Recenzia Caietului I al lui Antonio Gramsci cu ocazia traducerii în limba română
Baricada preia cu permisiune o serie de articole, publicate originar pe revista Orizonturi culturale româno-italiane. E vorba e recenziile caietelor lui Antonio Gramsci, care au fost traduse şi editate în limba română datorită eforturilor lui Sabin Drăgulin, Angelo Chielli, Ioanei Cristea Drăgulin și a Editurii Meridiane Publishing. Aceste Caiete au fost publicate cu ajutorul financiar atribuit de Ministerul Afacerilor Externe și a Cooperării Internaționale Italiene, prin intermediul Institutului Italian de Cultură din București.
Caietul 1 (XVI, conform numărătorii aplicată de Tania Schucht) a fost redactat între 8 februarie 1929 (o dată certă, căci Gramsci a notat acest lucru pe prima pagină a caietului) și sfârșitul lui mai, 1930. Totuși, începutul redactării efective a caietului (mai puțin scrierea unui program de redactare care deschide caietul propriu-zis, așternut pe hârtie chiar pe 8 februarie), este înregistrat în realitate între sfârșitul lunii iunie și începutul lui iulie 1929.
Caietul 1 este unul dintre așa-numitele miscelanee, adică sunt compuse din note ce tratează subiecte disparate (spre deosebire de așa-zisele Caietele speciale, ce conțin doar note pe un singur subiect).
În ediția critică a Caietelor, Gerratana a făcut o distincție fundamentală între textele conținute. Le‑a împărțit în trei clase: texte de tip A, de tip B și de tip C.
Textele de tip A constituie o primă versiune (texte pe care Gramsci le copiază sau le reelaborează în alte caiete); textele de tip B sunt cele scrise într-o singură versiune, adică care nu apar în alte caiete; în sfârșit, textele de tip C reprezintă rezultatul unui al doilea proiect, adică texte de tip A care au devenit texte C.
Modul în care textele de tip A sunt rescrise în formatul textelor C nu este uniform. Concret, deseori, mai multe texte A sunt reunite sub un singur text C; în alte cazuri, textul A este împărțit în mai multe texte C. Alteori textul A este transferat nealterat într-un singur text C, existând în acest caz, o corespondență perfectă între textele A și C. În alte cazuri, Gramsci elaborează textul A într-un text C atât de profund, încât e greu de identificat originalul.
Caietul 1 cuprinde 158 note și însemnări; dintre ele, 107 sunt texte de tip A, 51 de tip B, fără să regăsim texte de tip C1. Așa cum este ușor de înțeles, mai mult de două treimi din notele regăsite în Caietul 1 vor fi copiate sau reeditate sub formă de texte C în alte caiete.
Caietul pe care îl prezentăm este definit ca fiind miscelaneu. Prin urmare, include note pe diverse teme. Cu toate acestea este posibil să identificăm unele nuclee tematice care reapar cu o frecvență mai mare. Printre aceste grupuri se numără cel referitor la așa-numiții „Nepoțeii părintelui Bresciani” sau „Brescianismul”.
Antonio Bresciani de Borsa (1798-1862), cunoscut ca Părintele Bresciani, a fost consacrat în cadrul Ordinului iezuit, fiind un pedagog și un prolific scriitor de nuvele și romane, precum și numeroase eseuri caracterizate printr-un stil lipsit de originalitate de factură clasică. În romanele sale (considerate de majoritatea criticilor ca fiind literatură apologetică și propagandistică) există o retorică antirisorgimentală și reacționară. Sunt celebre invectivele adresate romantismului pe care îl compară cu detestatul liberalism, considerat a fi contrar spiritului și gustului italian. Pentru Bresciani, o linie dreaptă leagă Iluminismul italian, Romantismul și Risorgimento, rolul Bisericii Catolice fiind acela de a se ridica împotriva acestor mișcări politice și culturale.
În romanele părintelui Bresciani apar în mod strident argumente de tip pedagogic alături de cele politice, căci el „știa bine modul în care literatura ar putea contracara acțiunea de propagandă pentru Risorgimento ce folosea pe scară largă romanele pentru a convinge noile generații să se deschidă către ideile moderne”. Emblematic pentru stilul pedagogic al părintelui Bresciani este volumul publicat în 1838, intitulat Ammonimenti a Tionide, lucrare preceptistă în care sfătuiește un tânăr prinț să nu se apropie de sectele secrete și carbonare, să nu citească romanele lui Goethe, Foscolo, Byron în special și cele din literatura anglo‑saxonă în general.
A rămas celebră în istoria culturii italiene critica adusă celui mai cunoscut roman al părintelui Bresciani, Evreul din Verona, într-un articol publicat în revista „Il Cimento” din 1855, de către marele istoric al literaturii italiene și patriotul Francesco De Sanctis, la care iezuitul a răspuns cu o notă publicată în alt roman al său, Ubaldo și Irene.
De Sanctis subliniază cum în momentele insurecționale apar toate pasiunile, de la cele mai nobile până la cele mai abjecte: „deseori, sublimul se află alături de grotesc, alături de cea mai eroică virtute există și cea mai nenorocită ticăloșie. Este un râu cu apă cristalină, care se revarsă peste tot, pe toate câmpurile, adunând tot nămolul lor. Bresciani s-a aplecat asupra acestei reflecții adăugând: – Iată revoluția! Un amestec de ridicol și atrocități.
De Sanctis, în acest pasaj, identifică imediat cele două planuri pe care își va dezvolta ironia acerbă față de iezuit: cel politic-moral dar mai ales cel literar. În cadrul primului plan, Bresciani îi apare ca fiind un om în care chiar religia este o formă goală, o credință abstractă, căreia îi opune sensul religios al unui Manzoni în care regăsim pasiune, viață militantă, pe scurt substanță. Astfel se exprimă storicul din Irpinia: „Religia voastră este o repetare uniformă a unor acte externe devenite obiceiuri prozaice care nu vă încălzesc inima și nici nu vă trezesc imaginația”.
De aici o mistificare totală a evenimentelor din istoria Risorgimento-ului italian de către părintele Bresciani pentru care, scrie De Sanctis, revoluția este rezultatul lucrării perverse a diavolului: „Începeți, așa cum este obiceiul dumneavoastră, de a dezbrăca revoluția de tot ce în ea este nobil și serios: este o lucrare purgativă necesară pentru toate descrierile voastre”.
În această parodie a Risorgimento–ului italian există doar aparența goală, nu fapte, nu idei, nu credință. Într-un atare gol ideal și spiritual, reprezentarea poetică apare strictă și mecanică, iar personajele romanului lui Bresciani ca niște marionete fără suflet: „Se asasinează pentru setea de câștig, gelozie, răzbunare, dragoste de țară, fanatism religios; iar criminalul este un bărbat sau o femeie, un gentleman sau un plebeu, un bărbat extraordinar sau un suflet abject. Dacă sunt îndepărtate ideile și personajele, nu mai rămâne decât un cadavru rece, un fapt lipsit de sens. În loc să observe și contradicția dintre formă și idee, între ceea ce apare și ceea ce se întâmplă în timpul evenimentelor și în sufletul oamenilor, romancierul „a mers să culeagă toate neînțelegerile, contradicțiile, gafele, oferindu-ne un dar prețios”.
Cum De Sanctis îi reproșează lui Bresciani că a arătat lucrurile așa cum ar face oamenii simpli, plebeii, Evreul din Verona nu este în fond decât „revoluția reprezentată în mod plebeu, golită de toată puterea sa interioară de mișcare și rezistență. E revoluția în singura ei scoarță, așa cum apare ea plebeilor […]. Odată eliminate ideile, personajele și pasiunile, în a căror revelație clară se află excelența istoricului și poetului, rămâne doar vidul făcut, singurul care se vede cu ochiul material”.
Concluzia criticului este nemiloasă: romanul este considerat „foarte plictisitor”, nu există nici o reprezentare, ci doar o narațiune pur cronologică a faptelor expuse aleator, fără nici o legătură internă. În personajele zugrăvite în roman nu există nici un sentiment, nici un gând, nici o acțiune. În fond, De Sanctis, „evidențiind tezele iliberale ale cărții, a revelat identitatea dintre sărăcia artistică a lui Bresciani și deficiențele omului său: slăbiciune intelectuală, lipsă de credință, „iezuitism”, slăbiciune morală, toate acestea considerate a fi defectele istorice ale „vechiului scriitor italian”.
Categoria „brescianism”, și cea, asociată ei, de „nepoței ai părintelui Bresciani”, apare filtrată în Gramsci tocmai de observațiile lui De Sanctis asupra iezuitului și în termenii cu care îi făcuse portretul moral și intelectual.
Expresia „nepoțeii părintelui Bresciani” apare pe prima pagină a Caietului 1, în care Gramsci întocmește un program de lucru unde sunt prezentate câteva subiecte principale pe care ar fi trebuit să le abordeze, iar la punctul 16 apare această expresie. Gramsci folosește această categorie referindu-se la autorii care au trăit în afara perioadei Risorgimento, cea în care a trăit și a lucrat părintele Bresciani. De fapt, el a identificat elemente evidente ale caracterului moral și politic, care definesc conceptul în mulți autori contemporani și tocmai pentru aceștia folosește cu sarcasm ironic numele părintelui Bresciani.
În Gramsci, Brescianismul devine o categorie estetico-ideologică și deopotrivă politică. El se folosește de ea pentru a reconstrui istoria și viciile vechiului om de cultură italian din ultimul secol și jumătate.
Gramsci folosește termenul Brescianism pentru a indica acei scriitori în care opera artistică este plină de prejudecăți și în care realitatea reprezentată este ghidată și prezentată greșit, în mod conștient, datorită unor scopuri propagandistice evidente. Este vorba de o literatură populară ce are un larg consum – cel mai adesea plină de clișee și disprețuitoare față de modernitate, socialism, democrație, cosmopolitism – și tocmai din acest motiv a pătruns și s‑a răspândit ușor printre cetățenii mic‑burghezi și cei din spațiul rural, consolidându‑le ideologia tradiționalistă, conservatoare și naționalistă.
Aici apar limitele clasei intelectuale naționale care, în fața unei noi realități, a apariției și dezvoltării societății de masă, se exprimă prin „frica de socialism, anticapitalismul reacționar al proprietarului de pământ, preocuparea de a menține o anumită formă de dominare asupra țăranilor, nevoia de a vedea restabilită ordinea socială pusă la îndoială de o succesiune de crize: toți factorii care au favorizat trecerea claselor mijlocii la fascism și au întărit blocul istoric conservator”.
În filonul brescianismului modern, Gramsci include scriitori precum Antonio Beltramelli, Luca Beltrami, Ugo Ojetti, Alfredo Panzini.
Tendințele reacționare și iezuite au fost îmbibate cu o respectabilitate clericală și conservatoare tipică stilului Brescianist pe care Gramsci o descrie în unele note din Caietul 1, cunosc o variantă cunoscută sub numele de „Lorianism”. De asemenea, există și o categorie omonimă care provine de la economistul italian Achille Loria.
Lorianismul ca fapt cultural indică „un anumit caracter literar și științific al țării noastre (multe documente ale acestuia se regăsesc în Critica lui Croce, în Vocea lui Prezzolini, în Unitatea lui Salvemini) angajată în ceea ce privește organizarea culturii și, prin urmare, lipsa controlului și a criticii”. Acesta este varianta teoretică și științifică a Brescianismului și se caracterizează printr-o „pretinsă «originalitate» cu orice preț” și „un oportunism de un nivel josnic”. Însuși Gramsci oferă un serie de prostii, în nota 25 și demonstrează astfel o „rigurozitatea științifică scăzută” și „o apatie amatoristă care are rezultate extravagante”, tipice unor grupuri de intelectuali naționali.
Cu siguranță, în ciuda lipsei de omogenitate a unui caiet care conține o adnotare a lecturilor făcute și a ideilor pentru studiul ulterior, putem identifica o urmă, care nu permite o lectură unitară a textului, însă ceea ce ne permite să înțelegem care au fost temele aflate în atenția lui Gramsci între 1929 și 1930. O indicație valoroasă în acest sens vine din acea listă de „subiecte principale” pe care Gramsci o întocmește la deschiderea Caietului 1. Aici găsim mai multe subiecte (2. Dezvoltarea burgheziei italiene până în 1870; 3. Formarea grupurilor de conducere italiene: dezvoltare, atitudini; 4. Literatura populară a „foiletoanelor” și motivele succesului persistent; 6. Originile și dezvoltarea Acțiunii catolice în Italia și Europa; 7. Conceptul de folclor; 11. Americanismul și fordismul; 13. „Sensul comun”; 14. Reviste de tip: teoretic, critic-istoric, cultură generală, popularizare; 16. Nepoțeii părintelui Bresciani), a căror succesiune ne face să înțelegem că Gramsci încerca o reconstrucție a istoriei sociale, politică, culturală – într-un cuvânt am putea spune despre „mentalitatea” – burgheziei mici și mijlocii, a micilor intelectuali (ofițeri, jurnaliști, scriitori de literatură populară, profesori, tehnicieni), a claselor conducătoare italiene. Cu alte cuvinte, nu (sau nu numai), cultura mare–burgheză scrisă pe modelul lui Croce sau al lui Gentile, dar și cea dispersată, lipsită de o organizare solidă, aproape un sentiment comun generat de noile funcții productive, de nevoile de conducere ale noului stat unitar și de organizare a maselor în cadrul organismului de stat, dar care a cimentat blocul istoric ce a guvernat Italia de la Unirea din 1861 la fascism și a exercitat o funcție hegemonică față de clasele subordonate.
Încercarea lui Gramsci de a „pătrunde într‑o dimensiune «ascunsă» a culturii” ne face să înțelegem insistența lui, printre altele, asupra organizării armatelor moderne și a relației dintre italieni și arditi (vezi notele 48, 60, 133, 134); privind organizarea culturii, în special cea destinată consumului de masă (a se vedea notele 15, 17, 43, 55, 65, 80, 153); cu privire la direcția politică militară în Risorgimento (a se vedea notele 114, 117, 119); privind funcția și activitatea clerului și a Acțiunii catolice (a se vedea notele 51, 52, 77, 139, 154).
Alte două blocuri de note interesante, pe care le regăsim în Caietul 1, vor fi dedicate Risorgimento-ului și Americanismului și Fordismului. Toate paragrafele din Caietul 1 referitoare la cele două subiecte menționate vor fi transferate în caietele speciale dedicate acestora. Pentru o analiză aprofundată a acestor aspecte, recomand lectura amplelor și excelentelor studii introductive realizate de Ioana Cristea Drăgulin și Silvio Suppa la Caietul 19 și Caietul 22, publicate în aceeași colecție.
Text publicat iniţial în Orizonturi Culturale (nr. 9, septembrie 2021, anul XI)
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!
