrick şi a soţul ei, Jake Lynche. Ei sunt autorii manualului de Jurnalism al Păcii şi au activat în Indonesia. Manualul descrie concepţiile de bază şi cadrul teoretic în spatele ”jurnalismului păcii”, care de exemplu explică cum trebuie să înceteze ciclul violenţei în care nedreptatea suferită duce la răzbunare, iar ea, la rândul ei duce la un nou răspuns nedrep asupra celui care se răzbună. De fapt media ”Transcend” este un exemplu al ”jurnalismului păcii”. Ea publică ariticole pacifiste şi critice despre conflictele mondiale, încercând să promoveze pacea pozitivă şi să respingă violenţă.

Oare Galtung este un profet în patria lui? Am aflat că a plecat din Norvegia încă în 1977. Ţara lui de fapt are un loc special în echilibrul mondial între pace şi război. Premiul Nobel pentru Pace se conferă la Oslo. În acelaşi timp, actualul secretar general NATO este fostul premier norvegian, Jens Stoltenberg. În 2011 actul terorist lui Anders Breivik a avut loc anume în Norvegia.

”Locul Norvegiei? Mă bucur mult de prestigiul care revine din faptul că ţara acordă Premiul Nobel pentru Pace. Dar Norvegia nu crede nici în reducerea armatei sale, nici în sensul să le înţeleagă pe celelalte ţări, la fel ca şi Rusia… Aşa cum aţi subliniat, în prezent ţara este puternic angajată într-un instrument militar american cheie: NATO”, a spus Galtung.

În ultimul său mail din corespondenţa noastră, interlocutorul meu a îndreptat atenţia către cărţile sale, în care eu am găsit o formulă interesantă: ”Este posibil şi are sens să fii în acelaşi timp antihitlerist, dar nu şi antigerman; antistalinist, dar nu şi antirus… oponent al ţionismului expansionist, dar nu şi antisemit…”

Să fii loial unor astfel de convingeri timp de decenii este un privilegiu deosebit. Convorbirea despre pace poate că sună abstractă, mai ales într-o lume cu antagonisme în creştere. Însă specialitatea lui Galtung este obligătorie pentru fiecare om care îşi doreşte să acţioneze conştient în direcţia depăşirii conflictelor. Iar capacitatea pentru rezolvarea contradicţiilor este una dintre cele mai preţioase realizări în ziua de astăzi.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat