Recenzia cărţii ”Istorie şi heteronomie” de Moishe Postone
Moishe Postone, Istorie și heteronomie. Eseuri critice, traducere de Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015
Proletariatul nu reprezintă clasa menită să facă revoluție, să pună bazele unei epoci postcapitaliste, ci o clasă care nu are sens decât în interiorul capitalismului care a produs-o, și căruia nu îi este destinat să îi supraviețuiască. Contradicție, dialectică, valoare, plusvaloare sunt la rândul lor fenomene a căror inteligibilitate este de găsit numai în interiorul capitalismului, mai exact a capitalismului liberal specific secolului al XIX-lea, atunci când au fost teoretizate de Marx. Însăși munca, o activitate care trimite la universalul transistoric prin excelență, nu poate depăși limitele modului de producție în interiorul căruia a apărut. Felul în care mediază munca relațiile sociale și mult anticipata ei emancipare de sub tutela clasei burgheze pentru a intra în posesia clasei muncitoare și a fi astfel eliberată pe deplin, socializând radical contextul tehnologic și reglând productivitatea muncii în funcție de valoarea de utilitate, nu cea de schimb – indică plasarea într-un orizont teleologic specific de asemenea capitalismului. Pe scurt, „orice teorie ce atribuie o logică de dezvoltare intrinsecă istoriei ca atare, fie ea o logică dialectică sau evoluționistă, proiectează o dimensiune a capitalismului asupra istoriei în ansamblu” (p. 55). Altfel spus, orice proiect ontologic gândit în capitalism, indiferent de cât de radical și emancipator se consideră a fi, trebuie istoricizat, trebuie redat, sub o formă sau alta, contextului în care a apărut.
Acestea ar fi câteva dintre asumpțiile de bază ale marxismului revizionist teoretizat de către Moishe Postone. Ideea centrală a autorului este că nu putem gândi istoric capitalismul prin intermediul unor concepte care își datorează existența acestuia. Depășirea exploatării capitaliste nu ține de înlocuirea unei clase de către alta, nici de socializarea producției și redistribuirea ea echitabilă, ci de conștientizarea unui tip de dominație mult mai abstract, înscris în însăși logica internă a ordinii existente. Capitalismul nu creează subiectul istoric generic responsabil de abolirea sa (proletariatul), ci este efectiv acest subiect. A transgresa capitalismul nu presupune în niciun fel împlinirea potențialului revoluționar al proletariatului, ci tocmai abolirea lui, abolirea claselor, abolirea muncii ca tip de mediere socială care face posibilă în primul rând actualul mod de producție bazat pe clase antagonice, abolirea productivității generatoare a legii tendențiale de scădere a profitului, abolirea valorii ca esență abstractă a mărfii, abolirea ingredientului principal al formei valoare a mărfii: timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unui anumit bun.
Acest timp, în ciuda aparenței sale anistorice, general-valabile, este de fapt unul dintre cele mai importante constructe abstracte care ne subordonează în capitalism, imanența sa intimă. Postone îl numește timp istoric, timpul fluctuațiilor producției și a dinamicii negative a plusvalorii pe care o generează – și îl deosebește de timpul abstract, la rândul său un rezultat al capitalismului, dar aflat într-o relație mai puțin strânsă cu acesta; timpul cronologic, evenimențial. Dacă încercări asupra teoretizării timpului abstract au fost inițiate și în perioadele precapitaliste, cu rezultate diferite, desigur, condiționate de modul de producție aferent – timpul istoric este pentru Postone un timp eminamente capitalist, pentru că doar capitalismul a produs totalitatea comodificatoare în orizontul căreia un astfel de timp capătă sens. Timpul istoric universalizează timpul tuturor comunităților umane, înscriindu-le într-o dominație pe cât de abstractă, pe atât de ilizibilă. La originea sa se află ceea ce Marx numea compoziția organică a capitalului și dinamica ei în favoarea capitalului fix (tehnologie), respectiv în detrimentul capitalului variabil (forță de muncă). Deoarece valoarea, dată de unitatea de timp necesară pentru producerea unui bun, apare doar în urma activității capitalului variabil, aceasta va scădea pe măsură ce productivitatea muncii crește pentru a face față presiunilor competitive din interiorul sistemului. Pe măsură ce oamenii sunt înlocuiți de mașini, timpul de muncă necesar pentru realizarea unui bun scade, la fel și valoarea lui, deși profitul firmei crește, într-o primă fază, până când șomajul va antrena o scădere a cererii în contextul unei abundențe tot mai mare a mărfurilor, conducând astfel la criză. Dar miza acestei dialectici capitaliste nu se joacă la nivelul evitării crizelor, obiectiv oricum imposibil, ci la nivelul concentrării și/sau al relaxării timpului istoric ce guvernează producția, timp ale cărui contracții sunt direct proporționale cu încercarea de a compensa pierderea valorii prin intermediul creșterii profitului. Nu de renunțarea la valoarea de schimb în favoarea valorii de întrebuințare avem nevoie, ci de renunțarea integrală la conceptul de valoare, de scurtcircuitarea timpului istoric prin intermediul căruia își face simțită prezența perturbatoare: „creșterea productivității generează o creștere a cantității de valori de întrebuințare produse într-o unitate de timp dată. Însă ea are doar pe termen scurt ca rezultat creșterea mărimii valorii create în respectiva unitate de timp. De îndată ce respectiva creștere a productivității se generalizează, mărimea valorii recade la nivelul său de bază. Rezultatul e o dinamică de tip roată de hamster. Pe de-o parte, creșterea productivității are ca rezultat o sporire semnificativă a producției de valori de întrebuințare. Însă sporirea productivității nu rezultă în sporiri proporționale pe termen lung ale valorii, adică ale formei sociale pe care o ia avuția în capitalism” (pp. 50-51).
Abordarea oferită de Postone teoriei marxiste este una nouă și incisivă, dar vulnerabilă, aș adăuga, la capitolul posibilităților legate de schimbare. Cum atacăm problema timpului istoric dacă trebuie să renunțăm la conceptele produse în capitalism, explicit poziționate împotriva capitalismului? Nu suntem oare dezarmați la nivel intelectual? Iar dacă dialectica, ontologia efectivă nu are sens decât în interiorul unui mod de producție particular, cum poate avea loc trecerea la alt mod de producție? Capitalismul nu funcționează linear, teleologic, insistă Postone, trimițând la dinamica hectică a timpului istoric, însă se comportă totuși ca o totalitate dispunând de o raționalitate specifică. Cum îl putem problematiza, dacă până și unitățile de timp cu care operează și în interiorul cărora Postone plasează miza demersului său – nu pot fi abordate decât din interiorul istoriei de care aparțin? Conținuturile dialecticii pot și trebuie să fie istorice, dar dacă îi reducem inteligibilitatea la nivel strict intra-istoric, dacă ne dispensăm de dinamica ei negativă, implicit tranzițională, riscăm să alunecăm într-o imanență poate mai dominatoare decât timpul prezent, producător al universalității administrativ-birocratice în care ne-am închistat prin intermediul tehnicii moderne. Chiar așa, dacă ontologia este numai istorică, și nu poate indica absolut nimic dincolo de ea, nu înseamnă că tehnica pe care Martin Heidegger o considera incapabilă să genereze o ființă proprie, o punere de sine în perspectivă, tehnică incapabilă de ontologie în cele din urmă, a ajuns să ne semnifice fără rest? Nu înseamnă că suntem deposedați efectiv de mijloacele, fie ele și potențiale, contaminate istoric la modul ireversibil, de a ne sustrage hegemoniei capitaliste?
