Recenzia cărţii ”Discursul intelectualilor români după 1989” de Camelia Cuşnir
Camelia Cușnir, Discursul intelectualilor români după 1989, Editura Institutul European, Iași, 2017
O carte științifică având o miză deosebit de importantă, aceea de a reliefa impasul ontologic al intelectualității publice din România postcomunistă, propensiunile nedemocratice ale acesteia și relaționarea ambiguă cu puterea politică, lucrarea Cameliei Cușnir merită analizată deoarece traduce într-un limbaj de specialitate o parte din numeroasele învinuiri care le-au fost aduse intelectualilor „enciclopediști”, cum îi numește Sorin Adam Matei, și care au fost formulate până acum preponderent la nivel publicistic și polemic. Cu alte cuvinte, ținuta academică a cărții îi conferă o respectabilitate care nu poate fi persiflată expeditiv de către protagoniștii discursului analizat pe motiv de diletantism, ranchiună sau partizanat.
Sigur, lucrarea putea fi mai analitică, mai puțin descriptivă, putea angaja o bibliografie mai largă și, nu în ultimul rând, putea beneficia de concluzii mai ferme și mai elaborate. Dar aceste neajunsuri nu scad prea mult din meritul principal al cărții, acela de a aduce în prim plan, cu ajutorul unei metodologii sistematice (analiza critică de discurs), formația intelectuală pronunțat antidemocratică a intelectualilor publici postcomuniști, respectiv dificultățile etichetării acestora drept intelectuali, datorită unei relații delicate și, aș adăuga, lipsită de respectabilitate, pe care aceștia o întrețin cu puterea politică.
Cu ajutorul lui Pierre Bourdieu, autoarea identifică încă de la început escamotarea de către intelectuali a istoricității propriului discurs: „«Cei care pretind a avea monopolul asupra gândirii lumii sociale nu sunt de acord să fie gândiți la rândul lor din punct de vedere sociologic»” (p. 33). Nu sunt, deoarece se consideră instanțe de înțelepciune atemporale, ale căror poziționări și verdicte ar avea o valabilitatea generală, indiferent de timp și spațiu.
Mai departe, consultând minuțios publicistica și blogurile personale ale unor intelectuali ca Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, Stelian Tănase, dar și mulți alții, reuniți sub egida Grupului pentru Dialog Social (GDS), autoarea se oprește asupra pozițiilor exprimate de către aceștia în contexte bine definite, și anume alegerile prezidențiale din anii 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2009 și, respectiv, 2014. În cadrul fiecărei dintre aceste campanii electorale, sunt avute în vedere identitățile și rolurile publice asumate de către intelectuali, valorile interiorizate, dar mai ales cele respinse și chiar stigmatizate, și, per ansamblu, poziționarea față de puterea politică.
În același timp, ne este prezentată o tipologie tripartită a intelectualilor, începând cu cei care aleg neimplicarea în spațiul public, dar care nu înseamnă evident că ar fi total imparțiali din punct de vedere ideologic, continuând cu intelectualii critici la adresa puterii politice în general și terminând cu acei intelectuali care se pun voluntar la dispoziția puterii și joacă rolul de „consilieri ai prințului”. Dintre toți aceștia, doar intelectualii critici merită realmente numele de intelectuali, de contestatori permanenți ai derapajelor puterii politice, indiferent de forma contextuală pe care o îmbracă. Autoarea își argumentează teza pornind de la celebra afacere Dreyfus de la sfârșitul secolului XIX, când ofițerul francez de origine evreiască Alfred Dreyfus este condamnat pe nedrept pentru spionaj în favoarea Germaniei. În urma unui val de indignare publică, cei care îi vor lua apărarea vor fi etichetați în mod condescendent drept „intelectuali” de către partizanii conservatori ai republicii franceze. Acesta este deci sensul, încetățenit în timp, al termenului intelectual, acela de critic, de inspirație iluministă, al puterii politice, de apărător al valorilor universale ale omenirii și al tuturor celor oprimați și nedreptățiți din motive etnice, rasiale, sociale sau sexuale. Din acest punct de vedere, lăsând la o parte autoritatea pe care o pretind atunci când se exprimă public asupra unor subiecte pe care nu le cunosc suficient, intelectualii publici postcomuniști sunt niște impostori.
Fără a intra în amănunte, deosebit de numeroase și de savuroase, este instructiv de urmărit cum discursul intelectualilor publici nu s-a schimbat prea mult în ultimul sfert de veac. Printre constantele sale se numără polarizarea socială (învrăjbirea diferitelor categorii sociale, mai exact contrapunerea, în anii 1990, a studenților împotriva muncitorilor și/sau a pensionarilor), agresivitatea ideologică antiprogresistă în general și anticomunistă în particular, și, după 2000, un partizanat politic tot mai pronunțat. „Începând cu 1996, valorile de dreapta sunt apreciate în discursurile analizate în vreme ce valorile de stânga sunt stigmatizate, explicația venind desigur din istoria trăită în ultima jumătate de veac, dar și, poate, dintr-un soi de relație nereușită cu grupurile defavorizate ale societății. Această poziționare inedită a celor mai vizibili intelectuali publici din România drept intelectuali care asumă valori de dreapta ar merita o mențiune specială poate și pentru că, în raport cu tradiția franceză, eticheta «intelectual de dreapta» este considerată o contradicție în termeni deoarece, din perspectivă istorică, gânditorii conservatori s-au poziționat public drept adversarii intelectualilor chiar dacă se reclamau și ei din valorile Republicii” (p. 353). Radicalismul de dreapta și „etichetarea forțelor de stânga sub stigmatul comunismului este o constantă în toate discursurile analizate (…), fără să se fi înregistrat o evoluție discursivă semnificativă deși condițiile istorice s-au schimbat. Acest tip de etichetare a contribuit la cvasi-absența asumării valorilor de stânga în spațiul politic românesc” (p. 354).
Intelectualii publici au susținut deschis proiectele politice și președinții de dreapta și le-au cosmetizat imaginea chiar și în situații delicate, în timp ce orice proiect sau candidat mai la stânga în raport cu status-quo-ul, dar nu neapărat de stânga, deși asta reprezintă o cu totul altă discuție, a fost ridiculizat, demonizat și respins în general fără nuanțe. Pe cale de consecință, avem de-a face cu un caz clasic de ceea ce Julien Benda numea „trădarea cărturarilor”: transformarea voluntară a acestora în consilieri ai puterii politice și renunțarea „la principala funcție asimilată poziției de intelectual din întreaga literatură dedicată subiectului, și anume aceea de critic al puterii”. Parafrazând pe scurt cuvintele inspirate ale lui Ion Luca Caragiale, intelectualii publici postcomuniști sunt sublimi, dar lipsesc cu desăvârșire.
