Familia operatorului spaniol, ucis împreună cu alţi doi reporteri străini de către trupele americane în Bagdad pe 8 aprilie 2003, se luptă pentru a-i condamna pe cei vinovaţi pentru lovitura împotriva hotelului ”Palestina”, hotel în care se aflau foarte mulți corespondenți la momentul deflagrației. David Couso, fratele lui Jose, afirmă că duce o luptă pentru dreptate în numele tuturor victimelor războiului din Iraq şi insistă: ”Dacă te lupţi, poţi pierde. Dacă nu te lupţi, vei pierde cu siguranţă.”
O decizie a tribunalului spaniol din 10 ianuarie 2020 privind plata daunelor financiare într-un caz care se află pe rol pentru al 17-lea an consecutiv este menită să readucă în discuție povestea cutremurătoare din jurul dosarului despre care vom vorbi în continuare.
Este vorba despre moartea lui Jose Couso – cameramanul spaniol în vârstă de 37 de ani, care transmisese pentru televiziunea Telecinco intervenţia militară SUA în Irak din anul 2003. El a fost ucis în timpul cuceririi Bagdadului de către trupele americane în ziua de 8 aprilie 2003, când o rafală trasă de un tanc american a lovit hotelul ”Palestina” din capitala irakiană – locul unde mai mulţi corespondenţi străini se aflau cazaţi.
Începând cu acel moment familia lui Couso a început să ducă o luptă în plan juridic și social, aflându-se de 17 ani în căutarea dreptăţii. La 17 ani de la incident, încă nu s-a aprobat cerința ca cei trei soldați care au tras asupra hotelului să fie judecați.
Elementul de noutate care a apărut acum este faptul că tribunalul de la Madrid a dat o sentință care obligă statul spaniol să plătească suma de 182 000 de euro soţiei lui Jose Coso şi a celor doi fii ai săi care au avut 6 respectiv 3 ani atunci când tatăl lor a fost ucis. Compensațiile financiare urmează a fi plătite având ca motivație faptul că statul nu doar că n-a colaborat, ba şi chiar a împiedicat familia Couso să-i aducă în fața justiției pe cei vinovați pentru moartea cameramanului.
Unul dintre fraţii cameramanului ucis – David Couso, a reacţionat însă pe reţelele sociale imediat declarând că rudele celui omorât nu pot fi cumpărate cu bani. Iar scopul lor rămâne neschimbat – să se facă dreptate în numele lui Jose, în numele tuturor victimelor războiului. ”Dorim justiţie, dorim să creăm un precedent. Banii aceștia sunt folosiți acum în scopul cumpărării conștiințelor noastre – lucru care în cazul nostru nu va funcționa. Nu ne vom opri”, spune categoric David Couso.
În acelaşi spirit a comentat şi mama lui Jose Couso – Maribel Permuy, care este imobilizată la pat, într-un video încărcat în Twitter de către fiica sa Sabela Couso:
”Tot aurul din lume nu va fi suficient pentru a plăti sângele fiului meu. Am jurat pe mormântul fiului meu Jose că, atâta timp cât suntem în viaţă, o să ne luptăm să se facă dreptate.”
“Prometí ante el féretro de mi hijo José, que lucharíamos hasta la muerte para conseguir Justicia”.
La madre de José espera que el #gobiernodecoalicion @PSOE @PODEMOS #UP aborde la reforma de la #lopj que posibilite reabrir la causa.#Venceremos pic.twitter.com/GqOaJDxAWS— HAC Jose Couso (@HACJoseCouso) January 14, 2020
În momentul atacului american de pe 8 aprilie 2003 îndreptat împotriva hotelului ”Palestina” din Bagdad unde s-a aflat şi corespondenta Televiziunii Naţionale Bulgare Elena Yoncheva împreună cu reporteri din alte state, a fost ucis și un alt un jurnalist – operatorul ucrainian Taras Protysuk, în vârsta de 35 de ani, care lucra pentru Reuters. El a fost coleg şi prieten al cunoscutului fotograf bulgar Oleg Popov, care, la rândul său, a lucrat în mai multe ”puncte fierbinți”, inclusiv în Irak.
Puţin înainte de lovitura împotriva hotelului ”Palestina” americanii au tras asupra clădirilor din care transmitea televiziunea ”Al Jazeera” din Qatar și televiziunea ”Abu Dhabi” din capitala irakiană. În urma atacurilor este ucis reporterul iordanian Tareq Ayyoub, care lucra atunci pentru ”Al Jazeera”. Astfel, trei jurnalişti au fost ucişi într-o singură zi. Toți au fost jurnaliști profesionişti, care au fost ucişi în timp ce îşi făceau meseria – să informeze lumea despre războiul care captase atenția publicului de pe întreg mapamondul, efectele conflictului riscând să aibă implicații majore la nivel politic în plan global.
În lunga sa bătălie din justiție familia lui Jose Couso nu a uitat niciodată să-i menţioneze pe ceilalţi doi colegi ai cameramanului uciși în aceeași zi cu el. Familia insistă că lupta pentru dreptate se face şi în numele lor, precum şi în numele tuturor celorlalte victime ale războiului. Fratele David Couso subliniază într-unul dintre interviurile sale, că adevărata cauză pentru care luptă este apărarea libertăţii de expresie şi a dreptului la viaţă. El afirmă: ”Dacă americanii pot fi atât de senini când trag împotriva jurnaliştilor în faţa multor camere de luat vederi şi a multor martori într-o clădire civilă, imaginaţi-vă ce fac în satele pe care le acoperă cu bombe!”.
În timpul războiului din Irak, care a durat peste un deceniu, şi care a început în ziua de 20 martie 2003 cu atacul lui SUA şi a ”coaliţiei forţelor armate împotriva Irakului” (la care se va alătura în curând şi Bulgaria) au fost ucişi peste 400 de jurnalişti, majoritatea dintre ei fiind irakieni. Iar numărul total al victimelor civile depăşeşte un milion de oameni…
În acest război și-au pierdut vieţile 15 bulgari – 13 soldaţi din contingentul militar trimis acolo şi doi şoferi care au fost răpiți de un grup terorist în jurul orașului Mosul şi care au fost decapitaţi în anul 2004.
Familia lui Jose Couso încearcă să-i condamne pe cei trei militari americani responsabili direcţi ai atacului asupra hotelului ”Palestina” – locotent-colonel Philip DeCamp, căpitanul Philip Wolford şi sergentul Thomas Gibson. Dar SUA, care nu recunoaște legitimitatea Curţii Internaţionale și a verdictelor date împotriva soldaţilor săi, refuză să colaboreze în acest caz.
Poziţia oficială americană este că nu se poate vorbi de vreo vină a soldaților americani întrucât evenimentele au avut loc într-o situaţie de război, în care acești soldați au fost atacați de adversar şi au considerat obiectivele camerelor de luat vederi aflate în balcoanele hotelului ”Palestina” ca fiind arme. De asemenea, au considerat instrumentele fotografice folosite pentru iluminat drept dispozitive folosite în atacurile armate. Iată de ce s-a tras. S-a lansat şi versiunea că în hotelul respectiv fusese plasat un informator al apărării irakiene, care observase la etajele de sus ale clădirii mişcarea forţelor americane şi dădea instrucţiuni unde anume trebuie să tragă armata irakiană.
Însă perspectiva familiei lui Jose Couso este că este vorba de o crimă a militarilor americani și despre un abuz împotriva libertăţii de expresie. Conform apropiaţilor cameramanului ucis atacul a fost intenționat pentru că se ştia că în clădirea înaltă a hotelului ”Palestina” sunt cazaţi în special corespondenţii străini, care pot avea un unghi bun de filmare de la ferestrele și balcoanele aflate etajele superioare. Familia este convinsă că americanii au tras intenţionat în camera hotelului de la etajul 15-lea, din care operatorul Taras Protsyuk făcea transmisii 24 ore din 24 pentru Reuters. Familia crede că americanii doreau să oprească transmisiunea în direct într-un mod deliberat, tocmai ca să nu existe dovezi pentru acțiunile pe care urmau să le întreprindă, ca să sperie şi să demoralizeze toţii jurnaliştii care doreau să informeze obiectiv și să limiteze astfel accesul publicului la informație. Astfel publicul larg urma să primească informații de la instituții media controlate de SUA.
Este un fapt cert că după atacul asupra hotelului şi moartea jurnaliştilor transmisiunea directă a activităţilor americane de cucerire Bagdadului a fost oprită pentru o perioadă de 24 ore. În această perioadă au apărut doar reportaje cu informații generale. Astfel, într-adevăr, a fost asigurată o pauză informațională, o lipsă de dovezi directe şi obiective.
Proiectilul tâșnit din țeava tancului american a lovit cu maximă precizie camera lui Taras Protsyuk. A fost ucis pe loc. Alţi trei jurnalişti din echipa lui Reuters au fost răniţi – şefa biroului agenţiei pentru Golful Persic, libaneza Samia Nakul, fotograful Faleh Khyber, originar și el din Liban şi asistentul tehnic Paul Pascal, britanic. Toţi s-au recuperat şi şi-au continuat parcursul profesional.
Camerele vecine au fost de asemenea afectate, inclusiv cea aflată exact sub cea de la etajul 15 în care se afla Jose Couso. Cameramanul spaniol a fost rănit grav la cap, la stomac și la picioare. A fost învelit într-o pătură și transportat la spital alături de ceilalţi răniti. Lângă el a stat tot timpul colegul lui, jurnalistul spaniol Ion Sistiaga.
Ambii aveau o mare experienţă profesională în munca de echipă ca jurnaliști trimiși în zone de conflict. Jose filma, iar Ion comenta evenimentele în faţa camerei. Astfel au relatat despre bombardamentul american asupra Irakului în anul 1998, războiul din Kosovo în 1999 şi criza în jurul insulei spaniole Perejil pe lângă Maroko în 2002. Ei erau jurnaliștii care desemnați să relateze despre intervenţia militară a Statelor Unite şi a aliaţilor lor în Irak, acțiune începută pe 20 martie 2003. Au făcut-o neîncetat până la 8 aprilie….
Mai târziu Sistiaga povesteşte de multe ori, inclusiv în cartea sa ”Niciun război nu seamănă cu altul” – despre tot ceea ce s-a întâmplat atunci. Povesteşte cum, la acel moment, cu ajutorul unor irakieni şi al altor jurnalişti l-a scos pe Jose afară din hotel, l-a urcat într-o maşină cu care au traversat oraşul în care se desfășurau acțiunile militare, cum la primul spital unde au ajuns nu au avut cum să-i ajute şi i-au trimis la un alt spital unde l-au operat pe Jose, amputându-i piciorul. Dar el nu a reușit să iasă din șocul post-operator şi a murit în brațele lui Ion, care a încercat să-i facă manevre de resuscitare fără rezultat însă şi care apoi a îndeplinit dificila misiune de a-i anunţa famila…
Guvernul spaniol de atunci în frunte cu premierul de dreapta Jose Maria Asnar, și-a dat acordul ca Spania să intre în război ca un aliat important al SUA şi al Marii Britanii. Guvernul lui Asnar i-a asigurat pe apropiaţii lui Couso, că face tot posibilul pentru a transporta cadavrul în Spania. S-a dovedit că a fost o minciună. La zile bune după tragedie corpul cameramanului spaniol se afla încă la morga spitalului unde a murit şi nicio cerere oficială de la Madrid nu venise încă. Transportul corpului neînsuflețit în Spania a fost posibil numai datorită eforturilor personale întreprinse de Ion Sistiaga, care se afla încă la Bagdad…
Jose Couso nu este primul jurnalist spaniol care a fost ucis în războiul din Irak. Cu doar o zi înainte – pe 7 aprilie 2003 – un alt coleg şi concetăţean al lui a fost omorât. Asta este corespondentul ziarului spaniol ”El Mundo” Julio Anguita Parado, în vârsta de 32 de ani. El se deplasa alături de trupele americane, transferate de la Kuweit în Irak, trupe care avansau spre Bagdad. Făcea parte dintr-un grup mai mare de jurnalişti de la diferite instituții media din mai multe țări, care primiseră permisiunea de a relata cum se vede războiul din perspectiva americană. La fel a intrat în Irak şi bulgarul Oleg Popov.
În dimineaţa de 7 aprilie detaşamentul alături de care călătorea Parado a fost trimis să atace Bagdadul. Mai mulţi jurnalişti au plecat alături aceste trupe ca să relateze despre confruntarea ce urma să aibă loc. Julio Angita Parado şi fotograful german Cristian Liebig, care lucra pentru săptămânalul ”Focus”, decid să rămână în zona fortificată și bine apărată pentru că nu aveau veste anti-glonț suficient de performante. Din păcate însă, locul unde se aflau a fost lovit de o rachetă irakiană, care a fost trasă din oraşul irakian Hillah, aflat la 50 km distanţă în spatele trupelor americane. Lovitura a lăsat în urma sa un mare crater. Au fost ucişi patru oameni – jurnaliştii din Spania şi Germania şi doi soldaţi americani. 15 americani au fost răniţi.
Julio Anguita Parado este fiul cunoscutului politician și intelectual spaniol Julio Anguita Gonsalez, care a fost liderul Partidului Comunist Spaniol şi al alianţei Stânga Unită, din care acest partid face parte. Tatăl a aflat despre moartea fiului său în Irak cu doar câteva minute înainte de a păși pe scenă cu ocazia unui miting, organizat în Madrid de Mişcarea Civilă Republicană. Iată ce a declarat în momentul în care a urcat pe scenă în fața faţa sălii pline:
”Fiul meu mai mare, în vârsta de 32 de ani, a murit, îndeplinindu-şi obligaţiile de corespondent militar. Acum 20 zile ne-am văzut şi el mi-a spus că doreşte să meargă în locul în care se desfășura războiul. Cei care au citit reportajele lui ştiu că el a fost un om foarte deschis şi un foarte bun jurnalist. Şi-a făcut datoria. Eu voi îndeplini sarcinile ce îmi revin. A fost o rachetă irakiană. Dar asta nu contează. Pot doar să spun că voi reveni şi voi continua să mă lupt pentru A Treia Republică. Blestemate să fie toate războaiele şi toţii pungaşii care le încep.”
Această frază a lui Julio Anghuita-tatăl – ”Blestemate să fie toate războaiele şi toţii pungaşii care le încep” – devine motto-ul unei puternice mişcări antimilitare, care se desfâşoară în întreaga Spanie. Moartea în Irak a celor doi jurnalişti spanioli – Julio Anguita Parado şi Jose Couso, în două zile consecutive, pe 7 şi 8 aprilie 2003 a contribuit decisiv la creșterea indignării în societate și la o opoziție împotriva aventurii irakiene şi a servilismului proamerican a lui Asnar şi a guvernului lui.
Imediat după vestea morții lui Jose în faţa sediului Partidului Popular lui Asnar din Madrid s-au adunat sute de demonstranţi. Printre ei sunt şi rudele și prietenii lui Jose, împreună cu mulţi actori, scriitori, profesori, activişti şi lideri ai Partidului Socialist al Muncitorilor din Spania şi a Stângii Unite. Cu toții au decis pe loc să se adune în același loc în fiecare marți pentru proteste – ziua atacului american împotriva hotelului ”Palestina”. Au făcut asta timp de 54 de săptămâni.
Întreaga breaslă jurnalistică din Spania a reacționat prompt și solidar. În rândurile ei a dominat poziţia critică față de războiul din Irak. Jurnaliştii acreditaţi la parlament în Madrid au făcut fotografii care au fost folosite ca pancarte la protest cu pozele lui Jose Couso şi Julio Anguita Parado, cu Asnar stând în spate în fotoliul său din parlament. Premierul zâmbeşte disprețuitor, se uită într-o parte și nu se clintește din loc…
Ion Sistiaga şi Olga Rodriguez – trimisa specială de atunci a radioului spaniol Cadena Ser, care a fost de asemenea în hotelul ”Palestina” din Bagdad, și-a exprimat poziţia antimilitară. Acolo a fost şi un de-al coleg al lor – corespondentul televiziunii spaniole ”Antena 3” [fără legătură cu canalul românesc, n. trad.] Carlos Ernandez, care a participat la protestele antimilitare după întoarcerea din Spania.
Trebuie reamintit faptul că majoritatea jurnaliştilor străini, care se aflau în hotelul ”Palestina” din Bagdad – în total în jur de 400 de oameni, au fost acreditaţi de autorităţile irakiene înainte de intervenţia americană. Mulţi dintre ei au fost oponenţi convinși ai războiului. Înainte de a izbucni, acest război a provocat polemici dure între ”marile puteri”. La dezbaterile de la Consiliul Securităţii al Naţiunilor Unite, Franţa, împreună cu Rusia şi China s-au opus categoric insitențelor americane de a ataca Irak-ul. Germania a fost de asemenea împotrivă.
A fost un război, care încă înainte de a începe a provocat proteste antimiltare masive. Asta s-a întâmplat şi în Spania, acolo unde majoritatea oamenilor au fost indignaţi de înțelegerea dintre Asnar, George Bush şi Tony Blair şi de ideea în sine de a ataca o ţară străină suverană, de a ucide, de a distruge…
Astfel de convingeri au avut şi jurnaliştii spanioli, care se aflau la hotel ”Palestina” şi despre care relatăm în articolul de față. Ei și-au continuat traseul existențial și profesional intrând în mişcarea socială antimilitară după întoarcerea din Irak. Ceea ce au trăit în momentul în care tancul american a tras spre ei la data de 8 aprilie 2003 le-a marcat existența pentru pentru totdeauna.
Olga Rodriguez se salvează miraculos de proiectilul american, care loveşte hotelul la 12, ora locală, în ziua de 8 aprilie 2003. De regulă, ea făcea transmisiunile din balconul camerei sale, pentru că aparatura pentru legătura cu sateliții de comunicații fusese plasată acolo pentru ca ea să poată intra rapid în direct. Olga avea doar un cablu scurt pentru telefonul său, motiv pentru care stătea pe balcon în timp ce se afla în legătură cu Madridul.
Dar jumătate de oră înainte de atacul american, ea reuşeşte să găsească un cablu mai lung ceea ce i-a permis să lase telefonul în cameră. În timp ce aştepta apelul de la radio, ea se afla totuşi pe balcon – camera ei se afla la etajul al 16-lea ceea ce îi putea oferi o privire panoramică asupra confruntărilor ce aveau loc în oraș. Ea a văzut perfect cele două tancuri americane care stăteau pe podul peste râul Tigris în faţa hotelului. Notează cum unul dinte ele îşi ridică țeava și o ține îndreptată spre hotel ”Palestina”. Chiar nu i-a trecut prin minte în minte că poate trage.
Telefonul ei a sunat la 11.58. Olga a intrat să răspundă. Aproape imediat proiectilul american a lovit etajul de jos. Zgomotul a fostt infernal. Peretele şi plafonul s-au prăbușit. Jurnalista nu mai auzea nimic. Singurul lucru pe care îl mai auzea totuși era un foșnet constant. A alergat terifiată pe holul hotelului și a strigat fără să își poată auzi vocea: ”Au tras în hotel, au tras în hotel!”… Olga mai aude nici astăzi bine cu una dintre urechi.
Olga i-a cunoscut pe Jose Couso, Ion Sistiaga şi Carlos Ernandez în februarie 2003 la Bagdad unde veniseră jurnalişti din întreaga lume pentru a relata războiul care urma să înceapă. Cei patru se împrietenesc şi decid să facă deplasări împreună, să împartă aceeaşi maşină şi acelaşi traducător. Olga își aduce aminte de Jose ca fiind un om cu foarte mult umor, care întotdeauna asigura buna dispoziţie în grup. Dar în ziua de dinainte de atac el părea neobişnuit de sumbru şi anxios. Olga a băut cafea cu el şi cu alţi colegi pe 8 aprilie, puţin înainte de atac. Apoi s-au dus în camerele lor în aşteptarea legăturii cu instituțiile de presă ai căror trimiși erau.
Olga, care astăzi este autoare a a mai multor cărţi şi este totodată o înfocată apărătoare a drepturilor omului, este convinsă că americanii ştiau foarte bine ce fac, când au tras împotriva hotelului ”Palestina”: ”Jose nu a murit într-o situație de haos creată de război. A fost un act deliberat. Două elicoptere ale SUA au zburat cu puţin timp înainte peste capetele noastre la înălţime mică. Asta dovedeşte că ei [americanii, n.trad] deja controlau zona şi n-a existat niciun potențial inamic acolo. Au tras în hotel, ştiind că acolo sunt jurnaliştii”.
Mai târziu au fost publicate înregistrările televiziunii franceze TF-3, care a filmat ceea ce s-a întâmplat. În aceste înregistrări se vede că dinspre hotel ”Palestina” sau din zona înconjurătoare nu s-a tras niciun foc de armă și n-au avut loc nici alte activități agresive îndreptate împotriva trupelor americane.
În Spania a luat ființă una dintre cele mai puternice mişcări antimilitare din Europa cu demonstraţii constante şi de masă, pentru oprirea războiului din Irak şi retragerea contingentului spaniol de acolo.
Protestele au devenit foarte puternice după atentatul comis de terorişti islamici pe 11 martie 2004 la gara Atocha din Madrid, care a produs peste 200 de victime. În acel incident și-au pierdut viața inclusiv bulgari. Spaniolii au fost furioși pe Asnar, pentru că erau convinşi că dacă el n-ar fi introdus ţara în războiul cu Irakul, o astfel de tragedie n-ar fi avut loc. Asnar a amplificat criza, încercând pur și simplu să mintă şi să atribuie atentatul grupului terorist basc ETA, ale cărui atacuri n-au avut niciodată o asemenea amploare şi un asemenea caracter.
Doar trei zile mai târziu – pe 14 martie 2004 – au loc alegerile parlamentare din Spania. Victoria categorică este de partea Partidului Socialist al Muncitorilor din Spania, condus de Jose Luis Rodriguez Sapatero, care devine astfel premier. Principala cauza pentru victoria lui Sapatero este promisiunea pe care acesta o face ca va retrage trupele spaniole din Irak. El a făcut într-adevăr acest lucru. A anunțat retragerea în ziua de 18 aprilie 2004. Desigur, și-a atrat resentimentul SUA şi în plan personal pe cea a lui George Bush, care se pretinde că nu-l va privi niciodată nu-i da mâna la forumurile internaţionale unde se vor întâlni.
La început, familia lui Jose Couso, care nu a observat niciun fel de deschidere din partea lui Asnar şi a guvernului lui față de eforturile de a cere dreptate pe calea justiției şi care nu a primit nici măcar un minimal gest de condoleanţe de la premier, avea speranţa ca va reuși să progreseze sub noul guvern, care demonstrează categoric principile antimilitare.
Într-adevăr guvernul socialist a tratat toate familiile victimelor din război cu mai multă atenţie. Le-a plătit compensații. Îi decorează post mortem pe cei care uciși în timpul îndeplinirii obligaţiilor lor profesionale – inclusiv pe Jose Couso – cu medalia pentru merite în muncă. Reprezentanţi guvernamentali se întâlnesc cu cei apropiaţi cameramanului şi îi asigură că fac tot posibilul pe toate canalele diplomatice pentru a se ajunge la trimiterea suspecţilor americani în fața justiției.
În octombrie 2005 se ajunge la sfârşit la o revizuire a ordinului pentru arest care îi avea în vedere pe cei trei soldați americani care au tras asupra hotelului ”Palestina”. Ion Sistiaga, Olga Rodriguez şi Carlos Ernandez sunt chemaţi pentru a depune mărturii.
Dar în martie 2006 dosarul este arhivat cu motivul, care repeta literal teza americanilor – că ceea ce s-a întâmplat este o consecinţă a acţiunilor militare desfășurate acolo şi că nu a existat rea voinţă. Familia se plânge în faţa Curţii Supreme, dar primeşte același răspuns.
În anul 2007 dosarul este redeschis de judecătorul Santiago Pedras, care s-a arătat interesat de acest caz. El formulează acuzaţii împotriva celor trei americani pentru o crimă care intră sub jurisdicția curții penale internaționale – din cauza uciderii jurnaliştilor. Dar Pedras se loveşte și el de același zid. Procuratura impune clasarea dosarului spunând că nu a existat vreo crimă comisă de militari, ci numai acțiuni militare.
Judecătorul Pedras nu renunţă şi în 2009 şi 2010 întreprinde o nouă serie de demersuri legale. Emite ordine internaţionale de arestare a celor trei americani şi reuşeşte să câștige permisiunea Consiliul General al Magistraturii să meargă în Irak împreună cu martorii evenimentelor petrecute pe 8 aprilie 2003. Scopul lui este să facă acolo o reconstituire a evenimentelor.
Călătoria este este într-adevăr realizată în 2011. Participă Ion Sistiaga, Olga Rodriguez şi Carlos Ernandez. Un reprezentant al familiei Couso – Javier Couso, unul dintre frații lui Jose, este și el prezent. În ciuda tuturor piedicilor puse de reprezentanții americani şi irakieni, judecătorul Pedras a tras concluzii pe baza inspectării locului de unde trăsese tancul american. S-a dovedit că în acel loc exista suficientă vizibilitate ca să fie clar că în hotel nu există persoane înarmate, ci numai jurnalişti. Sunt furnizate dovezi că tancul avea tehnica vizuală necesară pentru a vedea ţinta suficient de clar,având în dotare inclusiv dispozitive optice de mărire.
În ciuda tuturor acestor fapte, zidul care împiedica trimiterea celor trei militari americani în tribunal, rămânea de nepătruns. Dar nimeni nu se mira. Încă în anul 2010 pe site-ul Wikileaks sunt publicate noi ”scurgeri” ale unor intervenții diplomatice americane. Ele dezvăluie modul în care nu doar guvernul proamerican lui Asnar, ci şi echipa antimilitară a lui Sapatero, ambele forțe politice deci, s-au străduit să-l servească pe ”Fratele mai Mare” şi au presat puterea judiciară spaniolă ”independentă” prin amenințări la nivel personal să nu permită întocmirea niciunui dosar împotriva militarilor americani.
Mai mult, ambasadorul american de la Madrid de atunci se lăuda spunând că procurorul general, vicepremierul, miniștrii de justiţie de cel interne din Spania colaborau cu el în această privinţă. În scrisorile sale către Condoleeza Rice – atunci secretar de stat al Statelor Unite, ambasadorul scrie că în ciuda faptului că în public reprezentanţii guvernului spaniol vorbesc ceva – ”în spatele culiselor” se luptă ”pe viață și pe moarte” pentru a nu fi formulate acuzaţii împotriva americanilor.
După publicarea acestor informații pe Wikileaks familia lui Jose Couso este dezgustată de ipocrizia guvernului socialist. ”Ei s-au dovedit să fie oameni mai răi decât Asnar, care cel puţin nu mințea. Iar socialiştii vorbeau în faţa noastră un lucru, în timp ce în spatele nostru făceau lucrurile exact pe dos. În acelaşi timp ei s-au folosit fratele meu mort pentru a câştiga voturi pentru guvernul lor”, s-a indignat unul dintre frații lui Jose Cous – Javier (3 ani mai tănâr), într-un interviu din 2013. El a fost de asemenea cameraman și l-a ajutat pe fratele său fiind absolvent al Institutului Internaţional de Jurnalism ”Jose Marty” din Havana, Cuba.
Javier Couso este activist în diverse mișcări civice. Între 2014 şi 2019 el a fost eurodeputat, făcând parte din grupul Stângii Europene. Împreună cu cel de-al treilea frate Couso – David, cu sora Sabela, mama lor Maribel Permuy (tatăl lor a decedat între timp) şi cu mulţi alţi prieteni şi simpatizanți, Javier înfiinţează încă din 2003 ”Asociaţia fraţilor, prietenilor şi tovarăşilor lui Jose Couso”. Această asociație este organizatoarea principală a mai multor evenimente sociale care cer dreptate pentru Jose Couso – ei sunt ”faţa” celor un milion de victime, provocate de războiul din Irak.
Cele mai puternice ecouri sunt cauzate de protestul în faţa ambasadei americane din Madrid, care are loc în cea de a opta zi a a fiecărei luni. Acţiunile, sprijinite de mulţi jurnalişti și au fost mereu susţinute şi de televiziunea Telecinco. În ultimele luni însă mama lui Jose – Maribel Permuy, n-a putut participa în ele, pentru că de câțiva ani este imobilizată în fotoliul de persoane cu handicap. Însă ea continuă să-şi trimită mesaje la aceste mitinguri, asigurând participanții că familia nu va renunţa la lupta sa pentru dreptate.
De regulă mesajele ei sunt citite de fiica ei şi sora lui Jose – Sabela Couso. Iată ce spune Sabela însăşi la unul dintre aceste mitinguri din anul trecut: ”Nu căutăm răzbunare, dar dorim să obţinem dreptate pentru fratele meu Jose şi pentru celelalte victime ale războiului. Trebuie să forţăm guvernele să-şi depășească interesele militare şi politice şi să stea pe partea cetăţenilor. Lupta noastră nu este numai pentru jurnalişti. Ei apără dreptul nostru universal de a afla adevărul.”
Premierul de dreapta din acea perioadă Mariano Rajoy a zădărnicit serios eforturile familiei Couso în martie 2014. La iniţiativa lui o reformă a Legii Fundamentale pentru Puterea Judiciară a fost făcută şi cu acel prilej au fost introduse limite semnificative pentru jurisdicţia internațională. În varianta sa nouă lege le permite magistraţilor spanioli să deschidă procese pentru crime care intră sub incidența dreptului internaţional, numai dacă cel inculpat este spaniol sau are reşedinţa în Spania. De asemenea, crimele respective trebuie să aibă legătură cu terorismul sau cu tortura.
Astfel Rajoy a făcut un mare serviciu Statelor Unite şi unor ucigaşi în masă, care şi-au ucis popoarele – el a pus o frână în calea tuturor dosarelor care se se aseamănă cu dosarul lui Jose Couso, şi în faţa cazurilor precum cel care privea arestarea fostului dictator chiliean Augusto Pinochet din 1998 în Londra, conform unui ordin a judecătorului spaniol Baltasar Garzón.
Mişcarea lui Rajoy îl forţează chiar și pe perseverentul judecător Santiago Pedras să arhiveze dosarul lui Jose Couso în 2015, pentru că nu vedea nicio posibilitate legală să-l continue.
Dar familia lui Couso nu renunţă. Ea continuă să depună plângeri – şi în faţa Curţii Supreme, şi în faţa Curţii Constituţionale, apelând pentru a se face dreptate la reprezentanții guvernelor spaniole. Apropiaţii lui Jose n-au contenit să treacă prin toate instanţele posibile cu toate plângerile posibile, la toate nivelurile posibile. Următorul pas este Curtea Internaţională pentru Drepturile Omului din Strassbourg.
Dar în Spania a apărut o speranţă pentru ei. În videoul menţionat, publicat pe Twitter în ziua de 14 ianuarie, Maribel Permuy spune că se speră că noul guvern format de socialişti şi ”Unidas Podemos” va pune în mişcare o schimbare a Legii Fundamentale a Puterii Judiciare, care va schimba modificările propuse de Rajoy. Asta ar permite în sfârşit trimiterea în faţa instanței a celor trei soldaţi americani.
Este un fapt că familia Couso a primit dintodeauna mult sprijin, inclusiv în parlament, din partea formațiunilor Stânga Unită şi ”Podemos”, care împreună fac uniunea ”Unidas Podemos”. La rândul său Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania anunţă și el că doreşte dreptate în cazul cu Jose Couso, în ciuda ipocriziei unor reprezentanţi ai lor care au avut puterea în trecut.
Mai mult, deputaţii din partidul ERC (Stânga Republicană din Catalonia) au introdus deja în Camara Deputaţilor din Madrid o propunere pentru revocarea a limitelor introduse de Rajoy în Legea Fundamentală a Puterii Judiciare. Dacă această revocare ar fi aprobată, ceea ce este foarte probabil pentru că este o măsură susţinută de majoritatea deputaţilor din diferite partide, va fi în sfârșit eliminată bariera juridică ce stă în faţa posibilităţii de a obține o sentință în cazul lui Jose Causo. Este o altă întrebare dacă se va ajunge vreodată la trimiterea la tribunal a soldaţilor americani, care se află sub protecţia guvernului SUA.
O parte dintre jurnaliştii, care intervievează diferiţi reprezentanţi ai familiei Couso îşi exprimă deschis lipsa de încredere că se va atinge vreodată acest obiectiv. Atunci Javier şi David Couso răspund dând de regulă ca exemplu mamele argentiniene din piaţa ”Mai”. Este vorba de organizaţia mamelor, ale căror fiice şi fii au fost declaraţi ”dispăruți fără urmă” de junta militară argentianiană, care a luat puterea printr-o lovitră de stat în anul 1976. Prima demonstraţie a reunit doar câteva mame, care s-au adunat la piaţa centrală ”Mai” pe lângă Palatul Regal din Buenos Aires în aprilie 1977 pentru a cere lămurirea sorții copiilor lor. Grupul a crescut treptat. Semnul marcant al mișcării a devenit baticul alb. În fiecare joi la ora 15.30 ele s-au adunat în piaţa şi s-au învârtit în cerc cu pancartele şi cu pozele fiinţelor iubite ”dispărute fără urmă”. Dictatura a căzut în 1985, dar au mai trecut două decenii până la când democrația din Argentina să fie suficient de matură încât să fie trimişi în fața instanței cei care s-au făcut vinovaţi de tragedia naţională care a dus la peste 30 000 de oameni ”dispăruţi fără urmă”….
Aşa că atunci când într-un interviu îi spun lui Javier Couso că militarii americani, care i-au ucis fratele ”nu vor fi condamnaţi niciodată”, el răspunde: ”Cine ştie ce se poate întâmpla, dacă SUA pierd lupta pentru dominaţia mondială cu China şi nu sunt în stare să-şi menţină soldaţii invulnerabili… Lui Pinochet i s-a întâmplat ceea ce n-a putut fi gândit. Iar mamelor din piaţa ”Mai” li se râdea în nas, dar la final ele au reușit condamnarea a 80 de criminali militari…”
Asemenea lucruri spune şi David Couso într-un alt interviu: ”Nimeni nu-şi imaginea că aceste femei nebune din piaţa ”Mai” vor manifesta acolo și că 33 de ani mai târziu vor vedea în boxa inculpaţilor ucigaşii ”celor dispăruţi”. De ce nu ne amintim de Nurnberg şi să trimitem în fața justiției militarii americani şi aceşti lideri de stat, ale căror mâini sunt pătate de sânge pentru că ne-au condus în războaie ilegale?…”
Jose Couse este numită piaţa din oraşul lui natal Ferrol din regiunea autonomă spaniolă Galicia. Numele complet al pieţii este Piaţa Păcii ”Jose Couso”.
Iar radioul municipal din La Coruña – Sias FM, are un studio de emisie care poartă numele lui. Există şi un parc ”Jose Couso”, care se alfă în municipalitatea Perillo a provinciei La Coruña. Există şi un alt parc, care poartă numelele lui Jose Couseo şi Julio Anguita Parado. El se află în Lineal, unul dintre micile oraşe satel ale Madridului. Acolo este ridicat un monument cu numelele tuturor jurnaliştilor spanioli, care au murit în conflicte militare.
Taras Protsyuk – operatorul ucrainean, care a lucrat pentru Reuters şi a fost și el ucis pe 8 aprilie 2003 și are, la rândul său, placă comemorativă în Kiev. Familia lui Couso vorbeşte întotdeauna cu multă durere despre el, chiar dacă nu ţine legătura în mod constant cu apropiații lui Protsyuk. El a avut o soţie, Lidia, şi un fiu, Denis, care avea 8 ani când tatăl său a murit. Părinţii lui Taras sunt pensionari.
David Couso menţionează în multe interviuri că spre deosebire de guvernul spaniol, cel ucrainean imediat după moartea jurnalistului său a recţionat dur în faţa SUA, şi a acordat post mortem decoraţii lui Taras.
Autorităţile ucrainene au sprijinit transferul corpului neînsuflețit al lui Taras Protsyuk în țara sa. Comemorarea de la Kiev a avut loc la Conservatorul din oraș unde s-au adunat mii de oameni, iar în rândul notabilităţilor a fost vicepremierul, ministrul culturii şi alţi demnitari. Preşedintele Leonid Kuchma a trimis o coroană cu flori.
La ceremonia funebră de la cimitir a vorbit Geert Lineban – directorul general al Reuters, care a venit pentru a onora memoria cameramanului ucis: ”Taras n-a fost niciodată în centrul atenţiei, dar milioane de oameni vedeau lumea prin ochii lui perspicace și sensibili. El a fost un mare profesionist al jurnalismului militar. Misiunea lui a fost să ofere o oglindă lumii, în care să se vadă întreaga frumuseţe, umanitate, sensibilitate, dar şi cruzime a sa”.
Ca o declarație specială făcută pentru Baricada Oleg Popov a spus cuvinte calde despre Taras Protsyuk. Ambii au lucrat împreună în zone foarte periculoase de conflict militar precum Chechenya, Kosovo şi Irak: ”A fost foarte vesel, zâmbitor, părea cumva mai tânâr decât era în realitate. Dar războaiele prin care a trecut l-au afectat. Avea uneori momente de căderi nervoase. Fiecare om are pragul propriu de rezistenţă”.
Oleg povesteşte că soţia lui Taras a fost o jurnalistă care lucra de asemenea pentru Reuters. Agenţia a trimis familiei mesajele și compensațiile care sunt oferite în asemenea cazuri tragice. Toţi jurnaliştii de la Reuters au făcut donaţii într-un fond special pentru a sprijini educaţia lui Denis – fiul cel mic al lui Taras.
Jurnalista rusă de la ”Komsomolskaya pravda” Darya Aslamova, care a fost și ea în Irak şi care a reușit chiar să facă un interviu cu Saddam Hussein, dar care a plecat de la hotelul ”Palestina” înainte de atac a povestit mai târziu de o controversă pe care a avut-o cu Taras dacă pentru oamenii e mai importantă informaţia pură sau povestirea emoţională a evenimentelor. Taras i-a răspuns: ”Ce emoţii, dragă? Asta e ceva infantil. Când în Bagdad este un război, oamenii doresc să ştiu ce se întâmplă în realitate. Noi lucrăm aici cu acest scop – să oferim informaţie importantă şi imparţială.”
Darya Aslamova a povestit despre un material video de anchetă pe care colegul ei Robert din hotelul ”Palestina” l-a făcut înainte ca ea şi Robert să plece. Taras a spus în faţa camerei: ”Pare că războiul va fi unul lung. Dar e interesant. Noi suntem în Bagdad. Acum asta este cel mai important loc din lume. Întreaga lume ne priveşte.” Îl întreb: ”Crezi că vom primi mulţi bani pentru acest război?” El răspunde: ”Cred că vom primi o mare cantitate de rahat”.
După moartea lui Taras Protsyuk ministerul ucrainean de externe ”atrage atenţia” guvernelor din SUA şi Marea Briatnie că trebuie făcută o investigaţie atentă a împrejurărilor care au dus la această moarte şi că trebuie să îi tragă la răspundere pe cei vinovați. Ambasadorul american din Kiev a declarat: comandamentul trupelor americane din Irak a promis să investigheze acest ”accident”. Dar nu se întâmpla ceva mai mult.
Mai încolo ipocrizia autorităţillor ucrainene o egalează pe cea arătată de politicienii spanioli. Pe 5 iunie 2003 Rada Supremă ratifică un decret al preşedintelui Kuchma pentru trimiterea contingentului ucrainean în Irak. Chiar dacă președintele Cuchma a fost critic la începutul războiului, el îşi schimbă rapid opinia sub influenţa ”prietenilor americani”, care l-au presat până atunci pentru câteva scandaluri politice, afectându-i preşedinţia. Evident i s-a promis că nu vor fi probleme dacă participă în operaţia irakiană. El a acceptat târgul.
În aceeaşi zi, 5 iunie, când decretul lui pentru trimiterea contingentului este ratificat, acelaşi Kuchma acorda soţiei lui Taras Protsyuk decorația oferită post mortem ”Pentru bărbaţie”… Concomitent 18 soldaţi ucraineni devin victime ale războiului din Irak.
În 2005, când preşedintele Victor Yuschenko este la putere, familia lui Taras trimite o cerere pentru sprijin către preşedintele pentru ca SUA să plătească o compensație pentru moartea jurnalistului. Americanii refuză. O cerinţă similară este adresată de apărătorii drepturilor omului din Ucraina preşedintelui american Barack Obama, dar va avea aceeaşi soartă în 2010.
Începând cu 2004 fiecare an în ziua morţii lui Taras Protsyuk în faţa ambasadei americane din Kiev are loc un protest. Coordonatorul principal este Volodîmîr Cemeris, un prieten al jurnalistului ucis şi preşedintele Institutului ”Republica”.
Tot în ziua de 8 aprilie 2003 într-un alt atac american este ucis un alt jurnalist. Atacul este efectuat de un avion de luptă A10, cunoscut ca ”ucigaşul tancurilor”, care a ţintit sediul filialei televiziunii qatariene ”Al Jazeera” din Bagdad. După prima lovitură pilotul a zburat și pe cealaltă parte a clădirii și a tras o rachetă și de acolo.
Corespondentul militar al ”Al Jazeera” – iordnianaul Tareq Ayyoub, în vârsta de 32 de ani, este ucis. Un alt jurnalist din echipă este rănit.
Nu se poate vorbi despre nicio ”greşeală”. Pe acoperişul scrie mare litere în galben ”PRESS”. Locul exact al biroului este cunoscut foarte bine de către trupele americane – conducerea televiziunii a trimis o scrisoare specială de înştiinţare către comandamentul american înainte de începutul războiului.
Dar asta nu e prima oară când americanii fac asta. Tot în acelaşi stil, cu determinare şi fără milă au bombardat biroul ”Al Jazeera” din Kabul în timpul atacurilor din Afghanistan din 2001.
Tot pe 8 aprilie 2003 trupele americane au tras împotriva sediului filialei televiziunii ”Abu Dhabi” din Irak, dar sunt folosite arme uşoare şi, din fericire, jurnaliştii acolo au scăpat teferi.
Soţia lui Tareq Ayub – palestiniana Dima Tareq Tahboub, născută în 1976 în Hebron, este și ea jurnalistă. Astăzi ea are o carieră politică de succes, fiind purtătoarea de cuvânt al Frontului Islamic pentru Acţiune din Iordania. A absolvit filologia având ca lecializare limba engleză în Aman şi apoi a primit titlul de doctor la Universitatea din Manchester. A publicat regulat articole în presa iordaniană şi palestiniană. Tema palestiniană este un accent în publicaţiile ei. Prin activitatea sa socială ea apară respectarea strictă a normelor islamice şi în viaţa seculară. Este fiica unui doctor din Iordania recunoscut, care a fost preşedintele Uniunii Doctorilor din ţara sa. Tatăl ei, precum şi tatăl lui Tareq, participă împreună cu ea în luptele din justiție, pe care ea la duce la fel ca și familia lui Jose Cousoo, cerând dreptate pentru moartea soţului său. Fiica lui Tareq şi Dima – Fatima, astăzi în vârsta de 18 ani, a crescut fără a-și cunoaşte tatăl. Ea avea doar 14 de luni când tatăl ei a murit.
Tareq Ayyoub cu soţia Dima şi fiica Fatima (foto: Al Jazeera)Dima Tareq Tahboub a deschis trei dosare împotriva soldaţilor americani, care au comandat şi au realizat atacul împotriva biroului lui ”Al Jazeera” din Bagdad, unde soţul ei a murit. Un dosar este deschis în Belgia, celălalt în SUA, cel de-al treilea în Iordania. Dar niciunde nu se ajunge la pedepsirea celor vinovaţi. Avocatul ei american o informează că soldaţii se află sub apărarea solidă a autorităţilor din Sua, care le garantează imunitatea în fața urmăririi penale.
”Este complet inacceptabil pentru o ţară, care adoră să se prezinte ca cea mai mare democraţie din lume”, se indignează văduva lui Tareq Ayub. În ciuda tuturor ea continuă să caute dreptatea, şi este convinsă de faptul că funcţionarii de rând înalt din administraţia lui George Bush, care au început războiul din Irak: ”Trebuie cu toţii să fie duşi în în fața instanței – să răspundă pentru uciderea cu premeditare a lui Tareq și să recunoască întregul adevăr privind bombardarea biroului lui ”Al Jazeera” din Bagdad.”
Când în finele acestei sângeroase zile pentru jurnaliști, 8 aprilie 2003, purtatoarea de cuvânt de atunci al Casei Albe Victoria Clark este întrebată dur despre ceea ce s-a întâmplat, răspunsul ei îndignează pe mulţi: ”Bagdad nu este un loc sigur acum. Nu trebuia să fie acolo.”
O altă frază din această perioadă este comentariul purtătorului de cuvânt al armatei americane: ”Nu putem garanta securitatea reporterilor, cu excepţia situației în care ei sunt cu noi”. Această afirmație nu este susținută de fapte, pentru că Julioa Anguita Parado şi Cristian Liebig, care se deplasau împreună cu trupele americane au murit și ei. Dar asta dezvăluie şi un fel îngrijorător de a gândi, care a indignat mulţi jurnalişti, organizaţiile profesionale şi mişcările de apărare ale drepturilor omului, făcându-i să reacţioneze dur atunci. Pentru că reiese că toţi jurnaliştii care sunt în afară de controlul americanilor sunt ţinte potenţiale. Adică, o ţintă este şi libertatea însaşi şi dreptul de a primi informații din surse idependente. Aceștia sunt unii dintre stâlpii democraţiei pe care SUA pretinde că îi apără.
Corespondenta militară din BBC Kate Adie tras în acelaşi timp un semnal de alarmă că SUA verifică jurnaliştii în funcţie de poziţionarea lor față războiul din Irak şi plănuieşte să împiedice conexiunea la satelit a celor care nu relatează evenimentele ”corect”. Martin Bel, un alt mare nume din BBC a comentat: ”Este foarte îngrijorător că mărturiile indepedente despre război devin o ocupaţie tot mai periculoasă şi te pot face să-ți pierzi viața. Conducerea războiului informaţional devine o prioritate tot mai mare şi asta îi transformă pe jurnaliştii independeţi în ţinte”.
Olga Rodriguez, care a trăit coşmarul de la hotelul ”Palestina” împărtășește aceleași temeri: ”Ţărille, care se prezintă ca apărătoare a libertăţii de opinie şi a libertății de informare, trebuie să-și dea seama în mod sincer şi responsabil la ce anume o să conducă faptul că ucierea jurnaliștilor nu a fost pedepsită. Pentru că în present şi armatele naționale şi celelalte grupări înarmate ştiu că nimic nu-i ameninţă în cazul în care comit asemenea crime.”
Olga este categorică în opinia ei că dacă există responsabilitate juridică şi politică pentru jurnalişti societăţile ”pierd ochii şi urechile în asemenea conflicte” şi devin ”mai uşor de manipulat”, pentru că primesc informaţii numai de la una sau de la cealaltă ţară interesată.
Jurnalista spaniolă atrage atenţia asupra faptului că după uciderile lui Jose Couso, Taras Protsyuk şi Tareq Ayub conducerile instituțiilor de presă se ”gândesc mult” înainte de a decide să trimită vreun jurnalist pentru a relata despre un conflict militar.
În acest context se vede mai clar şi exploatarea periculoasă a muncii jurnalistice neprotejate, pentru că şefii din redacţia deja preferă să angajeze oameni freelance pentru aceste misiuni periculoase. Ei merg în ”zonele fierbinți” pe riscul propriu, pe cheltuieli proprii (care nu sunt mici având în vedere nevoie de măsuri de securitate) sau în cel mai bun caz au finanţare simbolică care ia forma unei remuneraţii plătite în avans de către instituția de presă pentru care vor relata. Însă această instituție nu are grijă să-i plătească asigurările şi să îi ofere drept garant prestigiul său pentru a se putea apăra de abuzurile grupărilor aflate din război.
Astfel scade şi calitatea relatării. Profesioniştii buni şi serioși renunță treptat la asemenea aventuri. Nu există nicio garanţie pentru obiectivitate informaţiei distribuite, care este asigurată de un căutător de adrenalină, ajuns la locul faptei fără pregătire şi fără cunoaşterea subiectului.
Îmi amintesc foarte bine şocul cu care vestea loviturii americane împotriva hotelului ”Palestina” din Bagdad a fost întâmpinată pe 8 aprilie 2003. Jurnaliştii bulgari au fost îngrijoraţi pentru trimisa Televiziunii Naţionale Bulgare Elena Yoncheva, care se afla în acelaşi hotel.
În acelaşi timp în Parlamentul bulgar au avut loc atacuri politice împotriva ei. În contextul evenimentelor dramatice, care au ţinut lumea întreagă alertă, în Bulgaria avea loc un scandal cu subiectul ”Ce caută Ioncheva în Irak şi cine a trimis-o”. Să nu uităm că atunci ea a fost ”iubita” lui Serghei Stanişev. În momentul respectiv el era doar liderul Partidului Socialist Bulgar (BSP). Doi ani mai târziu el a devenit premierul Bulgariei. Iată de ce unii indivizi au început să sugereze că Elena este în Bagdad pentru BSP îl sprijină Saddam.
Acest truc – să se accentueze doar latura negativă de dictator a lui Saddam şi criticii războiului din Irak să fie prezentaţi ca apăratorii ductatorului – a fost o tactică propagandistă preferată în SUA şi în toate ţările din zona de influență a Statelor Unite din lume. Desigur, milioanele de oameni care ieşeau în stradă pentru a demonstra împotriva războiului nu aveau nimic de-a face cu Saddam. Nu-l simpatizau. Doreau simplu pace şi apărarea dreptului internaţional.
Cât despre BSP, acest partid nu a făcut nicio acţiune antimilitare atunci. Nu doar că nu-l sprijinea pe Saddam. Nu sprijinea nici mişcările împotriva intervenţiei americane din Irak. S-a plasat exact în tabăra adversă. Pe 29 mai 2003 în cursul unui vot din Parlament BSP a sprijinit împreună cu toate partidele parlamentare trimiterea contingentului bulgar în Irak. Astfel Bulgaria a intervenit în această ruşionasă ”coaliţie a forţelor armate împotriva Irakului” de partea Statelor Unite, cunoscută însă drept ”coaliţia pudelilor lui Bush”.
Doar trei deputaţi bulgari au votat împotriva şi este bine să nu uităm numelele lor – prof. Andrei Pantev, Alexander Paunov, general Liuben Goţev. Anul următor aceleaşi trei oameni împreună cu Ognian Saparev, care lipsea la votul din 2003, au introdus o cerinţă pentru retragere trupelor bulgăreşti din Irak. Această cerinţă nu a fost aprobată de parlament. Dar a fost un semn de demnitate într-un moment al servilismului.
În ciuda relaţiilor sale personale, Elena Yoncheva a ieşit din corectitudinea politică de atunci prin singurul fapt că se afla la hotel ”Palestina”. Am intervievat-o pe telefon pentru instituția media la care lucram atunci. Am vorbit pe 11 aprilie 2003, la numai trei zile după atacul lansat de tancul american. La noi mulţi se întrebau de ce ea nu se întoarce, dacă acolo a devenit atât de periculos. Iată ce a răspuns ea:
”Este mai periculos când cineva pleacă singur. Voi pleca atunci când se formează un convoi pentru jurnalişti. Dar deocamdată asta nu pare că o să se întâmple curând. Niciunul dintre colegii aici nu intenţionează să plece. Dimpotriva, vin echipe noi – dintre cei care au fost deocamdată la Kuwait. Ieri am văzut că au venit cei de la CNN și îşi descarcau aparatura. Interesul către Irak va continua – cel puţin până anumită putere se formează aici. Nimeni dintre noi n-a venit aici pentru a fugi. Scopul nostru este să transmitem ceea ce se întâmplă. În fiecare zi.”
Propun aici şi o parte mai amplă din interviul meu cu Elena, care redă situaţia de atunci:
– Care este acum situaţia din hoteulul vostru ”Palestina”?
– El este încercuit de forţe americane. La câțiva metri distanţă stau 15 de tancuri, maşini blindate. Sunt plasaţi infanterişti înarmaţi puternic. Însă ei nu intră în hotel. Împreună cu alţi colegi i-am invitat pe câţiva dintre ei să bem ceva şi i-am întrebat de ce nu găsesc cazare la ”Palestina”. Au răspuns că este periculos, pentru că aveau informaţii că sub hotelul trec 6-8 tunele, care duc în afara oraşului. Aceste tunele nu fuseseră verificate şi nu se ştia ce se află în ele. Adică, situaţia este cumva paradoxală. Pe de o parte noi – jurnalişti în hotel, suntem mai bine apăraţi pentru că ne păzesc din afară. Pe de altă parte, dacă în acest coridoare este într-adevăr ceva periculos, suntem mai ameninţaţi decât militarii din afară. Se vorbea despre 3000 de kamikaze, determianţi să radă tot în Bagdad… Am discutat cu unul dintre soldaţii americani să-mi arate tunelele la ora 6,30 dimineaţă. Când am venit aici un comandant al lui i-a reproșat asta şi soldatul a dispărut. Îi e interzis să discute cu jurnalişti pe alte alte teme în afară de cele fără legătură cu conflictul.
– Ce spun despre atacul efectuat de tancul american împotriva hotelului ”Palestina”, care a ucis doi jurnalişti?
– Ei nu ştiau. Când au venit, ne priveau foarte surprinşi. Credeau că suntem aici pentru că suntem răpiţi. Soldaţii de rând nu au informaţii. În ultimii trei luni n-au avut şansă să vorbească cu familiile lor. Câţiva dintre ei vorbeau pentru prima dată cu apropiaţii lor pe telefonul meu cu conexiune la satelit şi eu i-am fotografiat. Plăngeau. A fost foarte omenesc… Moment! (Se aud replici în franceză, răs, exclamaţii)
Scuze pentru pauză. Vorbesc dintr-o altă cameră, nu din a mea, pentru că în această parte a hotelului legătura prin satelit e mai bună. Acum a venit un coleg francez… El este unul dintre cei care au venit ieri. Deocamdată a fost cu americanii în Kuwait. I-au dat cheia de la camera mea. Fiindcă aici nimeni nu are grijă de hotel, el nu a fost suprins că sunt lucrurile altuia aici. A mâncat din biscuiţii şi din conservele mele, a făcut un duş şi abia când cineva a venit să mă caute a înţeles despre greşeală. Acum a venit să-mi ceară scuze.
– Sper că evenimentele inedite sunt mai multe decât cele dramatice. Vă doresc success!
– Mulţumesc tuturor colegilor pentru sprijinul care pentru mine e foarte important în contextul declarațiilor politice în condițiile în care unii politicieni din Sofia au încercat să tragă foloase din acuzaţiile staliniste față de mine.
Elena Yoncheva a avut ”norocul” să petreacă ”numai” o scurtă răpire şi furt în Bagdad, iar de la această ”aventură” a salvat-o un irakian care şi-a făcut studiile în Bulgaria. Totuşi, ea s-a întors acasă în viaţă şi sănătoasă. Spre deosebire de mulţi alţi…
Este deja un fapt de notorietate că războiul din Irak a fost cel mai sângeros conflict recent pentru jurnalişti. Numai de la începutul său la 20 martie 2003 şi atacul împotriva hotelului ”Palestina” din 8 aprilie 2003, adică pentru 20 zile, sunt ucişi 16 profesionişti, care a lucrat pentru instituții de presă. Iată numele lor:
Jose Couso, operator din Telecinco
Taras Protsyuk, operator din Reuters
Tareq Ayub, reporter din Al Jazeera
Julio Anguita Parado, reporter din El Mundo,
Cristian Liebig, jurnalist din Focus,
Terry Lloyd, corespondent din televiziunea britană ITN,
Paul Norman, operator austalian freelance,
Kave Golestan – operator freelance, angajat de BBC
Michael Kelly, columnist al lui Washington Post
Kamaran Abdurazaq Muhamed – traducător pentru BBC
Gaby Rado – corespondent al televiziunii britanice Channel 4,
David Bloom, corespondent al televiziunii americanice NBC,
Veronica Kabrera, jurnalista argentiniană freelance,
Frederique Nerac, jurnalist francez, declarat dispărut
Hussein Othman, corespondent al lui ITN
un traducător fără nume cunoscut, care a lucrat pentru jurnalişti din Malaysia
Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor a declarat ziua de 8 aprilie ca Ziua Internaţională a Protestelor împotriva Uciderilor Jurnaliştilor din Irak
Când David Couso a fost întrebat într-un interviu dacă s-a schimbat, în opinia sa, ceva în ceea ce privește riscurile pentru pacea mondială şi munca corespodenţilor militari în timpul preşedinţiei lui Donald Trump din SUA, el a răspuns: ”Nimic nu s-a schimbat. Toţii văd obraznicia lui. Renunţă la acordurile nucleare, creează tensiuni, caută noi conflictei. Dacă astăzi începe un război cu Iran şi jurnaliştii pleacă acolo ca să relateze, ce s-ar întâmpla dacă ei vor avea soarta lui Jose Couso, Tareq Ayub sau Taras Protsyuk? Justiţia americană nu va cauta vinovaţi pentru aceste crimei. Trebuie să ne mai luptăm pentru a schimba asta. Dacă te lupţi, poţi să pierzi. Dacă dacă nu te lupţi, cu siguranţă pierzi”.
Traducere şi editare: Vladimir Mitev, Maria Cernat
