Ce am învățat de la Putin despre „Marea Unire”?

Suntem oare acel popor pașnic care nu a cotropit niciodată pe nimeni sau este și acesta un mit ca și excepționalismul care a caracterizat dintotdeauna politica României și care ne condamnă la perpetuă auto-izolare în sud-estul Europei?

(foto: Pixabay, CC0)

Într-o schimbare radicală de poziție față de evenimentele din 2014 prin care peninsula Crimeea intra în componența Federației Ruse, cu doi ani mai târziu, pe 16 septembrie 2016 Putin declara fără rezerve că actul considerat de întreaga comunitate occidentală până atunci ca fiind o „anexare”, a fost de fapt „unirea” sau „reunificarea” acestui teritoriu cu „patria mamă”.

În lumina acestor evenimente încep să mă întreb când putem vorbi de „anexare” și când putem vorbi de „unire”. Mai mult, dezinvolta pronunțare a lui Putin ridică pentru noi o altă problemă, și anume, unde plasăm, în acest context, unul dintre cele mai sensibile episoade din istoria României, adică unirea Transilvaniei cu „țara” – acest sacru eveniment politic a cărui sacralitate însăși face orice apropiere polemică de el cvasi-imposibilă?

Cu toate concesiile acordate acestei potențiale bombe pasionale a conștiinței naționale, mă întreb, pe de altă parte, dacă nu a venit totuși ora depolitizării istoriei și a încercării abordării obiective a unor evenimente până acum tabuizate de o istoriografie naționalist-centralistă cu un prea pronunțat caracter de dreapta. Precum sper să arăt în cele ce urmează, susțin că tratarea fără obiectivitate a istoriei nu poate duce decât la o izolare și mai pronunțată a unei Românii deja auto-izolate după preceptul insulei de latinitate într-o mare de slavi, incorect estimată astfel doar pentru că limba maghiară, spre exemplu, limbă vecină și cu mari influențe asupra limbii române este o limbă fino-ugrică și nu slavă. Mai mult, prin persistarea pe drumul creării unei stări de excepționalitate pentru România riscăm să pierdem contactul cu prezenta situație din Europa de Est, lucru care ar putea influența negativ poziția noastră în rândul statelor din jur într-un context local care va deveni tot mai important pe măsura posibilei scăderi a influenței Bruxellesului în zonă în anii care vor veni.

Așadar, cu riscul de a răni sensibilitatea multora dintre noi, dar cu speranța de a câștiga un dram de obiectivitate istorică, de ce anexarea Crimeei de către Putin e „anexare” și nu „unire”, așa cum susține vestul, dar cea a Transilvaniei e „unire” și nu „anexare”, așa cum susține linia oficială a istorigrafiei românești?

Să începem prin a ne întreba dacă motivele lingvistice sau „etnice” ar putea forma pretextul unei anexări, deși termenul de „etnie” e creația curentului constructivist al naționalismului pre-romantic de secol XIX. Dacă e așa, atunci oare anexarea Ținutului Sudeților de către Hitler în 1938, nu e și ea o „unire” cu Germania nazistă din moment ce Hitler a putut să o justifice politic, populația Sudeților fiind preponderent germană la acea dată? Atunci China nu ar avea de fapt drept de stăpânire asupra Tibetului, din moment ce guvernul de la Beijing poate justifica controlul în virtutea cuceririi militare de acum 300 de ani, și din nou a invaziei din 1950, în ciuda faptului că tibetanii au tradiții, limbi, religii si istorii diferite de cele ale chinezilor? Pot motivele „istorice” constitui o justificare?

Nu se poate nega faptul că „Marea Unire” (deși mă întreb până când o vom tabuiza prin păstrarea majusculelor cu care ne-a obișnuit retorica naționalistă) intră în cadrul ideologiei de „reîntregire”, Ardealul fiind văzut după 1918 de către comunitatea românească ca fiind pe drept „realipit neamului”, „reîntors la vatra lui naturală”, sau „reatașat la trunchi” și multe alte metafore mai mult sau mai puțin fericite care încearcă să exprime cât se poate de direct că Transilvania a făcut parte întotdeauna din România. Dar nu merită oare tocmai aceste formulări îmbibate cu mesaj politc mai multă analiză critică? Dacă comparăm cele două evenimente pe fundalul unui cadru „legal” ajungem negreșit să ne întrebăm, oare cine determină legalitatea unei acțiuni politice și cât de mult depinde această legalitate de contextul ideologiei naționaliste care, așa cum ne-o dovedește istoria, poate crea condiții de legalitate mai peste tot, mai mult sau mai puțin după pofta inimii? Și mai mult, ajungem să ne întrebăm când putem vorbi de un cadru „legal” în contextul istoriei pre-moderne în care anexările teritoriale și reversurile lor erau acte politice la ordinea zilei?

Oricât ne-ar displăcea nouă, și fără intenția de a zgândări răni demult cicatrizate, trebuie să spunem că diferența dintre „unire” și „anexare” este una de ordin administrativ-politic și nu una de ordin afectiv-ideologic, o distincție care trebuie făcută dacă vrem să ne înțelegem odată propria istorie. Oricum am întoarce-o noi sub presiune sentimentală, România nu a existat până la 1918 decât în imaginația naționalistă și etnocentristă în care s-au format nu numai „marile nume” ale culturii române din secolul XIX, dar și generațiile secolului XX. Aici nu atât comunismul, cât naționalismul romantic, și mai târziu fascismul și-a spus cuvântul în formarea unei națiuni de deziderat, o „națiune” doar în nume, care nu a existat niciodată în nicio altă formă. Înainte de această dată o altă Românie, mai mică, exista de doar 40 de ani, adică după ce teritoriul ei a fost recunoscut prin tratatul de la Berlin din 1878 și după încheierea ostilităților războiului ruso-turc din 1877-1878, în care România, (din nou atenție!) sub formă de protectorat al imperiului țarist, dar supusă imperiului otoman s-a alăturat trupelor rusești și și-a autointitulat această participare drept „Războiul de Independență” – din nou scris cu majuscule. Problema este că la acea dată, deși „unită” prin „eroicul” act al lui Cuza din 1859, România numai independentă nu era. Dacă ar fi fost, nu văd de ce războiul acesteia s-ar fi numit „de independență”. Cu alte cuvinte, este oare tras de păr a se considera că România a fost „construită” din punct de vedere ideologic în urma dezideratelor naționaliste undeva de-a lungul secolului XIX, iar politic de-abia în perioada interbelică și nu, cum s-a vehiculat până la ridicol atât de către romantici cât și de protocroniști, în negurile total lipsite de conștiință statală ale antichității romane, sau în cele la fel de dezinteresate de „națiune” ale lungului și întortocheatului ev mediu?

Ca și celelalte state din Europa de est care au fost create la acea vreme în baza bizarei națiuni de spirit național de sorginte post-hegeliană – și aici țara noastră nu este unică cu nimic – România și-a început existența politcă în fumul care se ridica după războaiele inter-imperiale ale sfârșitului de veac XIX și mai ales cel al războaielor balcanice din 1912-1913 în urma cărora, țărișoara noastră care nu a contropit niciodată pe nimeni a avut „norocul” să se extindă teritorial în conjunctura diplomatică favorabilă în urma măcelurilor acestor războaie. Astfel, spre exemplu, în 1919-1920 (după tratatele de la Saint-Germain, Trianon și Paris și nu, așa cum se vehiculează, Alba Iulia în 1918) România se trezea triplată ca teritoriu și cu o populație de locuitori care nu făcuseră niciodată parte din ”România Mare”, nu erau „etnic români” și nu aveau noțiuni elementare de limba română. Nu e de mirare că, pentru a româniza aceste populații, naționalismul a fost atât de virulent în România postbelică încât a dus 100 de ani mai târziu la ștergerea aproape completă a multor identități „străine” sau la completa expulzare a acestora pe parcursul sângerosului veac XX.

Cât despre Transilvania, separând din nou sentimentalismul de realitatea politică așa cum se prezintă ea în documentele istorice – o despărțire fără de care nu putem discuta decât despre cât de calde sau de reci ne sînt sentimentele național(iste), oricum am vrea să privim lucrurile, aceasta nu a făcut niciodată parte din România până la 1918, pentru simplul fapt că România, așa cum spuneam mai sus, nu a existat.

O sumară istorie a Transilvaniei, de la începutul istoriei scrise, vede această regiune la diferite momente în timp ca făcând alternativ parte ori din imperiul Ungariei, ori al Austriei, ori fiind sub suzeranitatea porții otomane, ori semi-independentă, dar niciodată în componența României. Așa cum am învațat-o noi la școală, istoria Transilvaniei este istoria reacțiilor la „ocupația străină” din Transilvania, care la vremea ei din punct de vedere juridic nu era straină de loc! Era o realitate. Că nu a fost această realitate pe placul istoricilor romantici din secolul XIX, și că aceștia s-au hotărât să o rescrie din perspectiva lor, aceasta e o altă poveste. Dar a reduce istoria Ardealului la istoria românilor din Ardeal e de fapt nu numai o imensă pierdere a moștenirii inter-culturale extrem de bogate care s-a perpetuat acolo de-a lungul a cel puțin 1000 de ani și peste care istoriografia românească sare cu nerușinare, dar și un mare neadevăr istoric. Recurgând la această strategie în continuare nu vom ști niciodată îndeajuns nici despre cine a fost de fapt Maria Tereza (al cărei monument continuă să troneze în unele orașe transilvane), nici atributele unor mari guvernatori ai Transilvaniei ca și Zapolyia sau Bethlen, care au jucat un rol mult mai important pe scena politică a vremii decât ar fi vrut săracul Mihai Viteazul.

Punctul de vedere naționalisto-etnocentric din care s-a scris ”istoria noastră” nu va explica mai mult niciodată de ce rivalitatea marilor imperii din zonă a permis Transilvaniei să își construiască o identitate relativ autonomă și nici nu va face mai multă lumină asupra motivelor pentru care s-a ajuns la oprimarea ortodoxismului de către Viena, act invocat și reinvocat de istoricii români ad nauseam drept hotărâtor pentru dubioasa ”trezire” a ”spiritului național”. A socoti o anumită guvernare ca fiind „nedreaptă”, cum s-au obișnuit acești istorici să facă cu mai tot trecutul care nu le-a convenit, înseamnă a proiecta prezentul pe ecranul trecutului. Și atunci, orice poate deveni o „nedreptate”. Atunci întreaga istorie e o „nedreptate” pentru simplul fapt că „pe noi” nu ne aranjează.

Mai mult, din punct de vedere politico-legislativ, a folosi sintagme ca „reîntregire”, „reunificare” și „realipire” pentru Transilvania interbelică este, în baza documentelor istorice, nu numai inadecvat dar pur și simplu fals. Bine-nțeles că putem scrie câte istorii ale Transilvaniei și ale României vrem, dar va trebui sa fim conștienți că există tot atâtea istorii est-europene câte state sînt în Europa de est. Astfel, ca și România, cum bine remarca jurnalistul interbelic Walter Kolarz, orice stat est-european are dreptul la o „Bulgarie Mare”, la o „Serbie Mare”, la o „Ungarie Mare”, ca să nu mai vorbim de Rusia țaristă, doar pentru că la un moment dat aceste state au atins un punct maxim de expansiune. Așa stând lucrurile, mă mir de ce otomanii încă stau în băncile lor, având în vedere faptul că au ocupat toată Europa de est mai bine de 500 de ani!

Este un fapt acceptat deja de istorici că naționalismul precede nația, și nu invers. Cu toate părerile de rău pentru spulberarea unor mituri, România nu poate fi proiectată în ordine revers-cronologică în timp, nici hodoronc-tronc în vremea imperiului habsburgic, nici pe vremea lui Baiazid cum ar fi vrut Eminescu, și nici în Dacia antică, pentru că, oricât de dragă le-ar fi România protocroniștilor și orice teorie am îmbrățișa, prezentul nu poate fi folosit ca teren de manevre politice pentru trecut, iar trecutul nu poate fi tratat ca un bloc monolitic. La urma urmei, dacă există ceva stabil, aceasta este schimbarea.

Să aruncăm o privire, pentru a reveni la ea, la o simplă cronologie a Crimeei începând cu anul 1897 în care populația rusă, departe de a fi majoritară cu 65% cum e acum, reprezenta o treime din întreaga populație a teritoriului pe care îl împărțea cu 30% de tătari și o altă tremie de minorități. Ne întrebăm cum va fi arătat harta demografică a Ucrainei cu doar, să spunem, 500 de ani în urmă, și dacă Putin s-ar aventura să și-i revendice nu doar pe tătari, dar și pe coloniștii greci.

Dar iată că ceea ce până și lui Putin i-a fost rușine să facă, am făcut deja noi: pentru a motiva „unirea” Transilvaniei, am conferit „sentimente naționale” unui trecut atât de îndepărtat încât mă întreb cum de nu ne amuză ridicolul situației prin care istoria romantic-naționalistă a încercat să facă dintr-un trib lipsit de orice conotații etnice sau politice cum ar fi dacii antichității niște români înainte de termen. Judecând după legea și istoria modernă, în mod paradoxal, încep sa mă întreb dacă Putin nu are mai mare drept la Crimea în 2014 decât România la Transilvania în 1918…! Oricât i-am urî noi pe ruși nu se poate spune că nu am învățat ceva de la ei…

Dincolo de multiplele pasiuni stârnite, cu șiguranță, de această polemică, rămâne problema raportării la trecut, mai precis, pericolul căderii în capcanele tot mai periculoasei ideologii etatiste care se servește de trecut cum vrea ea. Ce e important să înțelegem e că istoria trebuie depolitizată, și că, din păcate pentru du(b)ioasele „sentimente naționale”, tot ceea ce se referă la „eterna națiune”, la „sufletul românesc”, la statul imemorial și alte formule fantasmice cu iz de mit, nu sînt decât figuri de stil și elegii siropoase menite să atingă în cel mai bun caz corzile senzorial-acordate la tonul politicii naționalist-herderiene de sorgite postiluministă. Atât noi, cât și vecinii noștri, putem să deplângem la infinit ideologii unioniste mai mult sau mai puțin eșuate, foste și viitoare uniri cu teritorii „ancestrale” și alte noțiuni și concepte de ordin derizoriu-afectiv, dar nu mai putem ignora – cum am făcut-o până acum de dragul unionismului etno-naționalist – datele prezente în documentele istorice. Bine-nțeles că putem trăi și ne consolida identitatea în funcție de concepte autohton fabricate în calda supă a naționalismului din capul nostru. Problema e că aceste concepte nu se sincronizează cu poveștile statelor din jur și nu rezistă la proba scrierii obiective a unei istorii a regiunii, așa cum nici versiunile statelor din jur nu coincid cu ale noastre.

Ba mai mult, dacă din exces de zel naționaliștii ruși încearcă să își dezgroape trecutul pentru a-l reîncununa cu lauri, deși în sine o acțiune dubitabilă, noi nu putem să le negăm acest drept pentru că și noi ne-am încununat trecutul cu lauri pentru a ne fonda statul național, și atunci ar trebui să ne condamnăm propriul trecut. Marea problemă a statelor est-europene este că pentru ele nu există istorie „reală”, ci doar istorie „statală”. Pentru a exista, fiecare stat a luat decizii în defavoarea altora, și și-a cosmetizat trecutul așa cum am făcut-o și noi. Prin urmrare, pentru a ne realinia politicii reale est-europene, atât noi cât și vecinii noștri trebuie să trecem la dezescalarea retoricii naționaliste în toate părțile și promovarea unui dialog multi-partit, pentru că în cele din urmă a lua partea istoriei nu înseamnă a lua nici partea rușilor, nici cea a românilor, și nici cea a albanezilor kosovari. Aceasta înseamnă pur și simplu a vedea evenimentele în context – atât unul istoric cât și unul geografic – și a separa sentimentele naționale de istoria politică naționalistă.

Cât despre marea noastră unire și Putin, că îi place sau nu liderului de la Kremlin sau semnatarilor documentului de la Alba Iulia care continuă să confere prea mult caracter ”patriotic” unei decizii luate la București si aprobate de foruri externe, având în vedere o situație mai complexă decât am vrea noi în continuare să credem, în acest context așadar, nimeni nu are interesul să forțeze nota. Dacă Putin și-o mai permite încă, e pentru că are atît instrumentele de care are nevoie cît și propriile sale partituri. Dar ce ar ieși oare din forțări adiționale, având în vedere falsetele nu demult trecute, cum au fost războaiele balcanice din 1912-1913 și cele din 1991-2001? Singurele acte raționale în aceste momente încordate ar fi promovarea unei încercări colective de rescriere a istoriei locale care să „mulțumească” (mai mult sau mai puțin și cu concesiile de rigoare) toate părțile implicate în istoria est-europeană. Acest act ar încuraja nu numai mult-așteptatul dialog inter-statal est-european, dar și (re)formarea unei identități naționale locale (dar și est-europene!) care astfel nu ar mai încerca să ia pe sus România și să o planteze undeva între Franța și Italia, în falsă concordanță cu mult-trâmbițata noastră latinitate, care nu ne aduce de fapt absolut nici un avantaj politic, în afară de a frustra toate țările din Europa de Est.

Când un altfel de istoric va începe, în sfârșit, să scrie istoria Europei de est dintr-o perspectivă mai mult sau mai puțin obiectivă, ne vom da seama că ceea ce am învățat la școală, va deveni șocant de diferit față de alternativa care se impune. Și poate atunci vom înțelege în sfârșit și noi că ceea ce avem din păcate adânc încrustat pe plăcuțele naționaliste colorate în roșu galben și albastru și frumos depuse în dulcele sertărașe ale unei stranii memorii afective comune, nu face decât să reinterpreteze o istorie diferită, complexă și bogată, oricât de șubredă și greu de scris s-ar arăta aceasta și oricât de mult ar deranja ea.

Lucian Ţion

Lucian Țion a apărut doctorat la National University of Singapore. A mai publicat în CriticAtac, New Eastern Europe, Tribuna, Social Europe, Global Research si Senses of Cinema. Cercetarea sa se axeaza atît pe filmul din blocul socialist, cît si pe estetica noului val chinez si cea a noului cinema românesc.

vizualizați toate postările

3 comentarii la “Ce am învățat de la Putin despre „Marea Unire”?

  1. Deci care ar fi cocluziile autorului?
    Alea despre istoria obiectiva..

    Ca am inteles ca
    – nu ar exista etnii.. Dar popoare exista?

    -. Ardealul ar avea o identitate proprie. Care e aia? Aia ardeleneasca fara continut etnic!

    – ca fata de Romania , Germania ar avea o istorie ‘reala’. Mda. Germania apare dupa cucerirea Bavariei ….

    Si cum ramane cu latinitatea romanilor? Si mai bine – de ce latinitatea romanilor ii frusteaza pe altii?
    Chiar asa DE CE?

  2. Draga Ghita, de obicei nu raspund la comentarii, dar m-a sedus prea mult bancul cu Uniunea Sovietica. Genial. Nu-l stiam. Iti multumesc si pentru comentarii. Nu vroiam sa propun nici ca nu ar exista etnii, nici ca nu ar exista popoare, doar sa intreb daca acestea nu sint notiuni ceva mai flexibile si mai schimbatoare decat am inceput noi sa credem odata cu perioada moderna. In rest, sint de acord ca problema este mult mai complicata si necesita viitoare analize. Cat despre Germania – nu vroiam sa sugerez in nici un caz ca ar avea o identitate mai „reala” sau mai „veche” decat vreo alta natie. Dimpotriva. Cum spui tu, si ea, si multe alte state europene vestice (Italia imi vine imediat in gand) sint creatii relativ recente, in principal formate in secolul 19. Incercam doar sa evidentiez modul in care istoria obiectiva (daca exista asa ceva) e continuu folosita de politica, poate chiar creata de ea. La noi am senzatia ca deosebirile dintre istorie si politica sint prea mici, de aceea mi se pare necesara incercarea critica de a depolitiza istoria, care dupa mine ar atrage o mai sustinuta discutie a modului in care, cum spuneam, se preda istoria. Mi se pare folositoare ideea de a distinge intre constructie si obiectivitate (sau cel putin a incerca) chiar daca nu putem in definitiv niciodata defini clar ce e una si ce e alta. Mersi pt comentarii!

Dă-i un răspuns lui Ghita Bizonu' Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *