De ce s-a revoltat Belarusul?

Un articol despre autoritarism, coronavirus şi falșii apărători ai poporului

Înregistrări din protestele bieloruse sunt popularizate în lumea prin canalul NEXTA din Telegram (foto: YouTube)

M-am uitat la mesajul electoral al lui Alexander Lukaşenco rostit pe data de 5 august 2020 împreună cu o cunoscută din Belarus. Ea, în principiu, este o persoană liniştită. Dar, în timp ce ne uitam la televizor, a început să strige: ”Minciună!”, ”Ce vorbeşte?”, ”De ce minte?”.

Timp de 90 de minute, Lukaşenko a explicat deputaţilor, miniştrilor şi ambasadorilor prezenți că Belarusul şi-a epuizat capacitățile revoluționare şi acum are nevoie de schimbări graduale şi reforme aplicate atent. El a avertizat împotriva pericolului unui război hibrid, a luat în râs ”cele trei fete” care i-au adresat provocări în timpul mitingurilor organizate de opoziţie. Toţi îl ascultau cu figurile împietrite.

Părea că feţele oamenilor în uniformă au fost cel mai greu penetrabile. Înainte de alegeri au existat speculaţii că o parte dintre ei sunt gata să-l abandoneze pe Lukaşenko. Belarusul Şciapan Pucila, un blogger în vârsta de 22 ani, stabilit în Polonia şi inițiator al unor canale de comunicare ale opoziţiei pe platforma Telegram, a afirmat pe canalul NEXTA că în armată, miliţie şi chiar în rândurile KGB-ului din Belarus există multă nemulţumire. El a spus că a primit asemenea semnale de la diferite surse din ţara sa, care, desigur, sunt anonime. Opoziţia şi-a dat seama că felul în care se va încheia campania electorală va fi influențat de comportamentul structurilor de securitate. Svetlana Tihanovskaya, principala oponentă a lui Lukaşenko, a apelat într-un comunicat video la oamenii securităţii: ”Nu respectaţi ordinele criminale!”

Pietre împotriva petardelor

Ei s-au subordonat apelului. Cu mici excepţii, precum în Kobrin, Lida şi Molodechno, pe 9 şi 10 august forțele de ordine au permis oamenilor să-și demonstreze liber nemulţumirea faţă de rezultatele oficiale ale alegerilor. În schimb, forţele speciale acţionează fără constrângere şi fără milă. Numai în prima zi a protestelor, au fost arestați în jur de 3000 de demonstranţi din întreaga ţară. Ei nu sunt reţinuţi doar în Minsk. În toate reședințele de județ ale țării au fost nemulțumiri legate de rezultatele votului.

Pe 10 august, preşedintele Comitetului de Investigare, Ivan Naskivici, a spus că cei care s-au confruntat cu forţele speciale sunt îngroziți de faptul că pot fi pedepsiți să stea la închisoare până la 15 ani. Câteva ore mai târziu, demonstraţiile au început din nou. Armata a închis centrul orașului Minsk. Mii de oameni s-au adunat la staţia de metrou Pușkin şi au încearcat fără succes să se baricadeze în intersecţia apropiată. O confruntare a avut loc în raionul alăturat, la Palatul Sportului şi la hotelului Lubileinii, unde miliția a folosit tunuri cu apă, gloanţe de cauciuc şi petarde, cu lumină şi zgomot. Maşinile au intrat în masele de oameni, iar protestatarii au rezistat, au aruncat pietre, formând un lanţ viu, după care au fugit în cartiere, ka intrările blocurilor (canalele opoziţiei din Telegram sunt pline de informaţii legate de ceea ce sa întâmplat şi unde poți să fugi, dacă e necesar, cum să intri într-o clădire).

Prima victimă a fost ucisă din cauza unei petarde. Este vorba despre un bărbat care a încercat să arunce petarda înapoi spre poliţie. Sute de oameni au fost răniţi.  Mulţi dintre cei răniţi grav au fost loviți cel mai adesea cu gloanţe de cauciuc. În noaptea de 11 august spre 12 august au fost arestaţi alţi 1000 de demonstranţi, iar Svetlana Tihanovskaya a pleacat din ţară. Înainte de plecarea ei, în după-amiaza zilei de 10 august, după ce s-a declarat adevărata câştigătoare a votului, s-a îndreptat spre sediul Comisiei Electorale Centrale, pentru a protesta oficial.

A fost momentul în care a pierdut contactul cu echipa ei. O zi mai târziu – pe 11 august 2020, în drum spre Lituania, a comunicat cu restul lumii. A înregistrat un clip video în care declară că acceptă rezultatul votului, recunoaşte că circumstanţele au depăşit-o şi-și roagă susținătorii să se abţină de la violenţă. Pleacă singură la copiii ei, pentru că ei sunt cei mai importanţi pentru ea.
De fapt, nimeni nu crede că această înregistrare, în care o femeie complet distrusă citeşte o declaraţie umilitoare, este făcută voluntar. Declarația este considerată un şantaj al serviciilor speciale, făcut pentru ca Belarus să se elibereze de Tihanovskaya şi, astfel, să se pună capăt campaniei electorale în timpul căreia autorităţile au refuzat să-i înregistreze pe candidaţi, i-au arestat, au desfiinţat mitinguri anunţate sub pretextul că se va deschide șantier pentru schimbarea asfaltului ş.a.m.d. Conform Organizaţiei pentru apărarea drepturilor omului Vyasna, din mai până în iulie au fost arestaţi 1140 de oameni pentru participarea la proteste spontane.

Pe 6 august, ultimele persoane arestate au fost operatorii de sunet care, în timpul unei petreceri în aer liber pentru familii cu copii (un eveniment pro guvernamental), au difuzat cântecul Peremen (Schimbări) al grupei sovietice Kino (este imnul neoficial al perestroicii – nota traducătorului). Este un hit, care a devenit unul dintre simbolurile opoziţiei în timpul campaniei. Unul dintre DJ-i, care-și dorea schimbări rapide, a fost arestat 10 zile pentru huliganism, iar colegului său i s-a intentat un proces.

Lukaşenko dorea să demonstreze cât de înfricoşător este, dar s-a dovedit mai degrabă comic. Dacă adăugăm că, în metrou, tot timpul se vorbește în difuzor despre alegeri, în special despre data lor – ca nu cumva cetăţenii să uite să vină la vot, vom înţelege că Lukaşenko nu avea şanse să câştige nici măcar respectul minim, ca să nu mai vorbim de votul celor tineri.
Independenţa întâmplătoare

În anul 1990, Parlamentul din Belarus a declarat suveranitatea țării, mai degrabă din necesitate decât din convingere, ca urmare a schimbărilor care aveau loc la Moscova. Mişcările de independenţă din Belarus au fost foarte slabe. Un an mai târziu, începe constituirea unei ”economii de piaţă reglementate” în Minsk. Istoricul Evgenii Mironovici scrie în cartea sa ”Belarus”:
”Creşte rapid bogăția oamenilor legaţi de elita puterii. Sistemul de acordare a licențelor, de emitere a permiselor, de eliberare de taxe vamale şi de semnare a unor contracte fictive creează o rețea complexă de legături între economie şi politică. Economia, reglată de piaţă, permite controlul vieţii economice şi are loc îmbogățirea unui număr restrâns de cetăţeni, în majoritate cei care sunt apropiaţi puterii.”

O piedică suplimentară este faptul că economia belarusă este complet dependentă de resursele, carburanții şi piața din Rusia. Tranziţia se dovedeşte a fi un blestem pentru oamenii de rând. Mironovici comentează aşa perioada dintre anii 1965 şi 1980 (când primul secretar al partidului de acolo a fost Piotr Maşerau):
„Belarus a ocupat un loc de frunte în URSS şi din punctul de vedere al economiei şi al standardului de viaţă a populației”.

Se dezvoltă industria, avansează urbanizarea, iar taxele pentru serviciile publice – telecomunicaţie, transport, cultură sunt reduse la un nivel simbolic. Alexander Lukaşenko, care în timpul alegerilor din 1994 promitea un stat onest, întoarcerea echității sociale şi impunerea unor limite dure pentru piaţa liberă, își devansează serios competitorii.
Cetăţenii care își amintesc începutul catastrofal al anilor 90 iartă fără probleme demantelarea de către Lukaşenko a ultimelor elemente ale democraţiei liberale. Treptat, puterea subordonează spaţiul media, se politizează judecătoriile şi procuratura, parlamentul este marginalizat în detrimentul prerogativelor sporite pentru preşedinte, inclusiv acela de a numi primari şi directorii fabricilor. Limitele pentru numărul de mandate prezidențiale este eliminat. În final, violenţa de stat este normalizată. Ea este aplicată predominant de către KGB împotriva politicienilor, activiştilor şi jurnaliştilor neagreați.

La început, Lukaşenko a fost un om cu carismă. Chiar oponenţii lui recunoşteau acest fapt – că şi-a construit cu succes imaginea unui lider care stă aproape de oamenii simpli, chiar poate un preşedinte Robin Hood, care îi pedepseşte pe ticăloşi şi are grijă de cei slabi.

La sfârşitul anilor 90 se observă un progres economic semnificativ, care continuă şi în următorii ani, datorită importului materiilor prime rusești la preţuri scăzute. Chiar Anatolii Feduta – fost purtător de cuvânt al lui Lukaşenko (astăzi biograf şi critic al lui) recunoaşte că, în timpul conducerii lui Lukaşenko, au fost mărite salariile, pensiile şi ajutoarele sociale. Însă modelul acestui ”capitalism cu faţă umană”, condus într-un mod perfid într-o ţară de numai 9 milioane de oameni, îşi atinge acum limitele.

Ăsta nu este socialism

Nivelul inegalităţii sociale din Belarus continuă să fie mult mai redus decât în ţările vecine, unde neoliberalismul a triumfat mult timp fără nicio piedică. În ultima perioadă, povara oamenilor care sunt săraci şi diferenţa între venituri au crescut tot mai rapid. În mai 2020, salariul mediu din Belarus se ridică la 1128 de ruble (în jur de 2024 de lei româneşti), iar salariul median este 894 de ruble (în jur de 1474 de lei româneşti). O astfel de diferenţă între salariul median şi cel mediu n-a existat în ultimele decenii. În acelaşi timp, preţurile cresc constant, dar numai în Minsk poţi avea salarii mai mari.

De exemplu, în regiunea de Vest, în zona Brest, salariul mediu este 828,50 de ruble (1365 de lei româneşti), iar în zona de est, regiunea Mogilev, indicatorul este 811 de ruble (1337 de lei româneşti).

Urmează reforme. Începând cu 2016 în Belarus creşte sistematic vârsta de pensionare, cu câte jumătate de an anual, iar în 2022 va ajunge la nivelul ţintă – 63 de ani pentru bărbaţi şi 58 de ani pentru femei. Autorităţile nu mai includ serviciul militar, concediul de maternitate şi perioada de asistență socială în calculul stagiului în muncă. Mai devreme, în 2010, au fost eliminate unele sporuri legale acordate studenţilor şi pensionarilor. Iar dreptul la greve şi activitatea sindicatelor independente au fost limitate semnificativ. Şomajul este mic, dar 70% dintre lucrători, inclusiv în uzinele mari de stat, nu au contracte pe durată nelimitată, ci numai contracte pentru mai puţin de trei ani. Evident, asta descurajează apariția conflictelor cu cei aflați la conducerea uzinelor.

Autorităţile preferă să fie criticate nu de stânga, ci de liberali şi proocidentali în general, care, spre deosebire de postulatele sociale, se bucură de mare sprijin în societatea belarusă.
Într-o astfel de ţară, descrisă mai degrabă ca una socială, apare coronavirusul, recesiunea economică mondială loveşte pieţele din care se exportă petrol pentru producţia belarusă, sau alte exporturi, precum îngrășămintele (cumpărate din China şi Brazilia).

Graniţele închise pentru câteva luni au blocat posibilitatea unei migraţii economice în Rusia (altfel destul de des întâlnită), au ucis turismul, pe care autorităţile încercau să-l dezvolte în ultimii ani (de exemplu, prin expansiunea zonei fără vize la graniţa cu Polonia). Sectoarele afacerilor private sunt afectate – cum ar fi restaurantele. Lukaşenko poate afirma că nu există pandemie, dar anxietatea cetăţenilor şi scăderea veniturilor sunt o realitate. În aprilie, conform studiul făcut de SATIO, 45% din cei anchetaţi declară că salariile le-au scăzut de la începutul crizei. 48% spun că iau serios pandemia, evitând marile adunări şi folosind dezinfectanți. Experţii din Centrul de Studii Economice BEROS prognozează creşterea şomajului până la 15%. În opinia lor, piedicile internaţionale pentru economie şi transport pot duce şi la un şomaj de 30%. Asta, la rândul său, ar însemna 1,3 de milioane de şomeri noi şi un colaps social inevitabil.

Faţă fără program

În astfel de condiţii, este tot mai greu pentru Lukaşenko să convingă că el ar fi putut să blocheze catastrofa, provocată de aceste evoluții şi că ar fi putut salva suveranitatea ţării, pentru că tot mai mulţi oameni văd că îi așteaptă o nouă catastrofă, iar puterea se angajează tot mai mult pe direcția de a închide gura opoziţiei, în loc să lupte împotriva consecinţelor crizei.
Lukaşenko încetează să fie un lider care are grijă de populație și devine un dictator de rând, care conduce mai mult timp şi pentru care este important doar să rămână la putere. Vorbele lui nu-i impresionează deloc pe oameni, în special pe cei tineri, a căror întreagă viaţă a început sub conducerea lui Lukaşenko. Acum ceva timp ei au avut așteptări de la preşedinte în chestiunile legate de lipsa de libertate a presei, de modul amator în care se face propaganda şi de perspectivele limitate de evoluție. Astăzi. ei sunt convinşi că nu se poate întâmpla nimic mai rău decât această dictatură şi sunt gata să sprijine pe oricine care nu este Lukaşenko, chiar dacă el/ea n-ar avea program sau orice fel de promisiuni. Ei nu gândesc geopolitic, ci compară instinctiv ţara lor cu Polonia, pe care mulţi dintre ei au văzut-o, și nici nu cred că, în cazul unei lovituri de stat, îi pândeşte destinul Ucrainei şi al societăţii ei semnificativ pauperizate.
Unele mitinguri ale Svetlanei Tihanovskaya au loc adesea în parcuri, din cauza piedicilor administrative. Imaginile acestor mitinguri se aseamănă cu fotografiile întâlnirilor socialiste de propagandă a revoluţiei de la 1905, în Ivanovo, în pădurea de lângă Talka sau în Lodz, și ele în afara oraşului şi a uzinelor. Însă asemănarea este numai vizuală. În masele de susţinători ai opoziţiei erau reprezentanţi ai partidelor mici precum ”Lumea Dreptată”, care încercau să-şi prezinte cerinţele, dar majoritatea demonstranţilor dorea doar ca Lukaşenko să plece fără a gândi ce va urma.

Tihanovskaya a spus deschis că nu are program, dincolo de dorinţa de a convoca alegeri oneste, şi că ea nu este politician – adică ea a intrat în jocul politic pentru că soţul ei este arestat și şi-ar dori să se întoarcă la ”fripturi şi grătar”, adică la obligaţiile unei femei casnice din Belarus.

Asta arată că, în sfârşit, altcineva ar putea deveni preşedinte şi că există idei mai clare privind dezvoltarea țării exprimate de consilierii ei. Ce se poate întâmpla, dacă ne uităm la Ucraina şi guvernul creat după Maidan, dar şi la Lituania, care o sprijină pe Tihanovskaya? Sunt tot ţări unde neoliberalismul a câştigat, însoţit de inegalitatea socială, sărăcie crescută şi migraţie economică. Tihanovskaya ar putea să facă o figură frumoasă, în poze, pe lângă aliatele sale, Maria Kolesnikova şi Veronika Tsepkal. Dar, cum observă Kamil Kłysiński, un analist polonez de la Centrul pentru Studii Estice care simpatizează cu opoziţia poloneză, ea îşi pierde determinarea în propriile ieşiri publice, ca şi cum i-ar fi frică de ceea se va întâmpla. Când cei mai hotărâți susţinători ei au ieşit în stradă, ea nu li s-a alăturat niciodată. Ca şi cum ea ar trebui să îi reprezinte, să câştige încrederea oamenilor, să devină Maica naţiunii, după ce Tatăl a eşuat şi imediat apoi să deschidă drumul pentru alte forţe politice.

Conform lui Kłysiński, fără Tihanovskaya, cu toate slăbiciunile ei în plan programatic, protestele s-ar opri, chiar dacă nu imediat. În noaptea de 11 spre12 august, în Minsk şi în alte oraşe provinciale au avut loc demonstraţii şi din nou OMON a aruncat petarde, iar dinspre partea opoziţiei se aruncau pietre şi sticle. Nu mai există speranţă pentru trecerea masivă a poliţiştilor de partea demonstranţilor: centrul orașului Minsk este controlat puternic de armată, iar protestatarii reuşesc să se adune doar pentru câteva ore pe lângă staţiile de metrou din cartierele periferice.

Opoziţia se bazează pe o formă de luptă în principiu dispreţuită de neoliberali – greva muncitorilor. Pe 11 august canalele opoziţiei au distribuit pe Telegram un apel pentru oprirea tuturor uzinelor din ţară.

La început, părea că răspunsul la acest apel va fi foarte slab. Dar în zilele următoare muncitorii din cele mai mari uzine au început să-şi exprime nemulţumirea. Lucrătorii din unităţile industriale cheie din Belarus, precum BelAZ (Uzina de Automobile din Belarus), MAZ (Uzina de Automobile din Minsk) şi MZKT (Uzina de Tractoare din Minsk) au convocat adunări şi au cerut, în scris, demisia lui Lukaşenko şi democratizarea statului. Acestea n-au fost greve în sensul strict al cuvântului, pentru că mare parte din uzine nu şi-a oprit activitatea. Dar mesajul lor a fost puternic şi a inspirat un nou val de proteste.

În 16-17 august aproape 20 uzine din întreaga ţară, în care lucrează între 5 şi 15 mii de lucrători, au răspuns apelului. Pe 15 august, lucrătorii din MAZ şi MZKT au făcut un marş spectaculos prin centrul orașului Minsk, alăturându-se unei coloane de tineri protestatari.

A fost semnificativ că radioul şi televiziunea belaruse de stat, care au protestat tot pe 15 august, au spus că în timpul acestor lupte populare nu mai vor să fie vocea guvernului.

Pe 17 august a devenit clar că vocea lui Lukaşenko n-a fost niciodată atât de slabă. După o zi, în care două adunări adversare au avut loc în Minsk (cea proguvernamentală, cu 20 000 de participanţi, şi cea a opoziţiei, cu 100 000 de protestatari), preşedintele, care a fost iubit în trecut, a decis să stea față în față cu lucrătorii din MZKT. Ceea ce el a prezentat a fost un amestec între aroganţă şi inabilitatea de a înţelege că timpul nu s-a oprit; el a afirmat că lucrătorii ar trebui să fie mulţumiţi că privatizarea uzinei a fost oprită şi să nu îl numească ”preşedinte rău”. El a încercat să minimizeze semnificaţia grevei, afirmând că ”cei 200 care au oprit munca nu înseamnă nimic”. În sfârşit, el a anunțat că, atâta timp cât trăiește, nu va ceda niciunei forme de presiune a străzii şi a uzinelor. El nu va ceda pentru că, în opinia lui, este singurul salvator al economiei belaruse de pericolele pe care adversarii occidentali le pregătesc.

Într-un mod ironic, Luakaşenko nu greşeşte complet. Dacă ”forţele democratice”, conduse de Tihanovskaya, ar prevala şi ar începe introducerea unei reforme de şoc neoliberale, modelată după Polonia şi Lituania, lucrătorii MZKT şi colegii lor din multe alte uzine se vor trezi pe străzi sau în Polonia, luptând pentru joburi cu ucraineni la fel de disperaţi. Însă oamenii sunt prea nemulţumiţi acum de aroganţa, autosuficienţa şi brutalitatea forţelor lui Lukaşenko ca să-l ierte. Ei preferă să se gândească că avantajele sociale ale trecutului nu vor fi pierdute şi că, dacă ar veni schimbări, acestea vor fi de bine: creşterea standardului vieţii, o mai mare autonomie pentru oameni, și faptul că vocea lor va fi auzită de clasa conducătoare.

Urmează criza

Guvernul nu va ezita să aplice forţa brută. Lukaşenko nu va evita adâncirea crizei pandemice. El nu are nici resursele, nici dorinţa specială şi nici pregătire pentru reforme sociale noi. Nu are oameni în jurul lui care să gândească în această direcţie. El face eforturi pentru a-şi apăra independența pentru că, printr-o uniune de stat cu Rusia, s-ar trezi cu o oligarhie mai rapace şi cu o structură de securitate mult mai puternică. Pentru el, miza este să-şi păstreze proprietățile şi poziţia, nu binele oamenilor. Minsk se va confrunta cu negocieri grele pentru integrarea cu Estul. Chiar scenariul optimist pentru dezvoltarea economică, în care ”numai” jumătate de milion de oameni îşi pierd locurile de muncă, este dramatic.

Lukaşenko nu are altă opţiune decât să semene frică în rândul celor nemulţumiţi pentru ca, o vreme, aceștia să nu se revolte. Arestările au vizat şi membrii stângii socialiste şi comuniste, care au sprijinit opoziţia condiţionat. În vremea mitingurilor lui Tihanovskaya, activiştii ”Lumii Dreptăţii” şi ai ”Belarusului Verzilor” au distribuit pamflete, în care scriau programul minim necesar: renunţarea la toate reformele antisocialiste din ultimii ani, inclusiv la reforma pensionării, angajare stabilă în loc de contracte pe termen scurt, reducerea timpului de muncă şi păstrarea veniturilor actuale. În acest context, apar şi cerinţe pentru funcţionarea liberă a mişcării sindicale, precum şi a democraţiei cu mai multe partide, în loc de autoritarism.
Asta ar putea fi programul Belarusului – dar un astfel de program nu va fi sprijinit din afară, nici din Vest, nici din Est. Lupta pentru dreptate socială este cea mai dificilă.

Małgorzata Kulbaczewska-Figat

Jurnalistă poloneză de stânga, specializată în regiunile: Europa de Est, limea arabă și Persia. Editor-șef adjunct al portalului polonez Strajk.eu

vizualizați toate postările

1 comentarii la “De ce s-a revoltat Belarusul?

Dă-i un răspuns lui Gheorghita Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *