Componenta urbanistică a studiului ”Postcomunismul românesc”
Acest articol este partea a opta a unui studiu care urmează să apară într-o variantă prescurtată în revistă Sociologie Românească, nr. 1-2, 2017. Partea a șaptea – despre componenta ecologică, va putea fi citită aici.
Orașul socialist s-a dezvoltat cu totul diferit de cel capitalist deoarece regimul proprietății era diferit. Etatismul socialist, deși repetitiv și lipsit de inspirație în ceea ce privește locuințele domestice, din rațiuni financiare în primul rând, a gestionat spațiile centrale și monumentele publice cu o lejeritate de neînchipuit în capitalism, unde spațiul costă mult mai mult și dezvoltarea urbană gravitează strict în jurul profitului. Amestecul social din orașul socialist este una dintre puținele consecințe pozitive produse în acest areal, în care aproximativ o treime era acoperit de centre industriale. De menționat și faptul că, în Occident, blocurile construite din materiale prefabricate erau destinate populației urbane sărace, pe când în Est aceste tipuri de locruințe s-au dezvoltat rapid datorită urbanizării la fel de rapide, ele fiind locuite în general de clasa de mijloc și chiar de o parte dintre elitele vremii.
După 1989, orașul s-a reîntors la paradigma stratificării sociale, dublată acum de atomizare și de o dezvoltare haotică și inestetică, în care prioritatea numărul unu devenise atragerea investitorilor străini. „Prima infuzie a imaginii postsocialiste este o avanpremieră vizuală a orașului occidental: explozia masivă a luminii, a culorii și a zgomotului în fața orașului opresiv și funebru al clasei muncitoare (…). Acest lucru a fost cu atât mai puternic în România, acolo unde pretextul plății integrale a datoriei externe a însemnat raționalizarea strictă a energiei și bezna zilnică a orașelor patriei. Orașul comunist a fost, la propriu, un loc întunecat și rece. Lumina, culoarea și diversitatea au devenit noile simboluri ale libertății, ale unei vieți mai bune, proiectate într-un viitor fascinant, polimorf, asurzitor, plin de forfotă și multicolor. În câțiva ani, fără nicio investiție structurală majoră, aparența estetică a orașelor fostului Bloc sovietic a fost schimbată substanțial prin explozia mulțimilor, a mașinilor occidentale la mâna a doua, a magazinelor și buticurilor, a publicității stradale, a mișcării și a traficului congestionat. Această etapă, desfășurată cu diferite viteze în amplu areal al Blocului ex-sovietic, a a avut ca rezultat mărunțirea, subdivizarea și diversificarea imaginii unitare a griului comunist. Un alt aspect al mărunțirii spațiului public a fost decuparea celulelor individuale, care a produs o poluare progresivă a imaginii urbane și a determinat o serie de conflicte spațiale (de la proximități deranjante la parazitatea spațiului public”[1].
Zgomotul și înghesuiala care au ajuns să caracterizeze orașul postcomunist s-au datorat unor serii de factori foarte preciși. Astfel, distincția tot mai estompată dintre spațiul public și cel privat a permis proliferarea unor construcții care, în mod normal, nu ar fi primit niciodată autorizație din partea autorităților. Aceste autorități se confruntau însă cu bugete tot mai scăzute, și erau lăsate să se descurce la limita legalității. Mai departe, infrastructura comunistă nu a fost destinată niciodată unui trafic atât de intens cum este cel existent în orașul postcomunist. Nu în ultimul rând, privatizările agresive postcomuniste, care au afectat economiile statelor est-europene mai mult decât devastările produse în urma celui de al Doilea Război Mondial și mai mult decât efectele crizei economice din anii 1930 au produs milioane de șomeri care au împovărat la rândul lor bugetele locale, nu numai bugetul național.
După anul 2000, situația începe să se schimbe. Buticurile cedează locul supermarketurilor, construcțiilor impunătoare de sticlă și apartamentelor de lux. Noua colonizare spațială o înlocuiește pe deplin pe cea veche, comunistă. Supraabundența reclamelor, cuplată cu ceea ce Michel Foucault numea „tehnicile de sine” – automodelarea propriului corp în conformitate cu o etică a consumului și a fericirii obligatorii – dă naștere unui context artificial, bazat pe fetișizări, omisiuni și excluziune socială. „Hegemonia arhitecturii comerciale induce o anumită privire non-critică asupra ei: caracterizată prin abundența sticlei, a metalului și a suprafețelor lucioase, a muzicii, arhitectura înscenează premisele unor gânduri fericite și colorate. Transparența, ușurința, seninătatea și deschiderea sunt integrate în ampla recuzită a plăcerilor consumului. Aspectele negative, cuantificabile în termeni de îndatorare, stres, impact ecologic sau polarizarea claselor sociale, sunt astfel ascunse comod”[2].
Problemele asociate „noii hegemonii arhitecturale” nu sunt puține. Dacă vechiul oraș comunist crease șabloane arhitecturale obositoare, poluare, dărâmând în același timp cât mai multe dintre edificiile care îi erau anterioare și îi amenințau propria simbolistică, toate acestea într-un context de penurie generalizată, mai ales în anii 1980 – deschiderea și transparența orașului capitalist ascund de fapt un gigantic proces de gentrificare. Spații centrale și atrăgătoare pentru investitori, respectiv pentru noua oligarhie autohtonă, dar încă locuite, legal, de rezidenți mutați aici înainte de 1989, sunt gradual evacuate, prin presiuni, intimidări, sau acțiuni semi-legale, în favoarea primilor. Departe de a fi o consecință accidentală și nedorită, gentrificarea reprezintă de fapt unul dintre principalele mijloace de impunere a guvernamentalității neoliberale. „Gentrificarea este înțeleasă în general ca un fenomen socio-spațial complex, prin care populația zonelor rezidențiale cu un statut economic inferior este înlocuită cu noi veniți mai înstăriți (…). Gentrificarea a fost inițial un proces marginal, observabil în câteva mari orașe din spațiul nord-american în anii ’60, însă a evoluat rapid într-un fenomen global, fiind adesea orchestrat intenționat în diverse părți ale lumii (…). Majoritatea restructurărilor urbane produc o presiune opresivă asupra localnicilor (…); gentrificarea, din acest punct de vedere, sugerează o anumită relație de putere și o luptă pentru spațiul urban, fiind similară sub multe aspecte cu colonialismul (…). Deși există un consens asupra consecințelor negative ale gentrificării, ea este adesea acceptată tacit sau chiar sprijinită de administratori și politicieni, din nevoi financiare și de profitabilitate. Cele mai vizibile efecte negative ale gentrificării sunt segregarea socială, precum și dezrădăcinarea și marginalizarea elementelor lipsite de resurse sau putere. Strămutarea populației nu este întotdeauna calmă, iar violența și protestele denotă natura forțelor care caracterizează acest fenomen”[3].
Iată cum, în ciuda unei resurgențe, comerciale, de data aceasta, a imaginii și a modului de trai din fostele state comuniste est-europene (Ostalgia), lupta de clasă atât de golită de conținut prin intermediul exacerbării ei propagandistice înainte de 1989 funcționează (și) astăzi în mod neabătut și își maschează efectele disruptive social cu ajutorul fetișismului mărfurilor, a spectacolului generalizat și a ceea ce Jean Baudrillard a numit hiperrealitate. În acest context, arhitectura comunistă, chiar și marile industrii abandonate, care ar fi putut fi integrate, cu puțin efort și imaginație, într-un circuit turistic în expansiune – se dovedește (încă) o frână în calea avansului biruitor și aparent ireversibil al gentrificării, al comodificării și al alienării postcomuniste. Refuzând ostentativ estetica și disciplinarea noii hegemonii arhitecturale, aceste spații rămân accesibile și, după caz, publice, preluând o parte din învinșii gentrificării și articulându-se ca un protest mut la adresa neoliberalismului, chiar dacă, inevitabil, eficiența lor este în continuă scădere. Chiar și așa, revolta împotriva puterii rămâne măcar un imperativ moral, dacă edificarea progresivă a unei contrahegemonii pare, actualmente, un obiectiv utopic și imposibil de atins.
[1] Silviu Aldea, Reinterpretând simbolurile socialismului (Reinterpreting socialist symbols), Cluj-Napoca, Editura Tact, 2015, p. 30. Secțiunea aceasta se bazează pe fragmente din recenzia cărții lui Silviu Aldea publicată pe portalul de critică socială Baricada. org, http://ro.baricada.org/avatarurile-urbanizarii-arhitectura-socialista-in-capitalism/.
[2] Ibidem, p. 84.
[3] Ibidem, p. 169.
1 comentarii la “Gentrificarea, noua politică a spațiului în postcomunism”