Despre clasă și stânga. Incursiuni antropologice în postcomunism

(foto: Editura Tact)

Florin Poenaru, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2017

 

Debutul editorial al lui Florin Poenaru are la bază o colecție de texte în mare măsură deja publicate pe diferite platforme online, în principal pe CriticAtac.ro. Subiectele abordate sunt incitante, deși opțiunea de a evidenția în prima parte a lucrării structuri, procese și problematici sociale prin intermediul unor personalități politice care, e drept, le întrupează și le exprimă, fiind la rândul lor exprimate de către ele – mi se pare problematică pentru cineva care se identifică drept marxist.

Primul portret socio-politic schițat de Poenaru este acela al lui Ion Iliescu. Autorul observă pe bune dreptate că maniera impersonală în care acesta își scrie autobiografiile și memoriile amintește de practicile de control existente înainte de 1989. Iliescu scrie pentru judecata istoriei, nu pentru a se justifica în fața unui prezent care, în cele din urmă, nici nu-l merită. Mai mult, deși se revendică de la stânga, ascensiunea politică a tânărului Iliescu este total scoasă din context de către acesta, apărând ca rezultatul unui proces meritocratic firesc în cadrul căruia viitorului succesor al lui Ceaușescu i se propuneau funcții peste funcții, iar acesta le acepta cu modestie și nonșalanță. „Nu aflăm nimic despre cine făcea propunerile, care era modul de desemnare în poziții-cheie din partidul comunist, care erau luptele interne de zi cu zi – absolut nimic din toate acestea. Opacitatea este cvasitotală. Personajul doar merge înainte prin forțe proprii, prin multă muncă și seriozitate”. Pe cale de consecință, explicația succesului politic al lui Iliescu este una de factură liberală, individualistă, bazată strict pe „calitățile sale intrinseci” (p. 23).

Pornind de la acest argument, și coroborându-l cu dezamăgirea progresivă a lui Iliescu față de Partisul Comunist Român (PCR) în anii 1970-1980, atunci când a fost marginalizat politic, fiind perceput ca o posibilă amenințare la adresa lui Ceaușescu, perioadă în care a înțeles că decalajul industrial dintre Occident și lumea comunistă este prea mare pentru a fi recuperat – Poenaru ajunge la concluzia că Iliescu ar fi îmbrățișat, încă de pe atunci, ideile neoliberale referitoare la supremația pieței. În sprijinul acestei ipoteze este adus un scurt citat din volumul de convorbiri dintre Iliescu și Vladimir Tismăneanu, publicat în 2004, unde Iliescu afirmă că piețele sunt constitutive emergenței civilizației umane. Volumul respectiv este însă mult mai divers, iar concluzia mi se pare forțată. Ideea este că Ceaușescu încercase să suprime integral piața, iar aceasta revenise în forță ca economie informală. Alte regimuri comuniste, cum au fost cele din Iugoslavia sau Ungaria, au abordat mult mai flexibil și mai moderat această problemă, iar rezultatele au fost net superioare celor din România. De fapt, cred că Iliescu rezonează mai degrabă cu poziția lui Karl Polanyi, pentru care piețele sunt inerente activității umane organizate, dar care nu trebuie în niciun caz lăsate să se substituie efectiv societăților, ci trebuie „încastrate”, controlate de acestea pentru a nu se ajunge la regretabilul și periculosul deznodământ al transformării oamenilor și/sau a mediului în mărfuri[1]. O astfel de poziționare nu este câtuși de puțin neoliberală, ci socialistă sau, la limită, neokeynesiană.

Mai departe, Poenaru discută despre polarizarea socială produsă de comunismul românesc, continuată apoi în postcomunism, și ajunge la concluzia că regimul comunist nu a fost altceva decât un capitalism de stat: locul exploatatorilor privați a fost luat de către stat, iar muncitorii au fost separați de mijloacele de producție și nevoiți să-și vândă forța de muncă pentru a putea supraviețui. Proletariatul industrial, clasa augmentată de regim în detrimentul țărănimii, era flancată de o clasă birocratică „de partid și de stat”, respectiv de o tehnocrație industrială și de clasa intelectualilor și a artiștilor. Pe lângă faptul că partidul și statul au reprezentat chestiuni total distincte și chiar antagonice în cadrul național-comunismului românesc, birocrația fiind mai degrabă o dimensiune a celui de al doilea, un alt aspect mai important mi se pare abordat superficial și necritic: acela al etichetării regimului drept capitalism de stat. Sigur, tentația în această direcție este mare: comuniștii au produs fără doar și poate stratificare socială și au privilegiat relațiile de producție în detrimentul forțelor de producție, dar, așa cum observă Pavel Câmpeanu în Societatea sincretică, nu se poate vorbi realmente de clase în cadrul comunismului românesc.

În capitalism, raportul claselor cu capitalul este unul negociabil. Mai ales în ceea ce îi privește pe muncitori, a căror forță de muncă este realmente o marfă cu preț fluctuant. În comunism însă, prețul se impune, nu se negociază. Pe cale de consecință, forța de muncă nu este o marfă în sensul capitalist al termenului, ci o resursă. Nici birocrația comunistă nu poate fi o clasă, deoarece interesele sale sunt iremediabil scindate între centru și periferie, birocrații din provincie raliindu-se directorilor de fabrici și secretarilor județeni de partid care se opuneau pretențiilor centrului și a birocraților aferenți acestuia de a extrage cât mai multă plusvaloare posibilă. De fapt, comunismul nu este altceva decât o sumă de incompatibilități care subzistă în cadrul unui sincretism disfuncțional dat de elemente precapitaliste, capitaliste și socialiste. „Relațiile de producție staliniste (termen utilizat de Câmpeanu pentru a se referi per ansamblu la regimul Ceaușescu, n.m.) sunt socialiste prin aceea că înlătură într-adevăr proprietatea privată a mijloacelor de producție, cumpărarea privată a forței de muncă și, prin urmare, acumularea privată a plusprodusului. Relațiile de producție staliniste sunt capitaliste – și chiar monopoliste – prin aceea că mențin constrângerea economică a vânzării forței de muncă, care trebuie să producă maximum de plusvaloare, atât absolută, cât și relativă, a cărei utilizare nu este controlată de creatorul ei. Relațiile de producție staliniste sunt precapitaliste prin aceea că fundează reglarea forței de muncă pe nenegociabilitatea condițiilor. În aceste relații, constrângerea economică este dublată de coerciția extraeconomică, ceea ce conduce la o organizare coercitivă a muncii”[2].

Altfel spus, dimensiunea politico-juridică a comunismului este precapitalistă, feudală, cea economică este socialistă, iar cea socială este capitalistă. Specifică atât capitalismului cât și comunismului, acumularea primitivă devine pentru acesta din urmă, în condițiile imposibilității trecerii la o economie de piață fără a se autodizolva politic, respectiv în condițiile existenței unei forțe de muncă subdezvoltată pe care urmărește să o profesionalizeze și să o disciplineze, o condiție indispensabilă a propriei reproduceri.

Așa că nu putem discuta nici despre clase nici despre capitalism de stat înainte de 1989, dar nici despre „categorii sociale prietene”, sintagma utilizată în repertoriul propagandistic al PCR, ci despre polarizări sociale antagonice produse de un regim hibrid bazat pe incompatibilități fundamentale, nu pe contradicții dialectice. De abia odată cu intrarea în postcomunism ne putem raporta la categoriile sociale de dinainte de 1989 care au supraviețuit în calitate de clase: forța de muncă redevine realmente o marfă, acumularea primitivă se generalizează iar profitul, nu controlul, devine forța motrice a noii societăți.

Chiar și așa, păstorind tranziția și conflictul, de acum de clasă, dintre fosta birocrația comunistă și eșalonul doi al tehnocraților marginalizați politic înainte de 1989, Ion Iliescu a temperat oarecum polarizarea socială inevitabilă și galopantă, în ciuda presiunilor reformiste existente în cadrul Frontului Salvării Naționale (FSN) și care s-au soldat în 1991 cu separarea facțiunii conduse de Petre Roman și transformarea acesteia în fostul Partid Democrat, și mai apoi Democrat Liberal. Da, consecințele sociale ale tranziției au fost catastrofale, și Ion Iliescu ar fi putut face mult mai mult pentru a le atenua; totuși, nu se poate spune că le-a îmbrățișat necritic și a căutat să profite în mod ostentativ de pe urma lor. Chiar dacă admonestările sale la adresa noilor îmbogățiți ai tranziției erau mai degrabă retorice, formale, baronii locali în ascensiune reprezentând, ca și astăzi, infrastructura electorală și socială a Partidului Social Democrat (PSD), ele existau fără doar și poate; astăzi, deși PSD a fost dintotdeauna, așa cum observă Poenaru, partidul capitaliștilot autohtoni, protecția socială nu mai este nici măcar mimată discursiv de PSD, al cărui program de guvernare bazat pe tăieri masive de taxe și impozite este unul aproape agresiv neoliberal.

Sunt de acord însă cu Poenaru în privința faptului că România ar fi avut mult mai mult de câștigat dacă Iliescu ar fi reușit să îl înlocuiască pe Ceaușescu în interiorul regimului comunist, nu în afara acastuia. Așa am fi avut poate un gorbaciovism propriu care ar fi atenuat tranziția înspre postcomunism și ne-ar fi scutit probabil de o revoluție violentă, dar și de desconsiderarea muncitorimii după 1989, devenită o clasă ilegitimă, a cărei destructurare, marginalizare și umilire nu a interesat, cu excepția parțială a perioadelor electorale, pe nimeni.

Adrian Năstase, succesorul lui Iliescu la conducerea PSD, este încadrat de Poenaru în categoria reprezentanților de vază ai „burgheziei compradoare”. În timul guvernării sale, la începutul anilor 2000, funcția socială și politică a baronilor locali în calitate de substitut al unui stat în retragere s-a amplificat. Acest proces complex și profund nu poate fi înțeles în mod adecvat prin reducerea sa la simpla corupție sau la diabolizarea electoratului precar rural și nu numai, dispus să își vândă votul pentru o sticlă de ulei și un kilogram de făină. În cele din urmă, acționând ca un releu între capitalul global și capitalul național, „burghezia compradoare” a fost puternic slăbită de succesul fără drept de apel al acestuia din urmă. Năstase, pentru care puterea politică nu era un scop în sine, ca pentru vechea elită comunistă, fiind mai degrabă fungibilă în termeni financiari, a sfârșit prin a plăti în cele din urmă prețul politic suprem, pe măsură ce triumful capitalului global devenise de neoprit și, mai mult, se transformase într-un real pericol la adresa susținătorilor săi locali.

Mai departe, Poenaru își îndreaptă atenția asupra lui Traian Băsescu, reprezentant al fostei tehnocrații industriale comuniste. Băsescu a preluat, continuat și amplificat moștenirea lui Năstatse în ceea ce privește demantelarea statului. Dar, așa cum observă Poenaru, este vorba despre un dublu proces: erodarea funcției sociale a statului, concomitent cu potențarea represivă a acestuia. Statul devine în mod direct și agresiv agentul intereselor capitalului extern, fapt deosebit de vizibil cu ocazia crizei eonomice din 2008-2009, când regimul Băsescu a avut o abordare disprețuitoare și punitivă la adresa temerilor sociale fondate referitoare la incertitudinea economică, respectiv la scăderea nivelului de trai.

Dacă Victor Ponta sau Klaus Iohannis sunt analizați și catalogați corect pe fond, dar totuși oarecum pripit și nu îndeajuns de elaborat, primul fiind considerat, pe bună dreptate, „omul nou” al tranziției postcomuniste a cărui pregătire exclusivă de politician îl constrânge să adopte posturi ridicole și penibile doar pentru a își păstra cariera în domeniu, în timp ce al doilea este tratat expeditiv ca un simplu „provincial” incapabil să facă față realmente meandrelor politicii de la București, cu excepția unor momente disparate cum au fost tragedia de la clubul Coectiv sau protestele de la începutul anului 2017 – este interesantă în schimb analiza guvernului tehnocrat condus de Dacian Cioloș, guvern care consfințește retragerea politicului în raport cu „dictatura experților” și cu creșterea „autoritarismului de stat” și a campaniei, politice în esență, duse împotriva corupției. Reîntoarecerea politicului sub forma PSD-ului condus de Liviu Dragnea se datorează mai mult imploziei PNL decât strategiei propriu-zise a celui mai important partid politic al României. Combinând vechiul patriarhalism social cu un neoliberalism menit să îl facă atrăgător pentru capitalul extern, în ciuda puseelor ocazionale și conjuncturale împotriva multinaționalelor și a naționalismului populist anti-soroșist, noul PSD a comis gafe incomensurabile, cum a fost tentativa de a contracara campania agresiv politică a Departamentului Național Anticorupție la adresa vârfurilor partidului printr-o campanie proprie de delegitimare a acesteia prin anularea unor rezultate totuși palpabile ale întregului demers al anticorupției, fapt care a declanșat protestele complet justificate ale populației; cu toate acestea, prin pătrunderea electorală consistentă în urbanul mare pentru prima oară în istoria sa și printr-un discurs care nu a antagonizat faliile sociale deja enorme, așa cum au procedat celelalte partide politce, PSD a demonstrat că este un partid capabil să se reînnoiască și să învețe din propriile greșeli. Să sperăm că în mod autentic.

În sfârșit, Poenaru abordează extrapolarea vechiului anticomunism postcomunist, a ideologiei lipsită de obiect dar acționând atât ca mijloc de abatere a atenției de la activitatea protagoniștilor ei înainte de 1989, cât și ca interfață a luptei de clasă purtată împotriva precariatului social prin delegitimarea constantă a pretențiilor acestuia în favoarea unui nivel de trai puțin mai ridicat de limita subzistenței – pe coordonatele anticorupției din prezent, ajungând la concluzia, corectă, că între cele două există un firesc și regretabil proces de continuitate. De exemplu, ambele înțeleg nostalgia comunismului nu ca pe un eșec și o critică dură adresată carențelor democrației contemporane, ci ca pe o fixație maladivă și individuală asupra trecutului din partea unor persoane incapabile să evolueze mental.

Nu am să mă opresc asupra analizei operată de autor la adresa feminismului, din simplul motiv că este un subiect pe care nu l-am tratat în mod sistematic și care, efectiv, mă depășește. Aș atrage însă atenția asupra unor erori factuale, cum ar fi „turnura naționalistă a regimului începută cu condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către URSS în august 1968” (p. 29), respectiv demararea unei dezvoltări autonome a României comuniste în raport cu Moscova încă de la finalul anilor 1950 (p. 39). Comunismul românesc a început să devină naționalist cu mult înainte de apogeul acestui deznodământ, petrecut în 1968 și mai apoi 1971; am în vedere aici seria de evenimente care au culminat, în aprilie 1964, cu așa numita „Declarație de independență a Partidului Muncitoresc Român”. În ceea ce privește dezvoltarea separată a comunismului românesc de cel sovietic, aceasta nu a început mai devreme de 1962, atunci când conflictele din cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc au ajuns la apogeu.

Per ansamblu, dincolo de aceste erori factuale și de discuția suprinzător de necritică și necontextualizată a existenței claselor în comunism, lăsând la o parte și polemica legată de grupurile de stânga din România în care prefer să nu intervin, ca protagonist al acesteia, adăugând doar că ceea ce ne desparte e o chestiune de strategie, de tactică, nu una de conținut – cartea lui Poenaru este una importantă în cadrul turbulențelor cu care se confruntă economia politică a postcomunismului românesc, fiind o contribuție consistentă la identificarea limitelor și a istoricizării postcomunismului ca particularitate ideologică insurmontabilă ale cărui eforturi discursive universaliste devin, pe zi ce trece, tot mai puțin convingătoare.


[1] Karl Polany, Marea transformare. Originile politice și economice ale epocii noastre, traducere de Ciprian Șiulea, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2013.

[2] Pavel Câmpeanu, Societatea sincretică. 1980, traducere de Nadia Badrus, Iași, Editura Polirom, 2002, pp. 75-76.

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat