Cum să nu te pierzi în oceanul dezinformării?

Recenzia cărţii ”Fakenews – Noua cursă a înarmării” de Alina Bârgăoanu

(foto: Maria Cernat)

Alina Bârgăoanu, #Fakenews – Nouă cursă a înarmării”, Editura Evrika, 2018

Dacă ar trebui să indic un tip de alfabetizare pe care aș recomanda-o pentru utilizatorul final, ar fi vorba de alfabetizarea emoțională (Alina Bârgăoanu, p. 229)

Orice domeniu ar trebui să aibă o carte introductivă care să deschidă un câmp al discuțiilor despre subiectul în cauză. Este exact ceea ce ne propune Alina Bârgăoanu în cartea ei: o introducere cât mai inteligibilă și provocatoare pe terenul foarte instabil al minciunii în epoca tehnologiilor moderne. Scrisă într-un stil antrenant, lucrarea nu este nici pe departe un best-seller superficial care tocmai s-a cocoțat pe valul de interes legat de acest fenomen pe cât de citat pe atât de puțin cunoscut care este fake news-ul. Beneficiind de un aparat bibliografic serios, lucrarea prezintă lucruri importante care țin de dinamica relațiilor internaționale, de modul în care evoluează societatea americană post-criză, precum și alte considerații importante legate de propagandă, dezinformare, profilare psihologică. Dincolo de aceste inserții care vădesc o lectură a fenomenelor politice, Alina Bârgăoanu propune totodată o analiză lucidă a teribilei concentrări pe piața financiară, a faptului că ieșirea din recesiunea economică s-a făcut cu prețul recesiunii umane incredibile, a modului în care, deși s-a dorit spargerea conglomeratelor financiare pentru a evita situația în care ele sunt too big to fail, s-a eșuat lamentabil. Odată în plus vedem documentat modul în care giganții digitali au urmat același proces al concentrării puterii economice de așa manieră încât există câteva companii care controlează toată această enormă piață.

Lucrarea Fake news – noua cursă a înarmării cuprinde șase capitole menite să ne ofere o perspectivă cât mai cuprinzătoare și nuanțată asupra ”făcăturilor” informaționale. Adică? Adică asupra a ceea ce pretențios numim prin englezismul fake news care nu se traduce în nici un caz, nici în opinia autoarei, nici în opinia altor specialiști prin știri false. Pentru că aici nu este vorba despre minciuni sfruntate pe care, chipurile, Facebook-ul ni le strecoară pervers în neuroni întunecând bunătate de judecată limpede ca Ozana curgătoare. Am atribui în mod eronat tehnologiei o putere prea mare de a ne prosti, or, ca s-o spunem elegant citând-o pe Alina Bârgăoanu dacă inteligență nu e, nimic nu e. Adică se vede treaba că eram destul de ”raționali”, ”echilibrați emoțional”, ”informați” și ”dispuși să ne expunem la puncte de vedere contradictorii” (în toate aceste cazuri vă rog să citiți fix contrariul) și fără smartphone! Tocmai din pricina faptului că suntem atât de ”stăpâni pe propriile emoții” a fost posibil să contribuim la o afacere extrem de profitabilă cu informații plauzibile, ambalate astfel încât să ne facă să dăm rapid like și share pe nemestecate. Făcăturile, ”fonfleurile” în limbajul jurnalistic citat de Alina Bârgăoanu, informațiile în care e doar puțină minciună, dar multă emoție ne pun cu adevărat în mișcare.

Primul capitol al cărții reprezintă o mărturisire personală cu privire la modul în care tehnologiile au evoluat. De la aparatul muzical care se gripa iarna de la frig până la Ipod-ul de azi distanța e colosală. Dar revoluția digitală nu e singurul element care se schimbă. SUA par să abdice de la rolul de la ordinea pe care tocmai ele au generat-o: ”SUA – arhitectul ordinii globale instuarate după încheierea Războiului Rece – pare a fi prima care se revoltă tomai împotriva acestei ordini” (p.26). Firește, aici aș avea un mic amendament. Cred că ne grăbim să afirmăm că suntem pe cale să asistăm la o depășire a situației în care SUA sunt lider mondial. Revista Forbes lista în anul 2017 cele mai importante firme de armament în funcție de vânzări la nivel mondial: Lockheed Martin (SUA), Boeing (SUA), Raytheon (SUA), BAE Systems (Marea Britanie), Northrop Grumman (SUA), General Dynamics (SUA), AIRBUS (UE), BAE System (filiala din SUA), L3 (SUA), Leonardo (Italia). Ceea ce vedem este că dintre cele cele mai puternice zece firme de armament șapte aparțin SUA. În plus, în ceea ce privește bugetul cheltuit cu apărarea, site-ul Stockholm International Peace Research Institute face un clasament al statelor în funcție de banii cheltuiți în zona militară. Astfel, pe prima poziție și de la distanță se află SUA cu cheltuieli anuale de 610 miliarde de dolari. Urmează Republica Populară Chineză, cu cheltuieli militare înregistrate în 2017 de 228 de miliarde dolari. Rusia ocupă poziția a patra a clasamentului, fiind foarte apropiată de India cu abia 66 de miliarde de dolari cheltuieli militare. În discuția despre dominație globală sub raport armat aceste cifre sunt mai mult decât relevante. Și lucrurile sunt pe cale să meargă într-o direcție și mai periculoasă. Luna octombrie a acestui an va fi recunoscută ca luna în președintele Donalt Trump, cel pe care, chipurile, chiar rușii au conlucrat cu metodă și perversitate să îl întroneze, așa cum arată autoarea în capitolul șase, ei bine, tocmai el anunță că se retrage din acordul de pace semnat în anul 1987 de Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov care urma să pună capăt războiului rece.

Capitolul al doilea al cărții atacă niște probleme foarte serioase: ”Revenirea economică (…) a lăsat nerezolvată problema ”recesiunii umane”: șomaj, inegalitate, polarizare, dezrădăcinare, lipsa oportunităților și, mai ales, sentimentul insecurității, al pierderii controlului. ”Recesiunea economică” a fost oprită cu uluitoare costuri financiare și umane. ”Recesiunea economică” a fost urmată de o ”recesiune umană”; aceasta explică, printre alți factori, ascensiunea actualului președinte al SUA.” Într-o abordare lucidă autoarea insistă asupra concentrării la vârf a profiturilor și împărțirea efectelor crizei. Cu alte cuvinte, pentu criza generată de elita financiară au plătit milioanele de cetățeni americani. În plus, situația actuală nu se datorează doar crizei financiare. Populismul nu este în continuare un fenomen pe care să îl tratăm în termeni exclusiv morali. Populismul este mai degrabă ”un loc geometric pentru o serie de reacții emoționale dinter cele mai diverse – frustrare, mânie, nemulțumire – al acel puțin trei fenomene care se întrepătrund: globalizarea, integrarea europeană și tranziția de la comunism la economia de piațtă, dirijată de fantomaticul ”Consens de la Washington”, de o rețetă neoliberală brutală” (p.71). Or, acum asistăm la perioada post rețete de austeritate brutale care ar fi trebuit să conducă la bunăstare și, în fapt, au condus la pauperizarea și precarizarea cetățenilor și elite iresponsabile care ”luptă pentru a conserva beneficiile pe care le-a obținut de pe urma globalizării, a liberei circușații, a comerțului liber”(p.72).

În acest capitol aș menționa faptul că autoarea, care în general se ferește de generalizări pripite, cade pradă ideii că în campusurile americane apare fenomenul ”dictaturii corectitudinii politice”. E o idee conservatoare foarte prizată în cercurile noastre academice și intelectuale care nu are însă nimic de-a face cu realitatea. Faptul că studiul citat de autoare ne arată că ”pentru 53% dintre studenții americani diversitatea și incluziunea contează mai mult decât libertatea de exprimare” ar trebui să ne arate că semne ale progresului, nicidecum îngrijorarea. De notat că, așa cum arăta un interlocutor al Baricadei, Bogdan Popa, cel care a profesat aproape zece ani în SUA, însuși termenul de ”corectitudine politică” este în fapt o invenție a politicienilor conservatori pentru a jigni, pentru a degrada și pentru a clasa drept ”isterice” și ”iraționale” eforturile de a pune pe tapet problemele legate de jocurile de putere în mediul unviersitar, de clasism, rasism și sexism – cele trei tare ale sistemului politico-economic actual. Așa cum arată Domenico Losurdo în Contraistoria Liberalismului libertatea a fost adesea instrumentalizată pentru a servi clasele dominante. Să nu uităm că cei mai vocali susținători ai libertății erau stăpânii de sclavi care clamau libertatea de a exploata acele biete ființe fără intervenția statului sau a monarhului britanic. Și, azi, la turul cu autobuzul turistic prin centrul Huston-ului, te oprești să admiri copacul secular de ale cărui ramuri au fost spânzurați de-a lungul timpului infractorii care se confundă, ca să vezi surpriză, cu persoanele de culoare, cu sclavii fugari. Cu o istorie recentă atât de violentă e foarte greu de judecat ce anume e dictatură progresistă și ce e dorință de conservare a status-quo-ului.

Post-adevărul este un alt concept abordat în acest capitol. Pe fondul chestionării relațiilor de putere și de democratizarea accesului la mass-media în eșafodul a ceea ce în mod tradițional înțelegeam prin ”adevăr” au început să apară fisuri. Post-adevărul se manifestă la modul concret prin faptul că asistăm la un faliment al autorităților științifice în așa fel încât o realizatoare TV anti-vaccinistă poate să convinvă și să aibă mult mai mulți urmăritori decât un medic specializat în boli infecțioase. Autoritatea media vine să o înlocuiască pe cea științifică. Edgar Morin atrăgea atenția din anii ’80 asupra fenomenului. ”Olimpienii media” erau cei invitați adesea în platourile televiziunilor pentru notorietatea și rating-ul pe care îl garantau, nu pentru performanțele lor intelectuale sau științifice. Efectul de halou este ceeea ce teoreticienii media folosesc pentru a explica modul în care un capital simbolic deținut într-o arie de competență, să spunem muzica ușoară, se extinde și poate fi astfel monetizat în alte domenii. O cântăreață precum Corina Chiriac va fi mai vizibilă și mai des invitată să vorbească despre anumite probleme de sănătate decât un sobru și inhibat om de știință. Or, rețelele sociale nu fac decât să ampilice un fenomen deja prezent în media tradiționale. Nu e cazul să profețim ”infocalipsa” sau, dacă o profețim acum, trebuie să fim conștienți că profeția are loc cam târziu. Semințele dezastrului au fost plantate înainte ca tehnologia să acționeze asupra lor ca fertilizator eficient!

Capitolul al treilea al cărții atacă, de asemenea, o temă importantă: noii despoți globali! Citând o investigație a celor de la New York Times, Alina Bârgăoanu ne oferă niște cifre grăitoare prin ele însele ”În 1975, jumătate din profiturile generate de toate companiile listate la bursă mergeau către 109 cele mai puternice companii. Astăzi, jumătate din din profituri merg doar către 30 de companii. La sfârșitul anilor ’90, șase dintre cele mai mari bănci din SUA controlau abia o cincime din piața financiară. Astăzi, aproape jumătate din activele din sistemul financiar american sunt controlate de cinci bănci (…) Patru companii controlează în acest moment 98% din întreaga piață de telecomunicații wireless, iar numărul lor ar putea scădea dacă T-Mobile va primi permisiunea să fuzioneze cu Sprint.” (p.95). Totuși autoarea se mulțumește să arate aceste monstruozități în materie de concentrare a capitalului fără o investigație mai adâncă a cauzelor lor. Ele sunt fie de natură istorică – după cel de-al doilea război mondial, exact domeniul pe care îl teoretizăm și predăm – relațiile publice – au contribuit decisiv la ambalarea comercială seducătoare a intereselor comerciale ale marilor companii. Aceste eforturi susținute despre care se discută prea puțin chiar la facultățile de comunicare au cunoscut succesul odată cu venirea la puterea a artizanilor dereglementării, a guvernanților anti-guvernare: Ronald Reagen și Margaret Thatcher. Dar există și cauze mai profunde care țin de însuși sistemul economic actual, cauze pe care dacă ne-am debarasa odată de teama irațională de a pronunța în biserica capitalistă numele Karl Marx și de a-i citi opera am putea să le vedem și să le prevedem mult mai eficient. Ar putea deveni mai clar de ce anume ”Amazon a deschis o competiție în care s-au înscris 238 de orașe americane, dornice să găzduiască noul sediu. Dintre cele 238 de propuneri, 20 au intrat pe lista scurtă, propiindu-se de criteriile Amazon: profilul forței de muncă, infrastructura, existența universităților și a centrlor de cercetre-dezvoltare și, nu în ultimul rând, sistemul de stimulente fiscale pe care este dispus să îl ofere fiecare competitor”(p. 104). O sentință care ar părea prea dură ar fi că aceste jocuri ale foamei organizate de Jeff Bezos, patronul Amazon, cel care vrea să ajungă pe lună, dar își plătește angajații atât de prost încât aceștia se bazează pe bonuri de masă oferite de primărie, sunt ceva previzibil. Aceste jocuri ale foamei sunt ceea ce se întâmplă când ucizi orice dimensiune critică și îl izgonești pe Marx în tabăra extremiștilor periculoși deși este unul dintre economiștii cei mai serioși, primul care a întreprins o critică foarte serioasă a sistemului capitalist! Cu toți clamăm o mai bună educație a utilizatorilor de platforme sociale. Alina Bârgăoanu ne propune, nu fără temei, să avem un antrenament emoțional în primul rând. Apoi, pentru că așa cum afirmă autoarea în repetare rânduri, nu poți trata un om împușcat în cap cu Nurofen, platformele sociale însele ar trebui să lase inactive o perioadă butoanele de reacție la postări în așa fel încât să ofere un timp de gândire utilizatorului. Sigur, chiar aceste minore precauții au fost întâmpinate cu reticență ca limitare a ”drepturilor” noastre. Eu aș propune însă o soluție mai radicală: ceea ce vedem acum sunt efectele unui sistem capitalist care a fost luat drept ideal și nechestionat la modul serios, cel puțin în spațiul românesc, de peste două decenii. Educația pote ar trebui să înceapă cu o luptă împotriva demonizării fără lectură a lui Marx și a altor gânditori critici precum Polanyi, Adorno, Marcuse și cu o profundă chestionare a acestui sistem pentru că e foarte greu să schimbi lucrurile, dacă te plasezi în aceeași paradigmă.

Capitolul patru ne aduce clarificări importante. E greu de distins între cele ”50 shades of fake”! Fake news sunt mai degrabă făcături, fonfleuri – în limbajul jurnaliștilor cu ceva mai multă experiență. Ele nu sunt false news nu sunt știri false, sunt știri un pic false! Cum așa? Simplu: să spunem că un grup de imigranți de culoare protestează împotriva bisericii unde primarul și familia sa celebrează slujba de Crăciun pentru că primarul a decis, într-un bun stil creștin marca Ebenezer Scrooge, să îi dea afară din adăpost chiar în Ajun! Cum o să facă un fake news o publicație de extremă dreapta? Simplu: un grup de imigranți negri musulmani au protestat împotriva credincioșilor creștini și au amenințat cu asediul bisericii! Adaugi poza cu protestatarii și ai făcut un super rating și un fake de mare succes! Nu e totul fals: oamenii sunt de culoare, probabil că sunt majoritar musulmani și protestează în fața bisericii creștine. Doar motivele sunt ușor distorsionate cât să servească agenda extremistă. Termenul pe care Alina Bârgăoanu îl propune pentru aceste iscusite făcături este cel de dezinformare 2.0, adică dezinformarea în epoca rețelelor sociale. Fiindcă minciuna, dezinformarea, propaganda, toate acestea au existat. Ceea ce diferă acum este puterea incredibilă de accelerare și de amplificare oferită de noile platforme media. În plus capitolul oferă perspective interesante cu privire la roul media tradiționale în acest mix de tehnologie, informație, engagement, emoție, precum și despre turbo știrile care ne vânează și mult temuta infocalipsă.

Capitolul al cincilea abordează teme foarte interesante care privesc comercializarea atenției noastre de către platformele sociale, comercializarea datelor personale și a profilelor noastre psihologice. Într-un articol mai vechi am arătat faptul că nu trebuie să devenim prea suspicioși cu privire la puterea Facebook-ului. Mi-ar fi plăcut în acest capitol să găsesc și o nuanțare cu privire la rolul pe care rețelele sociale pot realmente să îl joace în alegerile electorale sau în alegerile noastre în general. Da, Michal Kosinski, polonezul de doar 30 de ani la acea dată, a inventat o modalitate de profilare psihologică pe baza amprentei digitate – adică like-uri, istoria site-urilor vizitate, cumpărăturile online – dar modelul psihologic folosit de el, modelul ”big five” nu este deloc infailibil. El a fost propus pentru prima oară în anii ’60 de psihologii care lucrau pentru forțele aeriene americane și constă în examinarea personalității în funcție de elemente care au cunoscut ulterior o rafinare pentru a ajunge din anii ’80 la o cristalizare cunoscută sub forma acronimului OCEAN (openess – deschidere , consciousness – conștinciozitate, etraversion – extraversiune , agreabelenes – sociabilitate, neuroticism – rezistența la stres).

Or, pe lângă faptul că acestea se bazează pe asumpțiile psihologiei cognitiviste descriptiviste ea însăși supură tirului criticilor psihologilor constructiviști, ele nu sunt nici pe departe metode și criterii infailibile de testare psihologică. În plus, tind să mă despart de autoare în ideea că oamenii sunt ființe simple și previzibile. Poate sunt mai simple și mai previzibile decât ne-ar plăcea să ne autoflatăm că suntem, dar nici atât de simple încât să putem fi ștampilați și conservați în funcție de modelul Big Five. În plus, așa cum autoarea recunoaște, efectele mass-media sunt dificil de decelat sub forma unor relații cauzale univoce. Simpla expunere la informație, fie și la fake news bine făcut, nu conduce automat la comportament de vot. Poate duce la share-uri furibunde la conversații online desfășurate la punctul de fierbere. E discutabil în ce măsură pot realmente să schimbe comportamente pe scară largă. În apărarea punctului de vedere exprimat de autoare putem recunoaște că e la fel de adevărat că la alegeri electorale îți trebuie un mic procent pe care să îl influențezi. Într-o cursă foarte strânsă nu îți trebuie schimbări comportamentale mari. Trebuie consolidate părerile deja formate și ”furat” un procent din nehotărâți.

Capitolul cinci conține și importante remarce cu privire la audierea în luna aprilie 2018 a lui Mark Zuckerberg în Senatul american. Observațiile autoarei privind incultura patronului celei mai mari rețele sociale fac toți banii! Mi-aș permite să le adâncesc mergând, ca de obicei, la cauze. Și, nu, nu o să vă spun că ar fi fost bine să îl fi dus pe Mark la un curs de socialism științific – deși nu e o idee rea în sine – dar o să afirm cu tărie că hiperspecializarea inginerilor noștri capabili să scrie cele mai geniale programe pe calculator, dar complet nefamiliarizați cu ceea ce înseamnă cultura umanistă ne arată o cauză de profunzime a structurii societății noastre hipertehnologizate și inumane. În plus, cred că abia aici e motivul de panică. La limită, ne place să o recunoaștem sau nu, inginerii noștri sunt, exagerând poate în scopuri ilustrative, sălbatici cu arme informatice de distrugere în masă! Și ca să adăugăm și mai multe motive de îngrijorare, premierul Japoniei a decis în anul 2016 să desființeze o serie întreagă de programe de studiu umaniste spunând, țineți-vă bine, că omul n-a fost la cursuri de materialism dialectic, că intelectualii sunt neproductivi. Cei mai în vârstă cunosc așa de bine această raportare a politicienilor la intelectuali de dinainte de 89. Curios cum capitalismul și socialismul se întâlnesc în această derivă autoritaristă anti-intelectuală!

În fine, capitolul șase atacă problema propagandei ruse și arată modul în care a devenit atât de simplu pentru o putere cum e Federația Rusă să facă o fabrică de troli la Sank Petersburg și să folosească platformele sociale într-un mod foarte inteligent în timpul dezbaterii electorale americane. Totuși, trebuie să fim foarte atenți cu atribuirea unor puteri prea mari acestei propagande. În primul rând pentru motivele expuse mai sus. În al doilea rând pentru că riscăm să generăm monștri care se vor hrăni cu paranoia noastră. Astfel, Sputnik și Russia Today vor deveni cele mai puternice instituții media, dar nu ca să ne informeze, ci ca să distrugă cariere. Ferească sfântul să ajungi să le laude aceste instituții că poți să îți iei la revedere de la reputația și credibilitatea ta fără să îi poți acționa în instanță – în fond, ei spun lucruri pozitive despre tine! În plus, de curând raportul lui Robert Mueller se pare că nu va conține informații publice, iar cele date publicității sunt deocamdată prea puține pentru a susține o înlăturare a președintelui Trump. În plus, cum spuneam anterior, Trump, presupusul președinte înscăunat de Putin, tocmai a anunțat că dorește să se retragă din acordul semnat în 1987 de Reagan și Gorbaciov privind armele nucleare. Fără a minimiza cu nimic pericolul propagandei de stat care a devenit mult mai inteligent făcută de la epoca sovietică până în prezent, a-i atribui puteri magice contribuie, culmea, tocmai la sporirea forței propagandei ruse!

Concluzia privind lucrarea este că stilul alert și provocator încărcat de formulări iscusite și găselnițe stilistice cool o să vă țină antrenați pe tot parcursul lecturii. În plus, cartea deschide o serie întreagă de câmpuri de analiză dovedind o perspectivă complexă și foarte nuanțată asupra fenomenului fake news. Poate mi-aș fi dorit-o ceva ma incisivă, întrucât, vorba lui George Orwell, ”știrile sunt ceea ce cineva nu dorește ca tu să publici, restul sunt relații publice”! Dacă n-ai supărat pe nimeni la finalul textului poate fi un lucru bun în această ”horă a dezbinării” societății noastre atât de iscusit exploatată de ruși și nu numai. Dar, totodată, poate fi și prea benign pentru profiturile care se fac din comercializarea emoțiilor noastre.

Postări asemănătoare

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În prezent este lector doctor la departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Din anul 2011 este autoara de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată).


One Comment

  1. Sa mor daca inteleg ce legatura e intre salariile pe care le da bezos si fake news. Pe de-alta parte, traducere lui fake news cu dezinformare 2.0 e mult aiurea. Le poti spune stiri falsificate lejer.
    Cel mai mult mi-a placut bucata asta insa: „De la aparatul muzical care se gripa iarna de la frig până la Ipod-ul de azi distanța e colosală.” Ipodurile sint deja antichitati…

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat