Genul și sexul – o excursie pe un teren minat

Un articol despre conservatorism, progresism și stângism

 

Preambul – scurtă luare de poziție cu privire la marșul LGBT de pe 14 august 2021

Pornisem să scriu acest text după ce abia se răciseră reacțiile privind trecerea cuvântului „gen” în loc de cuvântul „sex” pe buletin. Nici nu s-au risipit aburii disputei, că Nicușor Dan a lovit din nou. În plin. În baltă: s-a apucat să interzică în primă instanță marșul LGBT, după care consiliul general al PMB l-a mutat de pe Calea Victoriei.

Textul meu este controversat și nu e unul 100% pro-trans. Dar aceste mișcări ale așa-zis-ului „primar progresist” însoțit de consiliul dominat de PNL și USR au avut darul de a-mi crea un chef nebun să mă declar bărbat, să mă vopsesc din cap până în picioare în culorile steagului trans și să scandez sloganuri pro LGBT prin fața primăriei. Asemenea reacții retrograde venind din partea unora pe care îi creditam cu niște neuroni mai dezvoltați sunt ceva de neimaginat. Discuțiile privind fenomenul trans sunt complexe și departe de a avea soluții simple. Reacția primarului Nicușor Dan însă e clară și limpede: un act reprobabil de a interzice unei minorități un act cetățenesc absolut firesc. Aici soluțiile sunt clare: solidarizare totală cu comunitatea și protest împotriva PMB și a primarului Nicușor Dan.

Ceea ce urmează însă e dincolo de această dezbatere în care mi se pare foarte clar cum stăm. Voi explora așadar în continuare aspecte legate de problematica așa-numitei „ideologii de gen” încercând să văd pe ce filieră apare și care ar fi potențialele consecințe.

În primul rând, voi acorda o atenție destulde redusă conservatorismului. Este pentru că reacțiile conservatoare privind trecerea genului în loc de sex pe noile cărți de identitate sunt extrem de previzibile. Faptul că se clamează cu disperare isterică existența a două sexe, că unii bărbați se agață de existența propriilor organe reproducătoare ca înnecatul de un băț în apele tulburi ce riscă să-i înghită sunt lucruri la care ne așteptam.

Conservatorism și LGBT – frică și politică

Există multe motive pentru care neoconservatorismul câștigă tot mai mult teren. Înainte de a le examina o să spun doar că e un conservatorism de operetă. Majoritatea celor mai înfocați susținători ai tradiției folosesc mijloace contraceptive și, în genere, se bucură de toate descoperirile tehnologice. Tradiția e o fantasmă în care se refugiază și o modalitate prin care încearcă să-i disciplineze pe ceilalți, făcând totodată sens în lumea pe care o percep ca fiind tot mai schimbătoare. Conservatorismul-fantasmă e reacția firească la o lume tot mai comercializată în care în permanență ți se trage covorul de sub picioare: totul se privatizează, totul se comercializează, banul intermediază cele mai intime relații interumane, nimic nu e cert, precaritatea este vândută în culori strălucitoare drept „flexibilitate” și „dinamism”. Pe acest fundal în care neoliberalismul rade în calea sa orice urmă de stabilitate și de umanitate în relațiile sociale, întoarcerea la o tradiție sigură, la un teren ferm e un reflex firesc.

Tipetele isterice care însoțesc adesea o chestiune în fond absolut banală cum este cea a schimbării cuvântului „sex” cu cuvântul „gen” și mai ales modul în care sunt ele prizate de publicul larg sunt expresia fricii și a disperării. O mișcare progresistă care se limitează la a demoniza și la a ridiculiza aceste reflexe care într-adevăr sunt destul de comice va pierde din vedere faptul că oamenii nu se nasc conservatori și reacționari. Ei sunt rezultatul factorilor de natură socio-economică ce-i împing implacabil către aceste locuri pe care ei le simt ca fiind sigure.

În ceea ce privește genul și sexul și în speță întreaga dezbatere transgender consider că este cu adevărat fascinantă. În primul rând pentru că ea pune o oglindă în fața unei societăți ale cărei categorii discursive și instituționale sunt bazate pe o logică binară și arată cât de dificil este de armonizat o lume construită pe acest tip de asumpții cu o realitate care fie nu încape în niciuna dintre categorii, fie încearcă să le transceadă.

S-a speculat foarte mult cu privire la cauzele pentru care, cel puțin în ultimii ani în cercurile progresiste, s-a discutat atât de mult despre problematica trans. Există persoane care caută să identifice interese financiare ale industriei farmaceutice pentru care persoanele trans sunt clienții perfecți, întrucât sunt dependenți pe viață de hormoni. Există pe de altă parte activiști care susțin că aceste năzuințe nu sunt de dată recentă doar că acum medicina și mentalitățile au progresat suficient pentru a permite exprimarea acestor dorințe.

Cred însă că dincolo de explicațiile de acest tip există o reală fascinație intelectuală față de această chestiune întrucât, așa cum spuneam, ne forțează să gândim în afara cadrelor în care ne-am obișnuit și reprezintă o provocare pentru limbajul nostru, deci pentru instrumentul gândirii noastre.

Reacțiile conservatoare, oricâtă înțelegere aș avea, sunt realmente doar tipete de teamă care pot fi foarte bine speculate politic, nu sunt argumente articulate rațional. Când nu poți lupta cu capitalismul care ne distruge, arunci în luptă dușmani imaginari de care promiți să-i protejezi pe oamenii pe care tot tu îi sperii.

Conflictul trans din zona progresistă

Discuția devine interesantă în momentul în care ajungem pe terenurilor grupurilor care se identifică drept progresiste.

Aici lucrurile sunt extrem de variate și pozițiile foarte provocatoare intelectual. Discuția este atât de amplă încât, deși se poartă la intensitate maximă de doar câțiva ani, este extrem de dificil de sintetizat.

În primul rând există o varietate și opoziție cu privire la așa numită teorie a genului. Există, pe de o parte, activiști care postulează o autoidentificare de sine care este înnăscută, o identitate de gen care este de ordin biologic. Ea este dincolo de ceea ce suntem obișnuiți să credem că este genul. În genere suntem obișnuiți să acceptăm că sexul se referă la tipul de corp cu care te naști și genul se referă la setul de stereotipuri pe care societatea îl asociază automat cu corpul respectiv.

Cunoaștem prea bine discuția: băieții poartă albastru, se joacă mai activ, sunt implicați în activități sportive, jucăriile lor sunt mașinile și puștile de jucărie, pe când fetițele poartă roz și se joacă în genere cu păpuși și unelte de curățat și gătit. Chiar dacă mulți copii tind în mod natural să transceandă aceste stereotipii, societatea, prin părinți, familie, școală și societate de consum tind să îi aducă „pe calea cea bună”. În speță în magazinele de jucării sau la departamentele de jucării ale marilor magazine asta vezi: jucării ultra genizate, adică roz strălucitor vomitiv și albastru, armament și mașini. Hipersexualizarea fetițelor și exploatarea violenței la băieți sunt tendințele actuale. Am scris în trecut despre păpușile care arată ca personajele din filmele pentru adulți.

Totuși, curios lucru, teoria genului cum este ea numită, nu se referă la aceste stereotipii sociale care pot suferi schimbări întrucât sunt constructe cât se poate de artificiale. Nu. Ea se referă la o identitate biologică înscrisă în creierul băieților și fetițelor de la naștere.

Și aici începe distracția. Firește că această metafizică biologizantă în care esențele de feminitate există înscrise în mintea noastră complet divorțate de corp trimit la cartezianul dualim minte corp. Ideea că mintea este prizoniera corpului fatidic imperfect și predispus la păcat, ura față de propriul corp nu sunt idei de dată recentă. O simplă parcurgere a scrierilor creștine și filosofice ne arată că dualismul minte corp, spirit corp e o reprezentare ce are o lungă carieră de mare succes în creștinism, de pildă.

Acestei metafizici esențialiste în care avem creiere de fetițe și creiere de băieți i se opune fie o altă perspectivă esențialistă conservatoare care pornește de la corp și care spune că avem corpuri de fetițe și corpuri de băieți, fie teoria feministă critică a genului înnăscut (gender critical feminism) care susține că această identitate înnăscută de gen nu există, că nu există creiere de fetițe și de băieți și că ceea ce trebuie să schimbăm este societatea și stereotipurile, nu corpurile care să corespundă stereotipurilor.

E și mai interesant aici să vezi cum o filosoafă adeptă a teoriei critice cum este Judith Butler și care spunea acum câțiva ani că trebuie să renunțăm la dualismul genului revine acum și spune că poate avem nevoie de el. De ce? Păi dacă n-am mai avea acest binarism bine determinat, între ce și ce ar mai tranziționa persoanele trans?

În fond, în mod paradoxal, persoanele trans au nevoie de binarim pentru a avea punctul de pornire și cel de sosire în procesul traziționării.

Punctul meu de vedere aici este că avem o socitatea conservatoare dublată de hiperindividualism, ceea ce oferă acum posibilitatea persoanelor fie de a-și îmbunătăți aspectul fizic cu operații estetice, fie de a-și schimba genul. Degeaba se revoltă feministele „gender critical” cu privire la ideea că în neoliberalism corpul este un costum. Chiar asta este. Societatea ne prezintă printr-o extrem de puternică propagandă susținută de complexul beauty-porn, adică al industriei de frumusețe pornografice, paturile lui Procust în care trebuie musai să intrăm.

Eșecul revoluției din anii 68 a avut, așa cum arată Adam Curtis în celebrul său documentar The Century of the Self, a dus la ideea că revoluția trebuie să se petreacă „în interior”. Cu alte cuvinte, proiectul de emancipare socială solidară a for înlocuit de un proiect de eliberare individuală, de o revoluție de unul singur cu propria ființă. Firește, acest individ care caută să se emancipeze, să se îmbunătățească în permanență, să ajungă la potențialul maxim al propriului sine este ajutat cu mare sârguință de societatea de consum care se întrece în a-i furniza produse, tehnici mindfulness, antrenamente mentale de tot soiul ce pot fi circumscrise unui soi fitness spiritual, suplimente alimentare, diete, stil de viață, haine și, iată, de ce nu, operații estetice prin care fiecare poate să-și croiască un corp în concordanță cu propriile așteptări. Doar că acele așteptări nu sunt atât de proprii pe cât ne place să ne autoamăgim. Or, da, aici teoria critică a genului înnăscut poate fi luată în calcul. Ar fi, poate, mult mai util să schimbăm modul în care se construiește la nivel social standardul de dezirabilitate decât să ne luptăm să ne schimbăm corpul dramatic în legătură cu standardul.

Discuțiile cu privire la transgender sunt însă foarte violente pentru că, așa cum spuneam, nu avem încă suficiente instrumente rafinate de analiză și rezolvare a problematicii pe care acest fenomen o presupune și pe de alta pentru că aceste discuții, purtându-se în speță pe rețelele sociale, ajung la un paroxism al urii și polarizării. Spre drama celor care doresc să tranziționeze și spre profitul patronilor rețelelor sociale.

Din clipa în care m-am trezit eu însămi pusă la zid și făcută transfobă deși fusesem printre puținii care votaseră o persoană trans pentru a fi reprezentata unui partid progresist în formare la europarlamentare, am urmărit aceste discuții cu multă atenție.

Cum spuneam, uneori sunt aproape imposibil de urmărit întrucât vitriolul aruncat de ambele tabere – activiști trans pe de o parte – și feministe critice ale genului înnăscut pe de alta este greu de digerat.

Dar urmărirea discuției ne arată câteva lucruri pe care cred că cititorii e bine să le știe, să le investigheze și să își formeze propria părere.

  1. Nu toate persoanele trans se identifică întru totul cu cerințele și agenda activiștilor trans în genere. Există chiar un grup de persoane trans în frunte cu extrem controversatul star porno Buck Angel care nu se identifică întru totul cu cerițele și agenda activiștilor trans și care a semnat de curând o scrisoare comună în acest sens.
  2. Există persoane trans care au canale de youtube în care promovează alte idei și principii decât ideea genului înnăscut
  3. Există persoane trans supraviețuitoare ale prostituției care nu susțin, așa cum o fac cei mai vocali activiști trans, echivalarea exploatării sexuale cu munca sexuală.

Există și în câmpul academic un teren de luptă. Există cercetătoare cum este celebra Judith Butler care este o avocată a teoriei queer, dar există și cercetătoare cum este Sheilla Jeffreys sau cunoscuta Raymond Williams care a scris încă din anii 80 despre transsexualism care critică în special bărbații care doresc să tranziționeze.

Există foarte interesanți avocați ai cauzei trans cum este Natalie Whyn care are un extrem de popular canal de youtube. Există însă și detractoare a ceea ce ele percep drept exagerare a activismului trans cum este Meghan Murphy.

Cum spuneam, din nerefericire acești oameni nu activează în pace și prietenie. Urmărindu-i de ceva vreme aș spune chiar că se urăsc din rărunchi, lucru care face foarte dificilă discuția pașnică pe niște teme care pot creea, dincolo de probleme teoretice, probleme de ordin practic ce merită toată atenția noastră.

Corpul și costumul – o poveste din neoliberalism

De curând Canada a interzis terapia de conversie. Terapia de conversie era o tehnică prin care grupurile conservatoare încercau să schimbe orientarea sexuală. Adică să facă oamenii din homosexuali, heterosexuali. Că așa a vrut zeitatea în care cred ei. Terapiile de acest tip erau exterm de invazive și periculoase generând traume severe unor oameni care nu prea aveau cum să se vindece de homosexualitate.

În fond, premisa de la care grupurile conservatoare plecau era că poți alege orientarea sexuală. Ar fi grav, credeți-mă. Nu poți alege. Căci dacă ai putea, cum spune o celebră glumă pe tema asta, cred că o majoritate covârșitoare a femeilor ar alege fără să clipească să fie lesbiene!

Bun. S-a interzis terapia de conversie. Însă o problemă care merită să fie dezbătută la rece privește tratamentele hormonale administrate copiilor care prezintă simptome de disconfort privind propriul gen (gender dysphoria). Ei, aici e foarte complicat. În ce măsură nu e deloc periculos să administrezi medicamente care blochează dezvoltarea caracteristicilor de gen?

De curând clinica Tavistok din Marea Britanie este dată în judecată de o fată care a dorit să tranziționeze și, în opinia ei, specialiștii de la clinică s-au grăbit în a-i recomanda nici mai mult nici mai puțin decât efectiv să-și taie ambii sâni și să ia tratamente hormonale care să o transforme în bărbat.

Corpul și costumul. Nu? Hai că-l schimbăm. Nu-i problemă. Dar pe urmă mai putem să-l schimbăm la loc? Dacă ne răzgândim? Copiii, adolescenții, sunt într-o continuă formare. Doar o gândire totalitară de tip sectar ne-ar face să nu punem întrebări și să facem tăieri de sâni și penisuri pe bandă, ca și cum am administra un soi de coafor și pacienții ar fi clienți. Această logică comercială în care mediul e un fel de chelner care trebuie să prezinte și să aducă meniul clientului este una extrem de păguboasă așa cum o arată cazurile celor care se trezesc că vor înapoi în vechiul corp.

Sigur că sunt puțini. Dar și persoanele trans în genere sunt puține. Criteriul numărului este irelevant aici, dacă vrem să fim cinstiți și coerenți.

Modul în care tratăm această problematică trans la nivelul copiiilor merită analize, discuții și cercetări dincolo de urletele de pe social media. Dincolo de scandal și retorică. Sigur că nu sunt răspunsuri definitive. Demonizarea și anatemizarea celor care pun însă întrebări sunt de natură să facă foarte mult rău.

Apoi mai e controversata chestiune a autoindetificării și autodeterminării. Indiscutabilă cucerire a modernității și statului laic, dreptul de autodeterminare atinge în cazul persoanelor trans o culme care ridică numeroase probleme. Nu cu autodeterminarea în sine. E minunat, cred eu, că am ajuns în punctul în care avem posibilitatea să spunem noi societății cine suntem, nu să ne spună societatea cine suntem și ce trebuie să facem. Pe de altă parte, această autodeterminare nu este atât de independentă și pură pe cât ne-ar plăcea să credem. Ea nu se petrece într-un vid social, istoric, politic sau economic. Nu e ca și cum n-ar exista o dinamică permanentă individ societate care face ca alegerile să nu fie atât de pure pe cât ne-ar plăcea poate să credem.

Fenomenul trans și scandaluri pe teme practice – alături de cine o să urinăm?

Pe de altă parte, există iarăși probleme de ordin practic. Sunt persoane condamnate pentru viol care aleg să se identifice pe baza dreptului de autodeterminare a genului ca femei pentru a avea acces la corpurile de femei din închisori. Aici nu sunt răspunsuri simple. Deschiderea totală către autodeterminarea genului poate ridica probleme de ordin practic de acest tip, închiderea totală presupune o limitare a acestui drept și o vulnerabilizare suplimentară a persoanelor trans. Probabil că optarea pentru o categorie separată ar rezolva temporar problema. În fond, nu trebuie să avem doar bărbați și femei. E posibil să avem mai multe categorii.

O altă problemă de ordin practic este legată de modul în care sunt organizate spațiile de tip vestiar sau toaletă. Cred că la ora actuală sunt foarte prost organizate și ar fi minunat dacă persoanele trans și femeile ar milita împreună pentru schimbarea din temelii a condițiilor materiale, a modului efectiv în care toaletele și vestiarele sunt concepute. O toaletă în care nu te simți în sigurață nici măcar alături de femeile definite în sens clasic pentru că efectiv e prost construită o să te vulnerabilizeze și mai mult dacă permiți oricui să se identifice ca femeie. Probabil, la modul ideal, toaleta ar trebui regândită ca să asigure intimitate și siguranță și să fie unisex. La fel și vestiarele. Am fost în vestiare pentru femei în care te simțeai atât de expusă încât alegeai să te schimbi în toaletă și în vestiare unisex în care nici nu se punea problema segregării întrucât aveai suficient spațiu intim sigur. Decât să luptăm unii împotriva altora pentru un covrig, mai bine să luptăm împreună pentru o masă mai consistentă!

De curând în California a izbucnit un scandal pentru că persoană trans născută bărbat pătrunsese în vestiarul femeilor și se prezenta în toată splendoarea corpului său masculin. Sigur că foarte multe femei n-ar avea o problemă cu asta. Poate n-ar avea o problemă nici ca fetițele lor să-l vadă. Dar chestiunea este că dacă sunt femei care nu vor, a le demoniza, a le spune că sunt bigote și proaste nu e deloc progresist. A abuziv. Întrucât în asemenea situații trebuie să existe dezbatere și, ideal, consimțământ. Nu-i poți băga nimănui pe gât progresismul sub amenințarea legii sau a denunțării publice. Tot ce vei obține va fi ură și scandal.

Apoi, există o problemă cu fanatismul mișcărilor progresiste. A țipa că femeile trans sunt femei, poate fi eliberator, poate crea un sentiment de putere, poate fi un moment în care oamenii se simt bine împreună. Dar problema este că dacă mergem până la capăt cu raționamentul, dacă femeile trans sunt femei, cum pot eu să militez pentru ca ele să primească tratamente hormonale? În fond, dacă sunt femei, n-au nevoie de medicamente și operații, nu? Și cred că dacă dorești să te identifici cu o categorie atât de oprimată de-a lungul secolelor, ar fi bine să întrebi și membrele acelei categorii și să ții cont de părerile lor.

Apoi mai e chestiunea legată de faptul că un anumit tip de corp prezintă o cale de acces către mai multe libertăți. Încercând să explice acest lucru în documentarul Dysphoric, Vaishnavi Sundar, explorează modul în care femeile indiene și în special lesbienele încearcă să folosească transexualismul nu pentru că și-l doresc ca scop în sine, ci ca mijloc de a fugi de propria feminitate. Într-o lume care asuprește femeile, a te identica ca bărbat poate să fie extrem de tentant. Pare o soluție simplă. În fond, corpul e un costum, un înveliș al esenței mele. Păi hai să-l schimb. Să devin bărbat alb, de vreme ce asta îmi va deschide infinit mai multe porți. Din păcate există doar șansa de a-mi schimba corpul-costum. Ce bine ar fi să pot schimba și statutul economic. Să spun că mă identific ca persoană bogată și vreau, cum zicea un amic, la hotel de cinci stele și să-mi dea statul bani să-mi rezolv disconfortul. N-ar fi frumos să inventăm conceptul de disconfort economic (economic dysphoria) și să cerem statului să ne ajute? Operațiile estetice ne ajută cu trans-vârstismul – adică putem transiziționa de la bătrânețe, chipurile, spre tinerețe. Ne ajută cu transgenderismul. Tranziționăm de la un gen la altul. Doar în privința disconfortului economic nu prea avem soluții chirurgicale!

Pentru că, din păcate, aici este și limita potențialului progresist al discuțiilor despre fenomenul transgender. El este o expresie a hiper individualismului, nu a solidarității de clasă. De aceea este destul de bizar că un proiect de emancipare care vine pe cea mai pură linie liberală este asumat de progresiștii de stânga. Nu cred că are de-a face cu proiecul universalist al stângii care urmărește solidarități dincolo de individualități.

Firește însă că, de vreme ce dreapta conservatoare alege să oprime această minoritate trebuie să ne solidarizăm ca reflex de constestare a statului burghez autoritar.

Concluzie

E însă esențial să precizăm că în acest stat și pe filieră liberală minoritatea transgender va fi folosită drept bau bau de politicienii care n-au curajul să lupte cu un sistem economic opresiv. Puținele drepturi pe care această minoritate le-ar putea obține pe această filieră vor fi puternic umbrite de lipsa resurselor materiale. Fără a încerca să reduc o problematică atât de complexă la conflictul de clasă ca să mă mai trezesc și cu eticheta de „reducționistă de clasă” pe lângă multele dulcețuri pe care cred că le voi încasa, voi reveni la ce spunea Sofia Nădejde: dacă bărbații bogați nu fac nimic pentru bărbați săraci, de ce să ne imaginăm că femeile bogate vor face mai mult pentru femei sărace? Extinzând raționamentul, lansez o provocare. Mergând pe calea drepturilor și liberalismului dorim persoane trans în poziții de putere. Dar dacă persoanele heterosexuale și „cis” (o expresie folosită pentru a ne referi la persoanele care se simt ok cu sexul lor), ei bine dacă aceste persoane hetero cis BOGATE nu fac mai nimic pentru persoanele hetero cis SĂRACE, de ce să ne imaginăm că persoanele TRANS BOGATE ar face mai mult pentru persoanele TRANS SĂRACE?

Sigur că acest articol este kamikaze. Mă aștept la urlete și țipete sau la o ignorare deplină pentru că, nu-i așa, s-a stabilit că cine nu e cu noi 100% e clar Satana. Dar unul dintre riscurile majore atunci când te exprimi public pe teme controversate în special într-un climat volatil este tocmai acesta.

Eu nu am însă răspunsuri definitive. Cred că sunt multe lucruri de dezbătut și izolarea într-o gândire de tip sectar este profund dăunătoare.

 

Maria Cernat

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

2 comentarii la “Genul și sexul – o excursie pe un teren minat

  1. Simt ca am citit acest articol de zeci de ori deja. Exista oameni care, pentru orice motiv, vor sa isi schimbe genul/sexul si sa aiba sprijin social pentru a face acest lucru. O schimbare esentiala pentru a duce o viata, daca nu comfortabila, macar suportabila.
    Dar persoane care trebuie sa insiste iar si iar ca nu sunt transfobe scriu articole despre “cauza trans” sau “fenomenul trans” in care se pozitioneaza ca victime. Victime ale unei minoritati care este atacata din toate partile si care, mai ales in Romania, este constant amenintata cu violenta. Nu stiu ce altceva ar putea sa insemne un “avocat al cauzei trans” in afara de o persoana care vrea schimbari structurale pentru a opri aceasta violenta. Articolul asta nu e reductionism de clasa (daca ar fi, ar fi notat macar precaritatea economica a persoanelor trans), ci o reactie de teama si isterie. De altfel, “Când nu poți lupta cu capitalismul care ne distruge, arunci în luptă dușmani imaginari de care promiți să-i protejezi pe oamenii pe care tot tu îi sperii.”
    (Sunt sigur ca si comentariul meu ar intra la categoria “urlete si tipete.” Dar nu cred ca are rost sa scriu vreun eseu de raspuns – ar fi un inceput bun pentru autoare chiar sa citeasca/asculte unele dintre argumentele pe care “avocatii” cauzei trans pe care ii trece in revista le fac)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *