”Frontal” – un spectacol despre asistați

Cronica spectacolului ”Frontal” realizat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ

(foto: Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ)

Condițiile de muncă tot mai grele și sărăcia îi fac pe români foarte receptivi la discursul urii. Acest tip de raportare agresivă la ”asistații sociali” a fost inițiat de Traian Băsescu. El, într-un moment propagandistic de-o eficiență incredibilă, a împărțit România în două. Omul mic și slab care muncește pe rupte – evident, în privat – și omul mare și gras care trăiește în spinarea omului slab și harnic. A fost o genială mișcare re PR politic menit să direcționeze frustrările populației care într-adevăr muncește în mediul privat în condiții foarte grele către țapi ispășitori ușor de demonizat. Atunci a avansat și halucinantul număr de 12 milioane de asistați sociali. El introducea în această categorie toți angajații în instituții publice, mamele aflate în concediu de îngrijire a copilului, pensionarii, medicii, profesorii. În fine, toți cei care nu lucrau în firme private. Indiferent câte contra-argumente s-ar fi adus, această imagine distorsionată a fost preluată de televiziuni și diverse categorii sociale au devenit ținta jurnaliștilor neprofesioniști care au început să-le hăituiască efectiv. Traian Băsescu, reprezentant al administrației prezidențiale, era el însuși un asemenea asistat, după propria sa definiție. Dar, firește, acest lucru conta mai puțin. Scopul său era să facă în așa fel încât frustrările populației să se îndrepte spre categorii cât mai vulnerabile. Furia trebuia îndreptată către cei slabi și fără apărare. Săracii au fost demonizați și portretizați ca leneși, alcoolici, iresponsabili care huzuresc pe banii alocați din ajutoare sociale. Un cumplit război al săracilor cu alți săraci s-a declanșat în timpul mandatului lui Traian Băsescu și el continuă și azi. Din păcate, această tehnică propagandistică de incitare la ură nu e specifică țării noastre. Peste tot elitele politice se bazează pe un discurs al resentimentului care direcționează frustrările populației către categorii vulnerabile. În România asistații sociali au devenit fantoma care ne bântuie. În 2018 am realizat un studiu privind imaginea beneficiarului de venit minim garantat în presă. Exercițiile orwelliene de ură publică se desfășurau pe micul ecran. Pe pagina de Facebook a postului România Tv unde s-a publicat un asemenea material sute de comentarii curgeau invitând la crimă, la tortură, la sterilizare forțată, la deportare, la transformarea beneficiarilor de ajutoare sociale în săpun! O violență fără margini umplea spațiul virtual al canalului de youtube al televiziunii cu privire la ”asistații social” fără ca cineva să modereze ce se scria acolo.

E violența alături de care trăim și pe care vocile conservatoare spun că nu vor s-o vadă pe scena teatrului. Nu, aceste lucruri nu au ce căuta la teatru. Cu aceste lucruri să se ocupe doar activiștii și sociologii. Arta trebuie doar să pună întrebări – dar nu prea incomode și actuale. Oamenii de teatru trebuie să facă o artă frumoasă, delicată și profundă care să ne mângâie în mod plăcut certitudinile plimbându-ne etern prin livezile de vișini în locul unde e bine să rămânem pe veci capivi ai manierismului și trăirilor vicariale. Din aceste definiții ale actului teatral nu avem voie să ieșim fără a risca să ni se spună că ”învățăm din vest să aducem mizeria pe scenă” sau că preluăm teme la modă ca să șocăm sau că, pur și simplu, ceea ce facem nu e teatru sau critică teatrală.

În fața acestui tăvălug propagandistic stau curajoase câteva inițiative dramaturgice și teatrale printre care se numără și spectacolul Frontal în regia Gianinei Cărbunariu. Realizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț cu o echipă impresionantă ca număr și dedicare de actori și beneficiind de sprijinul cercetătorului Valer Simion Cosma, de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, instituție parteneră în proiect, Frontal este un spectacol ”inspirat din fapte reale”! Atât de reale încât ele te izbesc de la primele replici. Pentru că debutează cu o discuție preluată întocmai de pe rețelele sociale. Una în care asistații sunt înfierați cu mânie justițiară și mult aplomb. E un procedeu pe care Gianina Cărbunariu l-a folosit și în spectacolul Artists Talk și care este menit să arate modul în care violența de limbaj legitimează practici abuzive față de categoriile vulnerabile. Obtuzitatea și agresivitatea se întâlnesc în blamarea victimelor. Săracii sunt făcuți vinovați pentru că au mulți copii fără ca acuzatorii lor să își pună problema că mulți trăiesc la limita supraviețuirii și nu au acces la educație sexuală și metode contraceptive sau că, de multe ori, sarcinile sunt, poate, rezultatul violului marital. Într-o țară în care de la amvonul Facultății de Teologie ni se predică faptul că o sarcină nu poate rezulta în urma unui abuz sexual asemenea acuzații nu au cum să nu se rostogolească pe rețelele sociale. Iar faptul că le vedem pe scenă este o mișcare foarte inspirată întrucât această opțiune regizorală are darul de a ne pune în față o oglindă. Noi suntem cei care comentăm, care rostogolim adesea ura și o încurajăm. Când auzim discuțiile interpretate această ură prinde un contur și mai amenințător. Mereu a citi și reciti cu voce tare te ajută să înțelegi la un alt nivel mesajul acelor texte.

Spectacolul Frontal nu este teatru documentar, dar este bazat pe o serioasă documentare. Interviurile luate și transcrise de actori au fost apoi recitite și analizate.

În mai actorii au făcut cele aproape 50 de interviuri. Eu mă gândeam că în iulie o să începem repetițiile, dar am avut senzația că e nevoie să stăm la masă cu aceste interviuri în față, să le citim împreună și să le discutăm și cred că actorii în primă fază au avut tot felul de întrebări în sensul în care, în primă fază, fiecare le-a transcris și nu înțelegeau de ce ar fi nevoie să le citim. Și, apoi, au fost primii care au zis, vai, cum sună interviul ăsta citit cu voce tare. Dincolo de rânduri sunt foarte multe chestii interesante și efectiv în luna iulie, de pe 1 iulie până pe 22 iulile, noi am stat la masă și am citit interviurile lor și le-am discutat. (Gianina Cărbunariu, regizoarea spectcolului)

Această etapă de documentare este, cred, foarte importantă pentru că ea ajută actorii să iasă din spațiul sigur al teatrului și să meargă spre cei ale căror povești urmează să le aducă pe scenă. E și un foarte util exercițiu anti-narcisic. Când ceea ce ai de făcut este să interpretezi o partitură teatrală reprezentată de un rol dintr-un text arhicunoscut întreaga presiune este una de a ieși în evidență tu, ca actor. Fără a minimiza aceste eforturi, considerăm că e un exercițiu anti-narcisic efortul de documentare pentru că te pune în situația în care te izbești de dramele unor oameni reali care te scutură de certitudini. Cel mai provocator lucru mi s-a părut toată partea asta de documentare, pentru că am luat interviuri unor oameni pe care să zicem că-i cunoșteam. Cunoșteam doi dintre intervievați și m-a… rupt pentru că am luat interviu unui băiat care avea handicap locomotor și el și lucrează. I-am spus despre ce este vorba în spectacol și am văzut că era foarte reținut. Și când am ajuns la subiectul ajutorului social pe care era clar că-l ia pentru eu îl cunosc demult și l-am întrebat: tu iei ajutor social? A spus: nu! Și apoi a pus mâna pe telefon și a spus: nu vreau să se știe că iau ajutor social pentru că e o rușine. Și chestia asta m-a șocat. Dar de ce e o rușine? Tu și muncești, de ce să fie o rușine? Mi-a spus că nu, nu-i adevărat, o să spună lumea că stau pe ajutorul social și nu vreau să se știe că iau ajutor. (…). Eu am copilărit într-un cartier sărac. Am copilărit cu romi, cu oameni cu o situație nu foarte bună și cu unii dintre ei sunt prietenă și acum. Or, pentru ei sărăcia și fatpul că nu au o situație financiară bună este o mare rușine. Adică să spună că nu au avut bani să cumpere bani să cumpere o pâine e o mare rușine. (Ruxandra Maniu, actriță)

Nu toate spectacolele se bazează pe documentare și pe o etapă de preproducție. De regulă, tendința este de a condensa cât mai mult timpul dedicat producerii unui asemenea ”produs cultural”. Dar și pentru actori este un demers interesant și provocator: Provocatoare, din punctul meu de vedere a fost partea de pre-producție a spectacolului, discuțiile cu oamenii și cumva interviurile pe care le-am luat și toată experiența aceea a fost destul de dificilă. (Mircea Postelnicu, actor)

Spectacolul este o ficționalizare a acestor interviuri care are drept sursă literară de inspirație Povestea unui om leneș, cunoscutul basm al lui Ion Creangă. E povestea unui om pe care oamenii îl percep ca leneș și își propun să îl spânzure ca să scape satul de el. Pare un basm al zilelor noastre. Basmul în care săracul e considerat vinovat de sărăcia lui pentru că e leneș, în care lenea trebuie pedepsită cu moartea și în care, iată, caritatea bunei cucoane cu care se întâlnesc oamenii în drum spre spânzurătoare e inutilă. Leneșul mai are tupeul să întrebe dacă sunt moi posmagii! Doar că basmul lui Creangă e mai subversiv decât am putea crede. E interesant de aflat, nu-i așa, oare ce face cucoana, care se plimbă cu trăsura. Ea, pentru că e bogată, poate să fie cât de leneșă poftește. Lenea devine o problemă numai în cazul celor săraci. Citit fără ochi critic însă, basmul lui Creangă este biblia actualilor guvernanți. Fără milă pentru săraci. În vara lui 2018, într-un tandem vrednic de o cauză mai bună, parlamentarii au decis că e cazul să modifice legea venitului minim garantat. Democrat-liberalii, acești oameni liberi de orice idee de responsabilitate socială, au propus un proiect prin care ajutorul social se sistează la refuzul unui loc de muncă. Până acum, beneficiarii de venit minim garantat aveau dreptul să refuze de trei ori locul de muncă. Refuzau foarte puțini. Acum însă, parlamentarii i-au predat pe tavă primarilor care se întrec în a scăpa de ei. La primul loc de muncă refuzat, indiferent cât de departe, indiferent de condiții, se sistează ajutorul social. Care este de 142 de lei pe lună, dar care asigură accesul la servicii medicale. Plecăciunile pe care politicienii le fac în fața oamenilor de afaceri își găsesc expresia în relația pe care cucoana, cocoțată pe o rochie imensă, o are cu primarii care se întrec în temenele. Ea ține microfonul și ea decide cui dă glas. Nici că se putea o imagine mai sugestivă pentru relația dintre politic și economic, dintre primarii gata să-și sacrifice consătenii mai săraci și puterea financiară a femeii de afaceri, cucoana din zilele noastre. Interpretarea unui asemenea personaj poate fi dificil de asumat: I-am spus Gianinei, măi, mie mi-e destul de greu să mă pun în pielea cucoanei ăsteia, că e … opusul meu, adică nu sunt deloc așa. Iar ea îmi spunea: să fii mai drăcoasă, mai drăcoasă, că așa trebuie! Asta mi s-a părut un pic complicat. (Ruxandra Maniu, actriță).

(foto: Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ)

Violența societății actuale este explorată cu mijloace dramatice, spectacolul aducând în fața noastră tablouri ale unor ”execuții pe criterii economice”. Avem elevi slab pregătiți. Profesorii se coalizează să-i lase repetenți pe aceia care sunt foarte săraci și ai căror părinți nu-i pot apăra. Se decide să fie lăsați repetenți ca să se poată face mai multe clase, să iasă normele. Sistemul în care sunt prinși cu toții, acela în care logica economică dură ia locul oricărui alt criteriu, ne arată cum, din capul locului, accesul la educație e dictat de statutul părinților. Avem femeia romă din Zalău care este snopită în bătaie de șoferul de microbuz deși are lângă ea un copil mic și în brațe un bebeluș. Nici cerșetorul rom din Suedia nu scapă de furia unor adolescenți care îl ucid în bătaie. Sunt scene care au fost intens dezbătute în presă și care, iată, au ajuns în prim planul discuțiilor și chiar pe scena unui teatru de star. Elementele ce țin de expresia estetică a spectacolului se află în perfectă armonie. Jocul actorilor este fără cusur, elementele de decor, lumini, muzică, mișcare scenică sau costume sunt perfect dozate și foarte bine gândite.

Un personaj aparte este antreprenorul patriot care e împiedicat să aducă progresul pe calea afacerilor de lipsa personalului. Firește, dezamăgit de lipsa forței de muncă încearcă să obțină câți mai mulți salariați vietnamezi a căror cultură este ”să servească”! E foarte interesant cum o mulțime de declarații de presă ale diverșilor antreprenori sunt ”topite” într-un text pentru a construi tabloul violenței alături de care trăim de multe ori fără să o mai sesizăm. Violență pe care și noi o reproducem de multe ori.

E drept că deși a fost regizat într-un teatru de stat unde publicul e diferit față de cel al bulelor de stânga în care sunt proiectate spectacole pe teme sociale, discursul riscă să se lovească de aceleași prețiozități conservatoare ridicole. Poate sunt eu pesimist dar cred că e destul de greu să schimbi oameni și să schimbi mentalități. Da, sunt sigur că spectacolul nostru ar ajuta, dar cred că trebuie să existe disponibilitate și în omul care receptează mesajul. Pentru că dacă eu vin la un spectacol, dar am o părere cât se poate de puternică mă va lăsa rece sau voi căuta motive ca să-mi justific reținerea. Cum s-a întâmplat aseară. A venit un domn după ce am terminat spectacolul să mă întrebe de ce folosim cuvinte vulgare pe scenă. Adică ei cu asta a ieșit de la spectacol. Și evident că problema adevărată a spectacolului și discuțiile de după, că au stat și la discuții, trece pe lângă ei, pentru că preocuparea lor e blocată în niște false probleme. (Mircea Postelnicu, actor)

Am lăsat la final partea care mi se pare de deaparte cea mai controversată. Este momentul în care pe o muzică punk la volum maxim personajul care îl personifică pe cel mai abuzat dintre cei cu care echipa a luat contact îți ține monologul final. În ce mă privește am încă sentimente amestecate în legătură cu acest moment. Este violent, strident și creează un profund disconfort. Atât de puternic este momentul de final încât, la câteva secunde după final spectatorii rămân captivi acelei stări și se feresc să aplaude. Deși aș fi optat, poate, pentru un final care să ducă în direcția revoltei și solidarității, se pare că momentul ultim al spectacolului este exact ce și-a dorit regizoarea. Să aducă în fața noastră o parte dintr-o experiență care a zguduit-o, întâlnirea cu un băiat de 22 de ani, extraordinar de inteligent și plin de umor a cărui viață a fost un lung șir de abuzuri. Dat de la șase ani la muncă într-o stână, băiatul a îndurat chinuri greu de descris, iar acum este bolnav psihic fără niciun fel de ajutor. Se tratează cu etnobotanice și alcool pentru că sunt singurele mijloc de a-și calma suferința psihică și afecțiunea cu care a fost diagnosticat. Prezentarea lui la final într-un mod șocant și dur este și un soi de avertisment pentru noi, cei care trăim într-o bulă de bunăstare și ne imaginăm că aceste politici profund antisociale n-o să ne aducă în veci față în față cu cei ale căror destine au fost strivite fără milă.

Spectacolul folosește ca mijloc de expresie proiectarea unor imagini video în direct. La final, o fetiță cu chibrituri aprinde un foc, căci, așa cum personajul ne lasă să aflăm: O altă lume e încă posibilă, dar pentru asta trebuie să trecem printr-o apocalipsă! E foarte curios cum sensibilitatea aparte a artiștilor aduce uneori în fața noastră scene și personaje foarte similare.

Senzația mea este, uitându-ne la ce se petrece pe plan internațional, lucrurile astea deja sunt în aer. Adică s-a ajuns la o un moment critic. Chiar vorbeam cu actorii, pentru că noi am avut premiera pe 15 septembrie și eu pe 1 octombrie m-am dus să văd Joker. Efectiv mi-a venit să râd că și acolo, filmul se termină cu mașinile în flăcări, cu polițistul care spune: ”Uite ce ai făcut” la care Joker replică: ”Da, dar nu-i frumos?”. E același personaj care e lăsat de sistem cu problemele lui să și le rezolve singur. Și el și le rezolvă cum poate. (Gianina Cărbunariu, regizoarea spectacolului)

E important ca teatrul să ne zguduie pentru că, probabil, înainte de a gândi o revoltă, trebuie să înțelegem că dacă noi credem că ne costă mult asistența socială ar trebui să vedem cam cât ne va costa să nu acordăm asistență socială și sprijin celor care au nevoie. Frontal nu e un spectacol care să te lase să dormitezi două ore și să părăsești sala la fel cum ai intrat. Chiar dacă vei fi revoltat sau dimpotrivă, cucerit, spectacolul lasă o urmă, motiv pentru care îl recomand cu căldură.


FRONTAL o adaptare foarte liberă după „Povestea unui om leneș“ de Ion Creangă

un spectacol de Gianina Cărbunariu

scenografie & video: Mihai Păcurar

documentare: Valer Simion Cosma

mișcare scenică: Ioana Marchidan

muzică: Ciprian Iacob

light design: Cristian Niculescu

asistent de regie: Vlad Socea

Cu: Emanuel Becheru, Paul Ovidiu Cosovanu, Nora Covali, Corina Grigoraș, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Andrei Merchea Zapotoțki, Cristina Mihăilescu, Mircea Postelnicu

Poze (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ):

Maria Cernat

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *