Recenzia cărţii ”Introducere în lectura lui Hegel” de Alexandre Kojève
Alexandre Kojève, Introducere în lectura lui Hegel, traducere de Ovidiu Stanciu și Andrei Chițu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2018
Beneficiind, pe lângă traducere, și de postfața inspirată a lui Ovidiu Stanciu, comentariul deja clasic al lui Alexandre Kojève la Fenomenologia spiritului a lui Hegel este tradus pentru prima oară integral în limba română la editura Tact. Nu am de gând să descriu, în această scurtă recenzie, conținutul cărții, care este unul bogat, vast și original, ci să atrag atenția asupra unor inconsistențe ale lecturii kojeviene a lui Hegel care derivă din antropologizarea excesivă a fenomenologiei hegeliene.
Cursurile lui Kojève despre fenomenologia lui Hegel au fost publicate în anii 1930 și au influențat decisiv felul în care a fost receptat Hegel în filosofia franceză a secolului XX. La rândul ei, interpretarea lui Jean Hyppolite asupra filosofiei hegeliene a contribuit foarte mult la acest demers, aspect omis însă de autorul postfeței. Influența hegelianismului de inspirație kojeviană și-a pus amprenta nu numai asupra filosofiei (putem include aici fenomenologia, existențialismul, marxismul), ci și asupra psihanalizei, Jacques Lacan fiind profund influențat de către Hegelul existențialist, aș risca să spun, al lui Kojève.
Multe dintre problemele lecturii kojeviene au fost semnalate deja încă din recenzia făcută în 1948 de către Tran Duc Thao cărții lui Kojève. Deoarece nu am avut acces decât la analiza operată de Stanciu asupra acestei recenzii, am să mă rezum la ea, adăugând desigur unele aprecieri proprii. Astfel, Thao critică pretinsul monism al lui Hegel identificat de Kojève și argumentează că dialectica hegeliană se bazează pe diversitate și pe o unificare a contrariilor din care nu rezultă neapărat anularea lor. Un astfel de monism l-ar apropia pe Hegel prea mult de Spinoza sau de Schelling, gânditori pe care autorul Fenomenologiei spiritului îi critică explicit. Apoi, felul în care înțelege Kojève inserția subiectului în dialectica hegeliană este foarte arbitrar, și în cele din urmă non-dialectic. În logica de tinerețe a lui Hegel, dar și în Știința Logicii, devenirea apare ca o diferențiere calitativă în interiorul cantității. Schimbarea este deci mediată, nu contingentă, chiar dacă aceste medieri devin uneori vizibile doar retrospectiv.
La această critică aș adăuga faptul că, transformând fenomenologia și teologia hegeliană în antropologii, Kojève pregătește terenul Hegelului existențialist care a influențat major filosofia franceză a secolului XX, alături de fenomenologia existențialistă a lui Heidegger. Sigur că filosofia hegeliană per ansamblu este o antropologie, numai că ea este cuplată de Kojève cu asumpția îndrăzneață, dar falsă, cum că Hegel, în fenomenologia sa, „se împacă definitiv cu tot ceea ce este și a fost, declarând că nu va mai fi niciodată nimic nou pe pământ” (p. 474). Un astfel de Hegel static, nedialectic, incapabil de noutate radicală, nu face decât să convertească antropologia în existențialism. Este exact observația pe care a făcut-o Husserl pe marginea operei heideggeriene Ființă și timp: fenomenologia lui Heidegger este prea antropologică pentru a fi considerată filosofie și eșuează astfel în existențialism și în misticism, în cele din urmă.
Deși Kojève comentează Fenomenologia spiritului, face trimiteri la Enciclopedia Științelor Filosofie sau la Știința Logicii, dar acestea sunt rare și dau mai degrabă impresia că, dincolo de fenomenologie, acesta era prea puțin familiarizat cu sistemul hegelian per ansamblu.
Evident, Kojève are dreptul să interpreteze și să și critice Fenomenologia spiritului, nu numai să o descrie, așa cum are dreptul orice exeget să procedeze în legătură cu o operă științifică sau nu. Din punctul acesta de vedere, poate fi numit un discipol autentic al lui Hegel, așa cum a fost și Marx. Hegel însuși, în prelegerile sale de istorie a filosofiei, considera că stoicismul lui Epictet, de exemplu, a dispărut deoarece discipolii acestuia doar l-au imitat, fără să îl continue. Ori, așa cum pe bună dreptate se pronunța Heidegger în legătură cu opera hegeliană, aspect valabil pentru orice operă de anvergură în general, îl respectăm pe Hegel, ca pe orice autor major, confruntându-ne cu opera lui, punând-o în situații noi, inconfortabile, nu reproducând-o și lipsind-o astfel de miză.
Kojève contribuie enorm la dezvoltarea interpretării dialecticii hegeliene stăpân-sclav. Sclavul (stoicul, creștinul, burghezul), nu își riscă viața în luptă și se mulțumește să fie înrobit deoarece anticipează o lume metafizică mai bună, după moarte. Frustrările sale se accentuează atunci când realizează că nu există o astfel de lume și că mântuirea la care aspiră este cu necesitate una imanentă. În același timp, sclavul își construiește umanitatea muncind, chiar dacă munca aceasta este deocamdată aservită. Stăpânul și-a dovedit umanitate luptând, dar, odată lupta încheiată, se plictisește, consumă roadele muncii sclavului și își vede umanitatea diminuată din cauza atât a inactivității, cât și a recunoașterii deficitare pe care i-o oferă sclavul. Munca, principiul suprem al auto-construirii și a auto-înțelegerii spiritului ca umanitate ameliorabilă, îi oferă cu timpul un ascendent moral sclavului asupra stăpânului. Acest ascendent va deveni politic (și de abia atunci valid, din punct de vedere hegelian) atunci sclavul își va definitiva umanitatea prin luptă revoluționară împotriva stăpânului, instituind o nouă formă de recunoaștere pentru ambele părți.
În ciuda plusurilor majore ale interpretării kojeviene asupra fenomenologiei lui Hegel, Hegelul kojevian este prea concentrat asupra fenomenologiei ca antropologie, ratând astfel mizele dialectice ale demersului hegelian. Da, Hegel face fenomenologie chiar în sensul husserlian al termenului, dar această fenomenologie nu are sens decât pusă în perspectivă rațională, ca ontologie. Hegelul kojevian se aseamănă foarte mult cu Hegelul heideggerian. Dacă Heidegger spunea că ontologia nu este posibilă decât ca fenomenologie, ancorând-o astfel antropologic, Hegel afirmă tocmai inversul, și anume că fenomenologia nu este posibilă decât ca ontologie, ca rest metafizic mediat de și provenind din imanența fenomenologică a spiritului care nu denotă, în ultimă instanță, decât imposibilitatea acestuia de a se cuprinde fără rest în gândire. O imposibilitate fertilă și promițătoare, nu una existențialistă sau fatalistă.
În concluzie, Hegelul lui Kojève este mai puțin hegelian decât Hegelul lui Marx, de exemplu. Este un existențialist, aspect care cântărește greu asupra filosofiei sale, mai ales a celei politice, de exemplu, care poate căpăta astfel propensiuni ideologice romantice, conservatoare, poate chiar reacționare sau mistice. Ori filosofia hegeliană a fost, dincolo de toate, rațională, moderat-progresistă, optimistă. Cine știe, poate avem de-a face în acest caz cu un exces de dialectică.
