Conservatorii vor copii abstracți. Ce se petrece când ajungi să te confrunți cu rezultatele concrete ale unei legislații anti-avort?

Bine ați venit în lumea leagănului de copii cu deficiențe! O lume “minunată” unde veți găsi, aproape numai grozăvii! Aceasta este partea a doua a miniseriei în care prezentăm o mărturie a unei foste angajate la un leagăn de copii cu deficiențe din perioada comunistă

(foto: Wikipedia Commons şi YouTube)

Încă nu s-a scris destul despre martiriul copiilor abandonați în România ca urmare a decretului din 1966 care interzicea întreruperile de sarcină. Despre martiriul celor care au rămas în urmă să aibă grijă de acești copii veniți pe lume împotriva dorinței mamelor lor. Persoanele care îngrijeau, de regulă, ființele venite pe lume cu forța erau, de cele mai multe ori, tot femei. Și se vedeau silite, așa cum aflăm din partea a doua a textului mărturie scris de jurnalista și romanciera Doina Popescu, să aibă grijă de peste 60 copii cu deficiențe, ceea ce era mult peste puterile lor. Înainte de 1989 Doina Popescu lucra ca logoped într-un asemenea leagăn de copii unde a avut curajul mental să se întoarcă pentru a ne face și pe noi martori la cum stăteau lucrurile acolo. Tabloul zugrăvit de Doina Popescu este unul cât se poate de nuanțat arătând atât lucrurile absolut halucinante care se petreceau, cât și lucrurile bune, cum ar fi faptul că unele angajate luau copiii acasă și aveau grijă de ei.

Recentele proteste din Polonia împotriva deciziei curții supreme de justiție de a declara că întreruperea sarcinii când fătul are defecte majore este o încălcare a constituției trebuie să ne trezească. Conservatorii își doresc copii abstracți, aduc argumente abstracte despre embioni și vieți abstracte și apoi, consecințele reale și vii ambițiilor lor ipocrite și aberante sunt suportate de ființe nevinovate condamnate la o viață de abuz și chin.

E o întreagă discuție legată de fetișizarea argumentelor „raționale” cu privire la avort. Să fim foarte clari, pacea e războiul dus cu alte arme, cu armele limbajului. Discuția despre avort nu este despre adevăr, ci despre putere. De ce nu este despre adevăr? Pentru că logica, așa cum orice om care a trecut prin cursul de clasa a IX-a ar fi trebuit să știe, poate să te ajute să formulezi argumente valide. Așa, și dacă nu sunt valide nu duc neapărat la concluzii adevărate? Păi nu! Această investire a „logicii” cu valențe aproape magice este dovadă de ignoranță și iraționalitate, chiar. Dacă pornești de la premise discutabile, de pildă, știu eu sigur că există suferință fetală după X săptămâni, poți construi argumente valide (care să respecte regulile logice formale) și care să te ducă la concluzii la fel de discutabile. Discuțiile despre teme politice nu sunt discuții despre adevăr, ci despre putere: cine are puterea de a defini ce e suferința, cine are puterea de a defini ce viață e mai importantă, cea reală, a femeii, sau cea potențială, a fătului? Ce este viața și când începe ea? Femeile au câștigat, spre disperarea multora, putere și nu doresc să fie excluse de la masa discuțiilor când se pun asemenea întrebări. Nu mai doresc să fie obiectul unui discurs care, pretinzând obiectivitate și „raționalitate” nu e decât o încercare de a le disciplina și pedepsi. Pentru că apărătorii înfocați ai „argumentării raționale” sunt de regulă primii care dau bir cu fugiții când e de schimbat un scutec.

Când statul intervine în viața intimă a oamenilor, așa cum s-a întâmplat în România înte 1966 și 1989, rezultatele sunt catastrofale. Vă invităm să pătrundeți în lumea leagănului de copii ceaușist și să vă convingeți singuri.


Câţiva oameni trebuia să creştem şaizeci şi şapte de copii de la vârsta de trei ani până până ce le venea vremea să meargă la un cămin-şcoală. Teoretic, fiindcă practic preşcolarii care n-aveau certificate de naştere (majoritatea!) nu erau primiţi în clasa întâi până când li se făcea rost de-o identitate, aşa că mulţi dădeau grădiniţa pe şcoală doar odată cu intrarea în pubertate. Până primeau oficial un nume, „doamnele” din personalul de serviciu (cadrelor didactice li se spunea „tovarăşe”), îşi puneau la bătaie imaginaţia onomastică. Unui băieţel cu un coeficient de inteligenţă redus şi coprofag de felul lui i-au spus Porcu’, altuia, care îşi muşca mâinile până la sângerare, Turbatu’, unuia care tot încerca să-şi sodomizeze colegii de pat, Homălăul, unei fetiţe care zbiera de câte ori o puneai pe oliţă şi-şi făcea nevoile numai din picioare, Vaca, alteia, surprinse cu îndeletniciri hedoniste sub pătură, Onania. Copiii îşi însuşeau imediat aceste identităţi fiindcă, închişi între cvartale de blocuri, printre şantiere cu buldozere, basculante şi macarale, habar n-aveau cum arată un porc sau o vacă, darămite să fi înţeles semnificaţia unor nume ca Onania sau Homălăul! Adevărul e că, deşi multe le lipseau, cu pulsiunile libidinale stăteau foarte bine! În dormitoare, îngrămădiţi câtre trei, patru în câteva paturi încă nepipicite, se dedau imediat la explorări erogene, descoperind ba sodomia, ba felaţia ori cunnillingusul, ba onania, mai ales în lungile după-amiaze în care erau culcaţi cu forţa, deşi nimic nu-i obosise până într-atât încât să simtă nevoia să doarmă. Cum nu aveau niciun obiect de folosinţă strict personală, în afara propriului corp despuiat, (nici măcar un nasture rupt pe care să-l poată ascunde sub limbă făra să li-l scoată de-acolo vreuna dintre tovarăşe, ), se jucau şi ei doar cu cele ce le aparţineau în mod natural şi de care nimeni nu i-ar fi putut deposeda decât odată cu viaţa. Uneori, „jucăria” era doar degetul mare de la mână, pe care-l băgau în gură cu unghia lipită de limbă şi-l sugeau în timp ce se legănau ca să adoarmă, de se zgâlţâiau paturile în lanţ. Botezaţi în sictir, nu doar că învăţau să răspundă la numele primite, ci se şi strigau aşa ei între ei, spre amuzamentul „doamnelor”, dar şi al unor tovarăşe, care-i drăcuiau şi plesneau ori de câte ori îi surprindeau în „orgii contra firii”. „Dom’le, cât sunt de tâmpiţi şi tot îi duce capu’ la prostii!” Degeaba le explicam cum e cu sexualitatea infantilă şi cu stadiul ei falic. Fiecare auzise de Freud, dar nimeni de acolo nu m-a crezut vreodată că psihiatrul ăla austriac a pus problema chiar aşa. „Păi, asta ar însamna că şi Freud a fost sărit de pe fix!” – o variantă pe care o respingeau imediat, mulţumindu-se să chicotească semnificativ. De regulă, discuţiile se încheiau în holul mare, în care se aduna uneori tot personalul, cu observaţia că „multe genii au fost obsedate sexual, n-ar fi de mirare să producă şi grădiniţa de oligofreni” vreunul.

Nu pot spune că unele angajate n-aveau milă de copii. Ba chiar se întreceau în a le cumpăra dulciuri. Unele mergeau cu răsfăţul chiar mai departe şi luau câte un intern acasă, de sărbători sau în weekend-urile în care nu erau de serviciu. Fericitul care apucase să guste din mierea vieţii de familie se întorcea la grădiniţă spălat, despăduchiat şi parfumat şi îşi lăsa colegii cu gura căscată, povestindu-le cât de bogată e tovarăşa educatoare sau tanti bucătăreasa. „Cât de bogată? Ca moşu’ din Punguţa cu doi bani?” „Nu, măi, maaai bogată! Are două cutii mari cu sare, zahăr cât vrei şi multă pâine. Pâinea nu se termină niciodată.”

La grădiniţă, pâinea nu mai era de mult pe săturate. La început existaseră pe mese coşuri pline cu pâine, dar cei mai afurisiţi dintre copii înhăţau mai multe felii deodată şi se apucau să le frământe în mâini până făceau din ele o clisă pe care o rotunjeau în cocoloaşe tari ca ghiulelele, cu care le bombardau pe „tovarăşe”. La fel au dispărut şi zahărul, şi sarea, fiindcă tot muniţie ajungeau în cele din urmă. Fie şi le aruncau în ochi, fie le turnau până la ultimul fir în cana sau în farfuria proprie ori a vecinului, care urla, trântitindu-şi vasele pe ciment cu tot cu mâncare. Cel fără porţie se înfigea în cănile sau farfuriile celorlaţi şi de aici se ajungea rapid la nişte bătăi ca-n westernurile americane. Apăreau şi victimele care aveau nevoie de tratament medical. Era chemată de urgenţă asistenta, care-i lua drăcuindu-i la cabinet, unde le făcea spălături oculare şi „strica pe ei” pansamente, seruri şi unguenţi. Grădiniţa se umplea de ţipete, bufnituri şi zbierete, iar masa se încheia rapid, într-o brambureală generală. Aşa că sursele de haos au fost eliminate, pâinea urmând a fi distribuită doar cu felioara.

Doina Popescu, Doina Popescu, „Bimbușca” în Vipia Amiezii,  Adenium, 2017

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Maria Cernat

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *