Codul tranziției: de la dictatura întregului la răzbunarea particularului

Concluzii studiului ”Postcomunismul românesc”

Munca e eternă, dar speranța e ca postcomunismul nu e (foto: Public Domain, via WIkipedia Commons)

Acest articol este ultimă partea a unui studiu care urmează să apară într-o variantă prescurtată în revistă Sociologie Românească, nr. 1-2, 2017.

Concluziile acestui vast studiu se impun practic de la sine. Fuzionând într-un întreg proteic, dinamic și mutual constitutiv, componentele mai sus analizate ale postcomunismului se potențează reciproc în procesul, voluntar și involuntar deopotrivă, de menținere a hegemoniei discursului neoliberal în România. Dintre toate aceste componente, cea care le unifică într-un tot coerent și le proiectează într-o direcție specifică este cea ideologică. Ea le încadrează pe toate celelalte și le conferă sens doar prin raportarea la ea în primul rând, respectiv prin raportarea una la cealaltă, în al doilea rând. Dacă ne uităm la alte state est-europene, care încep să alunece pe panta unui naționalism tot mai amenințător, ar părea că situația în care ne aflăm nu este chiar atât de regretabilă. Și totuși, utilizarea unor probleme externe, cum este cea a naționalismului în ascensiune, sau a unor foste probleme, invocând fără încetare falsul pericol a unei resurgențe a comunismului atunci când este vorba de unele minime revendicări sociale – de cele mai multe ori, acestea trec neobservate, fiind sub nivelul preocupărilor intelectualității publice – pentru a decredibiliza și condamna aprioric orice formă de „dreptate distributivă”, așa cum o numea filosoful politic John Rawls, mi se pare nu numai imorală, ci extrem de periculoasă. Adâncirea clivajelor sociale deja enorme nu face decât să erodeze democrația fragilă în care trăim, să ridice nivelul infracționalității și, nu în ultimul rând, să accelereze depopularea țării.

Dacă regimul comunist a oferit drepturi economice și sociale populației, fie ele și minimale, interzicându-le în schimb pe cele politice și culturale, postcomunismul oferă din plin drepturi culturale și politice, neglijându-le însă pe cele economice și sociale. În primul caz, absența drepturilor cultural-politice a făcut ca drepturile structurale, cele economico-sociale, să fie percepute ca irelevante de o tot mai mare parte a populației, în special de către tineretul urban; în ultimul caz, diminuarea acestor drepturi substanțiale le proiectează în derizoriu pe cele cultural-politice. Pe cale de consecință, abundența unui anumit tip de drepturi nu va compensa niciodată absența celorlalte. Drepturile social-economice și cele cultural-politice nu au sens decât împreună, atunci când pot să se pună în valoare unele pe altele.

Ceea ce este îngrijorător în postcomunism este faptul că atât capitalul social, cât și cel uman, se depreciază. Nu mai avem încredere unii în alții, investim tot mai puțin în noi înșine din punct de vedere al cunoașterii, fapt pentru care sistemul de învățământ subfinanțat și nevoit să se bazeze, din acest motiv, pe cadre didactice nu foarte competente, mai ales la nivel preuniversitar – este direct responsabil. În ciuda unor idei preconcepute, capitalul social era grav deteriorat și în perioada comunistă, când „teama instituțională” împiedica formarea unei societăți coezive, în ciuda retoricii propagandistice oficiale. Însă capitalul uman a sporit în timpul comunismului, nivelul învățământului a crescut, în paralel cu procesul de urbanizare/industrializare, chiar dacă nu a beneficiat de un debușeu civic pe măsură, adică de o democrație reală și funcțională care să permită fructificarea nestingherită a competențelor acumulate, nu punerea lor în slujba unui poiect de modernizare coercitiv și complet lipsit de înțelegere față de libertatea negativă (individuală), așa cum o numește Isaiah Berlin[1].

Dacă ținem cont de ideile pe care le-a vehiculat în prelegerile sale de istorie a filosofiei, Hegel ar fi considerat probabil comunismul (românesc și nu numai) un fel de dictatură a generalului, a întregului, evident, aplicată inevitabil prin intermediul unei particularități cu potențial generic (proletariatul condus de către partid). Dar realitatea sucombă întotdeauna în fața unei idei de societate perfectă în plan teoretic, din cauza dinamicii imperfecte care constituie totuși motricitatea și esența devenirii sale. O astfel de idee a fost și republica platoniciană, pe care Hegel o admira, dar căreia i-a contestat utilitate practică[2]. Orice idee emancipatoare trebuie să ghideze realitatea sub forma idealului, nu să i se substituie anulându-i contradicțiile care o fac posibilă și îi relevă în același timp obiectivele ca absențe surmontabile, chiar dacă nu integral. Din acest punct de vedere, dictatura întregului comunist a contribuit în mare măsură la răzbunarea particularului postcomunist. Unde se va ajunge de aici încolo nu știm și nici nu putem anticipa. Dar dacă nu vom reuși să construim un model de societate care să ia în cacul și binele comun, sau în primul rând binele comun, nu numai interesele separate, atomizate, ale indivizilor, este foarte posibil ca problemele mai sus enumerate și discutate să se amplifice. Dictatura întregului a reprezentat o experiență istorică aparte care și-a dovedit din plin limitele, dar asta nu trebuie să ne facă să uităm dictonul hegelian conform căruia adevărul rămâne totuși întregul[3].

 


[1] Vezi Sandu, Spațiul social, p. 29.

[2] G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, traducere de D.D. Roșca, vol I, București, Editura Academiei Republicii Populare România, 1963, p. 544.

[3] G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, traducere de Virgil Bogdan, București, Editura IRI, 2000, p. 18.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat