CIA și anticomunismul Școlii de la Frankfurt

Fundamentele industriei teoretice globale

Teoria critică a Școlii de la Frankfurt a fost – alături de teoria critic[ – una dintre cele mai prizate produse ale industriei globale de producere a teoriilor în vogă. Laolaltă, ele servesc drept sursă comună atât pentru multe dintre formele de critică teoretică care stabilesc tendințe și care domină în prezent piața academică a lumii capitaliste, de la teoria postcolonială și decolonială la teoria queer, la afropesimism și nu numai. Prin urmare, orientarea politică a Școlii de la Frankfurt a avut un efect fondator asupra intelectualității occidentale globalizate.

Figurile centrale din prima generație a Institutului de Cercetări Sociale – în special Theodor Adorno și Max Horkheimer, care vor fi în centrul acestui eseu – sunt personalități impunătoare în ceea ce se numește marxismul occidental sau cultural. Pentru cei care sunt familiarizați cu reorientarea lui Jürgen Habermas, care s-a îndepărtat de materialismul istoric în cea de-a doua și apoi ce de-a treia generație a Școlii de la Frankfurt, această lucrare timpurie reprezintă adesea o adevărată epocă de aur a teoriei critice, când aceasta era încă – deși poate pasivă sau pesimistă – dedicată într-o anumită măsură politicii radicale. Dacă există un sâmbure de adevăr în această ipoteză, acesta este doar în măsura în care prima Școală de la Frankfurt este comparată cu generațiile ulterioare care au remodelat teoria critică ca ideologie liberală radicală – sau chiar doar flagrant liberală[1].[1] Cu toate acestea, acest punct de comparație pune ștacheta mult prea jos, așa cum se întâmplă de fiecare dată când se reduce politica la politica academică. La urma urmei, prima generație a Școlii de la Frankfurt a trăit unele dintre cele mai cataclismice ciocniri în lupta de clasă globală din secolul al XX-lea, când se purta un veritabil război mondial intelectual pe tema sensului și semnificației comunismului.

Pentru a evita să fim păcăliți de istorie sau de parohialismul mediului academic occidental, este, prin urmare, important să recontextualizăm activitatea Institutului de Cercetări Sociale în raport cu lupta de clasă internațională. Una dintre cele mai semnificative caracteristici ale acestui context a fost încercarea disperată, din partea clasei conducătoare capitaliste, a conducătorilor de stat și a ideologilor lor, de a redefini stânga – în cuvintele agentului CIA Thomas Braden, combatant al războiului rece – ca fiind stânga „compatibilă”, adică necomunistă. [2] După cum Braden și alte persoane implicate au explicat în detaliu, o fațetă importantă a acestei lupte a constat în utilizarea banilor fundațiilor și a grupurilor de fațadă ale CIA, precum Congresul pentru Libertate Culturală (Congress for Cultural Freedom CCF), pentru a promova anticomunismul și a-i atrage pe stângiști să ia poziții împotriva socialismului real.

Horkheimer a participat la cel puțin o excursie organizată de CCF la Hamburg[3]. Adorno a publicat în revista Der Monat, finanțată de CIA, cea mai mare revistă de acest gen din Europa și modelul pentru multe alte publicații ale CIA. Articolele sale au apărut, de asemenea, în alte două reviste ale CIA: Encounter și Tempo presente. De asemenea, a găzduit în casa sa, a corespondat și a colaborat cu agentul CIA care a fost, fără îndoială, cea mai importantă figură a Kulturkampf-ului anticomunist german: Melvin Lasky.[4] Fondator și redactor-șef al revistei Der Monat, precum și membru al comitetului de conducere inițial al CCF al CIA, Lasky i-a spus lui Adorno că este deschis la orice formă de colaborare cu Institutul de Cercetări Sociale, inclusiv la publicarea cât mai rapidă a articolelor lor și a oricărei alte declarații în paginile sale[5] Adorno a acceptat oferta și i-a trimis în 1949 patru manuscrise nepublicate, inclusiv „Eclipsa rațiunii”, de Horkheimer[6].

Colaboratorul de o viață al lui Horkheimer a fost astfel strâns legat de rețelele CCF din Germania de Vest, iar numele său apare pe un document, probabil din 1958/59, care schița planurile pentru un comitet al CCF format din exclusiv din cetățeni germani. [Mai mult, chiar și după ce s-a dezvăluit în 1966 că această organizație internațională de propagandă era un paravan al CIA, Adorno a continuat să fie „inclus în planurile de expansiune ale sediului central de la Paris [al CCF]”, deoarece acesta era un tip de activitate curent în partea din Germania supravegheată de SUA[8] După cum vom vedea, acesta este doar vârful icebergului și nu este deloc surprinzător, deoarece Adorno și Horkheimer au ajuns la o poziție proeminantă la nivel global în cadrul rețelelor elitei stângii anticomuniste.

O analiză dialectică a producției teoretice

Analiza care urmează se bazează pe o descriere dialectică a totalității sociale care situează practicile teoretice subiective ale acestor doi părinți fondatori ai teoriei critice în lumea obiectivă a luptei de clasă internaționale. Ea nu acceptă linia de demarcație arbitrară pe care mulți universitari mic-burghezi încearcă cu disperare să o ridice între producția intelectuală și lumea socio-economică mai largă, ca și cum „gândirea” cuiva ar putea – și ar trebui – să fie separată de „viața” sa, precum și de sistemul material de producție, circulație și receptare teoretică, pe care îl voi numi aici aparatul intelectual.  O astfel de presupunere non-dialectică, la urma urmei, nu este decât un simptom al unei abordări idealiste a muncii teoretice, care presupune că există un tărâm spiritual și conceptual care funcționează complet independent de realitatea materială și de economia politică a cunoașterii.

Această presupoziție perpetuează fetișismul mărfii intelectuale, adică idolatrizarea produselor sacre ale industriei teoriei, care ne interzice să le situăm în cadrul relațiilor sociale generale de producție și al luptei de clasă. De asemenea, servește intereselor celor care au sau aspiră să facă parte dintr-o anumită elită în cadrul industriei globale a teoriei, fie că este vorba de „teoria critică a Școlii de la Frankfurt” sau de oricare alta, deoarece protejează imaginea de marcă a francizei în sine (care rămâne nepătată de relațiile sociale reale de producție). În timp ce fetișismul mărfii intelectuale este o caracteristică principală a consumului în cadrul industriei teoriei, gestionarea imaginii de marcă este semnul distinctiv al producției.

Pentru o astfel de analiză dialectică, este important să recunoaștem că Adorno și Horkheimer și-au mobilizat într-adevăr energia în formularea unor critici semnificative ale capitalismului, ale societății de consum și ale industriei culturale. Departe de a nega acest lucru, aș dori doar să situez aceste critici în cadrul lumii sociale obiective, ceea ce presupune să pun o întrebare foarte simplă și practică, care este rareori ridicată în cadrul cercurilor academice: dacă se recunoaște că sistemul capitalist conduce la consecințe negative, ce trebuie făcut în legătură cu acesta? Cu cât se sapă mai adânc în viața și activitatea lor, înaintând prin obscurantismul deliberat al discursului lor, cu atât mai evident devine răspunsul lor și cu atât mai ușor este să înțelegem funcția socială primară a proiectului lor intelectual comun. Căci, oricât de critici ar fi uneori la adresa capitalismului, ei afirmă în mod regulat că nu există alternativă și că, în cele din urmă, nu se poate sau nu ar trebui să se facă nimic în privința acestuia. Mai mult, după cum vom vedea, criticile lor la adresa capitalismului pălesc în comparație cu condamnarea fără compromisuri a socialismului. Modelul lor de teorie critică duce, în cele din urmă, la o acceptare a ordinii capitaliste, deoarece socialismul este considerat mult mai rău. La fel ca majoritatea celorlalte discursuri la modă în mediul universitar capitalist, ei propun o teorie critică pe care am putea-o numi Teoria ABS: Orice, dar nu socialismul (În engleză „A BS theory” – o teorie de rahat).

În această privință, nu este deloc surprinzător faptul că Adorno și Horkheimer au fost atât de puternic susținuți și promovați în lumea capitalistă. Pentru a consolida stânga compatibilă, necomunistă, în fața amenințării socialismului practicat în realitate, ce tactică mai bună decât aceea de a susține cercetători ca aceștia ca fiind unii dintre cei mai importanți și chiar cei mai radicali gânditori marxiști ai secolului XX? „Marxismul” poate fi astfel redefinit ca un fel de teorie critică anticomunistă care nu este direct legată de lupta de clasă de jos, ci mai degrabă critică în mod liber toate formele de „dominație” și care, în cele din urmă, se poziționează de partea societăților capitaliste în detrimentul și împotriva ororilor pretins „fasciste” ale statelor socialiste puternice.

Deoarece anticomunismul virulent a fost promovat pe scară atât de largă în cadrul culturii capitaliste, această încercare de redefinire a marxismului ar putea să nu fie recunoscută imediat de unii cititori ca fiind reacționară și șovină din punct de vedere social (în sensul că, în cele din urmă, ridică societatea burgheză deasupra oricărei alternative). Din nefericire, părți importante ale populației din lumea capitalistă au fost antrenate în practica răspunsurilor instinctuale și a calomniilor neinformate, mai degrabă decât în exercițiul analizei riguroase, atunci când vine vorba de manifestările reale ale socialismului. Deoarece istoria materială a acestor proiecte, cu toate suișurile și coborâșurile lor – mai degrabă decât poveștile mitologice de groază construite în mod propagandistic în jurul unui bau-bau comunist – va fi esențială pentru a înțelege argumentul care urmează, îmi iau libertatea de a trimite cititorul la lucrările profunde și bogate ale unor istorici riguroși precum Annie Lacroix-Riz, Domenico Losurdo, Carlos Martinez, Michael Parenti, Albert Szymanski, Jacques Pauwels și Walter Rodney, printre alții. De asemenea, încurajez cititorul să examineze importantele comparații cantitative între capitalism și socialism întreprinse de analiști exigenți precum Minqi Li, Vicente Navarro și Tricontinental: Institute for Social Research[9].[9] O astfel de muncă este anatema pentru ideologia dominantă, și din motive întemeiate: examinează științific dovezile, în loc să se bazeze pe clișeele învechite și pe reflexele ideologice neinformate. Este tipul de muncă istorică și materialistă, de altfel, care a fost în mare parte umbrită de formele speculative de teorie critică promovate de industria globală a teoriei.

Intelectualii în epoca revoluției și a războiului de clasă global

Deși primele părți a vieților lor au fost marcate de evenimentele de istorie mondială ale Revoluției Ruse și ale tentativei de revoluție din Germania, Adorno și Horkheimer au fost niște eseiști precauți față de presupusul marasm al politicii de masă. Deși interesul lor pentru marxism a fost stârnit de aceste incidente, acesta a fost în primul rând de natură intelectuală. Horkheimer s-a implicat marginal în activitățile din jurul republicii consiliului de la München după Primul Război Mondial, în special oferind sprijin unora dintre cei implicați după ce consiliul a fost suprimat cu brutalitate. Cu toate acestea, el – același lucru este valabil a fortiori și pentru Adorno – „a continuat să păstreze distanța față de evenimentele politice explozive ale vremii și să se dedice în primul rând preocupărilor sale personale”[10].

Poziția lor de clasă nu era deloc nesemnificativă în această privință, deoarece îi situa pe ei și viziunea lor politică în cadrul contextului mai larg și obiectiv a relațiilor sociale de producție. Ambii teoreticieni ai Școlii de la Frankfurt proveneau din familii înstărite. Tatăl lui Adorno era un „comerciant de vinuri bogat”, iar tatăl lui Horkheimer era un milionar care „deținea mai multe fabrici de textile.”[11] Adorno „nu a avut nicio legătură personală cu viața politică socialistă” și a menținut pe tot parcursul vieții sale „o aversiune profundă față de apartenența formală la vreo organizație de partid.”[12] În mod similar, Horkheimer nu a fost niciodată „un membru declarat al vreunui partid al clasei muncitoare.”[13] Același lucru este valabil, în general, și pentru celelalte figuri implicate în primii ani ai Școlii de la Frankfurt: „niciunul dintre cei care au făcut parte din cercul Horkheimer nu a fost activ politic; niciunul dintre ei nu și-a avut originile nici în mișcarea muncitorească, nici în marxism.”[14]

În cuvintele lui John Abromeit, Horkheimer a căutat să păstreze presupusa independență a teoriei și „a respins poziția lui Lenin, Lukács și a bolșevicilor conform căreia teoria critică trebuie să fie „înrădăcinată„” în clasa muncitoare, sau mai precis în partidele muncitorești. [15] El i-a încurajat pe teoreticienii critici să acționeze ca agenți intelectuali liberi, mai degrabă decât să-și întemeieze cercetările pe problemele proletariatului, ceea ce reprezenta un tip de muncă pe care îl denigra drept „propagandă totalitară”[16] Poziția generală a lui Adorno, ca și cea a lui Herbert Marcuse, a fost rezumată de Marie-Josée Levallée în următorii termeni: „partidul bolșevic, pe care Lenin l-a transformat în avangarda Revoluției din Octombrie, era o instituție centralizatoare și represivă, care va modela statul sovietic după chipul său și va transforma dictatura proletariatului în propria sa dictatură”[17].

Când Horkheimer a preluat conducerea Institutului de Cercetări Sociale în 1930, conducerea sa a fost caracterizată de preocupări speculative legate de cultură și autoritate, mai degrabă decât de analize materialiste istorice riguroase ale capitalismului, luptei de clasă și imperialismului. În cuvintele lui Gillian Rose, „în loc să politizeze mediul academic”, Institutul sub conducerea lui Horkheimer „a academizat politica”[18] Acest lucru nu s-a văzut poate nicăieri mai clar decât în „politica constantă a Institutului sub conducerea lui Horkheimer”, care „a continuat să fie abstinența, nu numai de la orice activitate care era chiar și de departe politică, ci și de la orice efort colectiv sau organizat de a face publică situația din Germania sau de a sprijini migranții. ”[19] Odată cu ascensiunea nazismului, Adorno a încercat să intre în hibernare, presupunând că regimul îi va viza doar pe „bolșevicii și comuniștii ortodocși pro-sovietici și pe comuniștii care atrăgeau atenția asupra lor din punct de vedere politic” (aceștia vor fi, într-adevăr, primii care vor fi băgați în lagărele de concentrare)[20] El ”„s-a abținut de la orice fel de critică publică a naziștilor și a politicilor lor de câștigarea a statutului de „mare putere””[21].

Teoria critică în stil american

Acest refuz de a participa în mod deschis la politica progresistă s-a intensificat atunci când liderii Institutului l-au mutat în Statele Unite la începutul anilor 1930. Școala de la Frankfurt s-a adaptat „la ordinea burgheză locală, cenzurându-și propriile lucrări trecute și prezente pentru a se potrivi pretențiilor academice sau corporatiste locale.”[22] Horkheimer a făcut ca termeni precum „marxism”, „revoluție” și „comunism” să fie eliminați din publicațiile sale pentru a nu-i ofensa pe finanțatorii săi din SUA[23] Mai mult, orice tip de activitate politică era strict interzisă, după cum a explicat mai târziu Herbert Marcuse[24] Horkheimer și-a mobilizat energia în asigurarea finanțării corporative și de stat pentru Institut și chiar a angajat o firmă de relații publice pentru a-i promova activitatea în SUA. Astfel, un alt emigrant din Germania, Bertolt Brecht, nu a fost tocmai în eroare atunci când i-a descris în mod critic pe savanții de la Frankfurt ca fiind – în cuvintele lui Stuart Jeffries – „prostituate în căutarea sprijinului fundației în timpul exilului lor american, vânzându-și abilitățile și opiniile ca pe niște mărfuri pentru a susține ideologia dominantă a societății americane opresive.”[25] Ei erau într-adevăr agenți intelectuali liberi, nefiind ținuți în frâu de nicio organizație a clasei muncitoare, agenți în căutarea sponsorizării corporative și de stat pentru marca lor de teorie critică vandabilă pe piața intelectuală.

Prietenul apropiat al lui Brecht, Walter Benjamin, a fost unul dintre cei mai importanți interlocutori marxiști ai savanților de la Frankfurt la acea vreme. El nu a putut să li se alăture în Statele Unite, deoarece s-a sinucis în mod tragic în 1940 la granița dintre Franța și Spania, în noaptea dinaintea unei arestări aproape sigure din partea naziștilor. Potrivit lui Adorno, el „s-a sinucis după ce fusese deja salvat” pentru că „fusese făcut membru permanent al Institutului și știa acest lucru”[26] Era „plin de bani” pentru călătoria sa, după spusele celebrului filosof, și știa „că se putea baza complet pe noi din punct de vedere material”[27] Această versiune a istoriei, care prezintă sinuciderea lui Benjamin ca pe o decizie personală de neînțeles având în vedere circumstanțele, a fost un exercițiu de minciună de dragul exonerării personale și instituționale, potrivit unei analize detaliate publicate recent de Ulrich Fries. Fries susține că, nu doar că figurile de frunte ale Școlii de la Frankfurt nu au fost dispuse să îl ajute financiar pe Benjamin pentru a fugi de naziști, dar au desfășurat și o amplă campanie de mușamalizare a situației pentru a se prezenta în mod nesincer ca fiind binefăcătorii săi binevoitori.

Înainte de sinuciderea sa, Benjamin era dependent financiar de Institut pentru un salariu lunar. Cu toate acestea, cercetătorii de la Frankfurt disprețuiau influența lui Brecht și a marxismului revoluționar asupra operei sale. Adorno nu a avut nicio remușcare în a-l descrie pe Brecht cu epitetul „sălbatic” folosit îndeobște de anticomuniști, atunci când i-a explicat lui Horkheimer că Benjamin trebuia să fie eliberat „definitiv” de influența acestuia. [28] Nu este surprinzător, așadar, că Benjamin se temea să-și piardă stipendiul din cauza, în parte, a criticilor lui Adorno la adresa operei sale și a refuzului de a publica o secțiune a studiului său despre Baudelaire în 1938[29]. Horkheimer i-a spus explicit lui Benjamin cam în aceeași perioadă, în timp ce forțele fasciste se apropiau de el, că ar trebui să se pregătească pentru întreruperea singurei sale surse de venit din 1934. Mai mult, el a susținut că avea „din păcate mâinile legate” atunci când a refuzat să finanțeze călătoria lui Benjamin spre siguranță, plătind un bilet de vapor spre SUA care ar fi costat sub 200 de dolari[30], ceea ce s-a întâmplat literalmente „la o lună după ce a transferat 50.000 de dolari în plus într-un cont aflat exclusiv la dispoziția sa”, ceea ce era „a doua oară în opt luni” când își asigura 50.000 de dolari în plus (echivalentul a puțin peste 1 milion de dolari în 2022). [31] În iulie 1939, Friedrich Pollock a obținut, de asemenea, o sumă suplimentară de 130.000 de dolari pentru Institut de la Felix Weil, fiul bogat al unui milionar capitalist ale cărui profituri obținute dintr-o întreprindere de cereale din Argentina, speculații imobiliare și comerț cu carne au finanțat Școala de la Frankfurt.

Ceea ce lipsea era voința politică, nu banii. Într-adevăr, Fries este de acord cu Rolf Wiggershaus că decizia crudă a lui Horkheimer de a-l abandona pe Benjamin făcea parte dintr-un tipar mai larg, conform căruia directorii „au situat sistematic realizarea obiectivelor lor de viață privată deasupra intereselor tuturor celorlalți”, propagând în același timp falsa aparență a „devotamentului excepțional pentru cei persecutați de regimul nazist”. „[32] Ca și cum ar fi pus ultimul cui în sicriul lui Benjamin, moștenirea sa literară a fost ulterior epurată de elementele sale marxiste mai explicite, potrivit lui Helmut Heißenbüttel: „În tot ceea ce a făcut Adorno pentru opera lui Benjamin, latura marxist-materialistă rămâne ștearsă. […] Opera apare într-o reinterpretare în care corespondentul controversat supraviețuitor își impune punctul de vedere”[33].

Todd Cronan a argumentat că a existat o schimbare palpabilă în orientarea politică generală a Școlii de la Frankfurt în jurul anului 1940 – anul în care Pollock a scris „Capitalismul de stat” -, aceasta întorcând din ce în ce mai mult spatele analizei de clasă în favoarea privilegierii rasei, culturii și identității. „Adesea mi se pare”, i-a scris Adorno lui Horkheimer în acel an, „că tot ceea ce vedeam din punctul de vedere al proletariatului a fost concentrat astăzi cu o înspăimântătoare forță asupra evreilor.”[34] Potrivit lui Cronan, Adorno și Horkheimer „au deschis posibilitatea, din interiorul marxismului, de a vedea clasa ca pe o chestiune de putere, de dominație, mai degrabă decât ca pe o chestiune economică (evreii nu erau o categorie definită de exploatarea economică). Și odată ce această posibilitate a fost ridicată, ea a devenit modul dominant de analiză în stânga în general.”[35] Cu alte cuvinte, teoreticienii de la Frankfurt au ajutat la pregătirea terenului pentru o schimbare mai generală de la analiza materialistă istorică bazată pe economia politică către culturalism și politici identitare, care se va consolida în epoca neoliberală.

Este extrem de revelator în această privință faptul că Institutul a întreprins un studiu amplu  asupra „Antisemitismului în rândul salariaților americani” în 1944-45, sub conducerea lui Pollock. Fascismul ajunsese la putere cu un sprijin financiar masiv acordat de clasa conducătoare capitalistă și purta încă răboaie în întreaga lume. Cu toate acestea, savanții de la Frankfurt au fost angajați să se concentreze asupra presupusului antisemitism al muncitorilor americani, mai degrabă decât asupra finanțatorilor capitaliști ai fascismului sau asupra naziștilor adevărați, care purtau un război împotriva sovieticilor. Aceștia au ajuns la concluzia remarcabilă că sindicatele „conduse de comuniști” erau cele mai rele dintre toate și că, prin urmare, aveau tendințe „fasciste”: „Membrii acestor sindicate sunt mai puțin comuniști decât sunt fasciști.”[36] Studiul în cauză a fost comandat de Comitetul Evreiesc al Muncii (JLC). Unul dintre liderii JLC, David Dubinsky, avea numeroase legături cu Agenția Centrală de Informații și a fost implicat, alături de agenți CIA precum Jay Lovestone și Irving Brown, în campania extinsă a CIA de a prelua controlul asupra organizațiilor sindicale și de a le curăța de comuniști[37] Prin identificarea sindicatelor comuniste ca fiind cele mai antisemite și chiar „fasciste”, Școala de la Frankfurt pare să fi oferit o parte din justificarea ideologică pentru distrugerea mișcării muncitorești comuniste.

Unii ar putea considera justificată colaborarea Institutului de Cercetări Sociale cu autoritățile americane și autocenzura din partea Institutului, datorită atitudinilor anticomuniste, și uneori filofasciste, ale elitei puterii americane, ca să nu mai vorbim de actele și decretele privind inamicul străin. [38] Într-adevăr, pe baza unei descrieri detaliate a istoriei și activităților Institutului, la 21 ianuarie 1944, Biroul Federal de Investigații a mobilizat numeroși turnători pentru a-i spiona pe savanți timp de aproximativ zece ani, din cauza îngrijorării că Institutul ar putea servi drept front comunist[39] Printre informatori se numărau apropiați ai Institutului, precum Karl Wittfogel, alți colegi de profesie și chiar vecini. Cu toate acestea, Biroul a găsit puține sau chiar nicio dovadă de comportament suspect, iar ofițerii săi par să fi fost liniștiți când unii dintre informatorii lor, care erau personal apropiați de savanții de la Frankfurt, le-au explicat că teoreticienii critici „cred că nu există nicio diferență între Hitler și Stalin în ceea ce privește scopurile și tacticile.”[40] Într-adevăr, după cum vom vedea mai jos, ei aveau să afirme acest lucru în unele dintre scrierile lor, inclusiv atunci când se stabiliseră în Germania de Vest și nu mai erau sub amenințarea directă a supravegherii FBI și a unei potențiale rețineri sau deportări.

Defăimarea Estului, apărarea vestului – în timp ce se află în solda da

În 1949-50, intelectualii de fațadă ai Școlii de la Frankfurt au mutat Institutul înapoi în Germania de Vest, unul dintre epicentrele războiului intelectual mondial împotriva comunismului. „În acest mediu”, scrie Perry Anderson, „în care KPD [Partidul Comunist din Germania] urma să fie interzis, iar SPD [Partidul Social-Democrat din Germania] a renunțat oficial la orice legătură cu marxismul, depolitizarea Institutului a fost finalizată.”[41] Nimeni mai puțin decât Jürgen Habermas – care, ocazional, i-a depășit pe Adorno și Horkheimer la stânga în primii ani – i-a acuzat pe aceștia din urmă de „conformism oportunist, care era în contradicție cu tradiția critică”. „[42] Într-adevăr, Horkheimer își continuase cenzura asupra activității Institutului, refuzând să publice două articole ale lui Habermas care criticau democrația liberală și vorbeau despre „revoluție”, îndrăznind să sugereze posibilitatea unei eliberări din „lanțurile societății burgheze”. „[43] În corespondența sa privată, Horkheimer i-a transmis cu sinceritate lui Adorno că „pur și simplu nu este posibil să existe afirmații de acest fel în raportul de cercetare al unui institut care există ca urmare a fondurilor publice ale acestei societăți încătușătoare.”[44] Aceasta pare a fi o recunoaștere directă a faptului că baza economică a Școlii de la Frankfurt a fost forța motrice din spatele ideologiei sale, sau cel puțin a discursului său public.

Este important de reamintit, în această privință, că cinci dintre cei opt membri ai cercului Horkheimer lucraseră ca analiști și propagandiști pentru guvernul american și pentru statul american de securitate națională, care „avea un interes direct în loialitatea constantă a Școlii de la Frankfurt, deoarece un număr de membri ai acesteia lucrau la proiecte de cercetare guvernamentale sensibile.”[45] Deși Horkheimer și Adorno nu se numărau printre ei, întrucât primeau mai mult sprijin din partea Institutului, cel din urmă dintre cei doi a emigrat inițial în Statele Unite pentru a lucra pentru Biroul de Cercetare Radiofonică al lui Paul Lazarsfeld, unul dintre „agenții de facto ai programelor guvernamentale de război psihologic.”[46] Acest centru pentru studii de comunicare a primit o subvenție substanțială de 67.000 de dolari de la Fundația Rockefeller și a lucrat foarte strâns cu aparatul statal american de securitate națională (banii guvernamentali reprezentau peste 75% din bugetul său anual). Fundația Rockefeller a finanțat, de asemenea, prima întoarcere a lui Horkheimer în Germania, în aprilie 1948, când a preluat o catedră de profesor invitat la Universitatea din Frankfurt.

Ca să nu uităm, familia Rockefeller este una dintre cele mai mari familii de gangsteri din istoria capitalismului american și își folosește fundația ca pe un adăpost fiscal care le permite să mobilizeze o parte din averea lor furată „în coruperea activității intelectuale și a culturii”[47] De altfel, în perioada în care Școala de la Frankfurt a fost sponsorizată de aceasta, ei erau direct implicați în statul de securitate națională. După ce a fost director al Biroului de Coordonare a Afacerilor Interamericane (o agenție federală de propagandă a cărei activitate semăna cu cea a Biroului Serviciilor Strategice și a CIA), Nelson Rockefeller a devenit, în 1954, „super-coordonator’ al operațiunilor clandestine de informații, cu titlul de Asistent Special al Președintelui pentru Strategia Războiului Rece.”[48] El a permis, de asemenea, ca Fondul Rockefeller să fie folosit ca o conductă pentru banii CIA, foarte asemănător cu un număr mare de alte fundații capitaliste care au o lungă istorie de colaborare mână în mână cu Agenția (așa cum a fost dezvăluit de raportul Comitetului Church și de alte surse).

Având în vedere toate aceste legături cu clasa conducătoare capitalistă și cu imperiul american, nu este deloc surprinzător faptul că guvernul american a sprijinit mutarea Institutului înapoi în Germania de Vest cu o subvenție foarte importantă în 1950, de 435.000 DM (103.695 de dolari, sau echivalentul a 1.195.926 de dolari în 2022)[49] Aceste fonduri au fost administrate de John McCloy, Înaltul Comisar al SUA în Germania. McCloy era un membru de bază al elitei puterii americane, care lucrase ca jurist și bancher pentru marile companii petroliere și IG Farben și care a acordat numeroase grațieri și comutări ale sentințelor criminalilor de război naziști. După ce a servit ca unul dintre arhitecții aparatului statal american de securitate națională în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a devenit președinte al Chase Manhattan Bank, al Consiliului pentru Relații Externe și al Fundației Ford, într-un traseu profesional care indică relația intimă dintre statul profund și clasa conducătoare capitalistă. Pe lângă fondurile furnizate de McCloy, Institutul a primit sprijin și din partea unor donatori privați, a Societății de Cercetări Sociale și a orașului Frankfurt. În 1954, a semnat chiar și un contract de cercetare cu corporația Mannesmann, care „fusese membră fondatoare a Ligii antibolșevice și finanțase Partidul Nazist.”[50] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Mannesmann a folosit munca sclavilor, iar președintele consiliului de administrație a fost nazistul Wilhelm Zangen, liderul economiei de război al celui de-al Treilea Reich.[51] Contractul postbelic al Școlii de la Frankfurt cu această companie avea ca obiect un studiu sociologic al opiniilor muncitorilor, cu implicația implicită că un astfel de studiu va ajuta conducerea să blocheze sau să împiedice organizarea acestora pe principii socialiste.

Poate că cea mai clară explicație a motivului pentru care guvernele capitaliste și corporatocrația ar sprijini Institutul pentru Cercetare Socială se găsește în cuvintele lui Shepard Stone. Acesta din urmă, trebuie să reținem, a avut o experiență în jurnalism și în serviciile secrete militare înainte de a ocupa funcția de director al afacerilor internaționale la Fundația Ford, unde a lucrat îndeaproape cu CIA în finanțarea proiectelor culturale din întreaga lume (Stone a devenit chiar președintele Asociației Internaționale pentru Libertate Culturală, care a fost noul nume dat Congresului pentru Libertate Culturală într-un efort de rebranding după ce originile sale CIA au fost dezvăluite). În anii 1940, când Stone era director de afaceri publice pentru Înaltul Comisariat pentru Germania ocupată, a trimis o notă personală Departamentului de Stat al SUA pentru a-l încuraja să prelungească pașaportul lui Adorno: „Institutul din Frankfurt ajută la formarea unor lideri germani care vor cunoaște ceva despre tehnicile democratice. Cred că este important pentru obiectivele noastre democratice generale în Germania ca oameni precum profesorul Adorno să aibă posibilitatea de a lucra în această țară.”[52] Institutul făcea genul de muncă ideologică pe care statul american și clasa conducătoare capitalistă americană doreau să o sprijine – și o făceau.

Respectând, și chiar depășind, dictatele conformismului ideologic față de „societatea înlănțuitoare” care finanța Institutul, Horkheimer și-a exprimat deschis sprijinul necondiționat pentru guvernul marionetă anticomunist al SUA din Germania de Vest, ale cărui servicii de informații fuseseră înțesate cu foști naziști, precum și pentru proiectul imperial al SUA din Vietnam (pe care îl considera necesar pentru a-i opri pe chinezi). [53] Vorbind la unul dintre Amerika-Häuser din Germania, care erau avanposturi de propagandă în Kulturkampf-ul anticomunist, el a declarat solemn în mai 1967 că „În America, atunci când este necesar să se ducă un război, – și acum ascultați-mă […] nu este atât de mult o chestiune de apărare a patriei, ci este vorba în esență de apărarea constituției, de apărarea drepturilor omului.”[54] Marele preot al teoriei critice descrie aici o țară care a fost fondată ca un proiect colonizator bazat pe eliminarea genocidară a populației indigene și care a fuzionat fără probleme cu un proiect de expansiune imperialistă care a lăsat, probabil, cea mai sângeroasă amprentă – așa cum susținea MLK Jr. în aprilie 1967 – în istoria lumii moderne (inclusiv aproximativ 37 de intervenții militare și ale CIA între sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și 1967, când Horkheimer a emis această afirmație rușinoasă prin intermediul unei platforme de propagandă americane)[55].

Deși Adorno s-a complăcut adesea în politica mic-burgheză a pasivității complice, evitând să se pronunțe public asupra evenimentelor politice majore, puținele declarații pe care le-a făcut au fost izbitor de reacționare. De exemplu, în 1956, a scris împreună cu Horkheimer un articol în apărarea invaziei imperialiste a Egiptului de către Israel, Marea Britanie și Franța, care avea ca scop cucerirea Canalului Suez și răsturnarea lui Nasser (acțiune condamnată de Națiunile Unite). Referindu-se la Nasser, unul dintre liderii anticoloniali proeminenți ai mișcării de nealiniere, ca fiind „un șef fascist […] care conspiră cu Moscova”, au exclamat: „Nimeni nu îndrăznește măcar să sublinieze că aceste state arabe tâlhărești sunt de ani de zile în căutarea unei ocazii de a se năpusti asupra Israelului și de a-i măcelări pe evreii care și-au găsit refugiul acolo.”[56] Potrivit acestei inversiuni pseudo-dialectice, statele arabe sunt „tâlharii”, nu colonizatorii din SUA care lucrează cu țările imperialiste importante pentru a încălca autodeterminarea arabilor. Ar fi bine să ne reamintim respingerea tranșantă a lui Lenin a unor astfel de sofisme, care sunt caracteristice pentru o mare parte din ceea ce contează pentru „dialectică” în industria teoriei globale: „Nu de puține ori, dialectica a servit […] ca o punte către sofisme. Dar noi rămânem dialecticieni și combatem sofismele nu prin negarea posibilității tuturor transformărilor în general, ci prin analiza fenomenului dat în cadrul și dezvoltarea sa concretă.”[57] O astfel de analiză concretă, materialistă, este tocmai ceea ce lipsește în inversiunile idealiste à la Adorno și Horkheimer.

În același an, personalitățile de marcă ale Școlii de la Frankfurt au publicat unul dintre textele lor cele mai vădit politice. În loc să sprijine mișcarea globală de eliberare anticolonială și de construire a unei lumi socialiste, ei celebrează – cu doar câteva excepții minore – superioritatea Occidentului, denigrând în mod repetat Uniunea Sovietică și China. Invocând descrieri rasiste flagrante ale „barbarilor” din Est, pe care îi descriu folosind vocabularul vădit subumanizant cu termeni ca „bestii” și „hoarde”, ei proclamă categoric că sunt „fasciști” care au ales „sclavia”[58] Adorno îi pedepsește chiar și pe germanii care cred în mod eronat că „rușii reprezintă socialismul”, amintindu-le că rușii sunt de fapt „fasciști”, adăugând că „industriașii și bancherii” – cu care se identifică el în acest caz – știu deja acest lucru[59].

„Tot ceea ce scriu rușii alunecă în ideologie, în tâmpenii grosolane și stupide”, afirmă cu nerușinare Adorno în acest text, ca și cum ar fi citit tot ce au scris aceștia, deși, ca de obicei, nu citează nicio sursă (și nici măcar nu a citit limba rusă, din câte știu eu). [60] Afirmând că există „un element de re-barbarizare” în gândirea lor, care se regăsește, potrivit lui, și la Marx și Engels, el afirmă fără jenă că este „mai reificat decât în gândirea burgheză cea mai avansată”. „[61] Ca și cum nu ar fi fost suficien de explicit în grandomania sa mincinoasă, Adorno are tupeul de a descrie acest proiect scriitoricesc pe care îl dezvoltă alături de Horkheimer ca fiind un „manifest strict leninist.”[62] Asta în cadrul unei discuții în care ei afirmă că „nu cheamă pe nimeni la acțiune”, iar Adorno ridică în mod explicit gândirea burgheză și ceea ce el numește „cultura cea mai avansată” deasupra presupusului barbarism al gândirii socialiste. 63] Mai mult, în acest context, Horkheimer dublează șovinismul social, afirmând într-o afirmație privind istoria care nu a provocat nicio replică din partea colaboratorului său „leninist”, că: [63 „Cred că Europa și America sunt probabil cele mai bune civilizații pe care istoria le-a produs până acum în ceea ce privește prosperitatea și dreptatea. Punctul cheie acum este să asigurăm păstrarea acestor câștiguri.”[64] Aceasta se întâmpla în 1956, când SUA erau încă în mare parte segregate rasial, erau implicate în vânători de vrăjitoare anticomuniste și în campanii de destabilizare în întreaga lume și își extinseseră recent dominația imperialistă prin răsturnarea guvernelor alese democratic din Iran (1953) și Guatemala (1954), în timp ce puterile europene duceau lupte violente pentru a-și păstra coloniile sau pentru a le transforma în neocolonii.

„Fascismul și comunismul sunt același lucru”

Una dintre cele mai consecvente afirmații politice avansate de Adorno și Horkheimer este aceea că există o echivalență „totalitară” între fascism și comunism, dacă aceasta se manifestă în proiectele socialiste de construire a statului, în mișcările anticoloniale din „lumea a treia” sau chiar în mobilizările Noii Stângi din lumea occidentală. În toate cele trei cazuri, cei care cred că ies din „societatea înlănțuitoare”, nu fac decât să înrăutățească lucrurile. Faptul evident că țările capitaliste occidentale nu au oferit niciun bastion semnificativ împotriva fascismului, care a apărut în interiorul lumii capitaliste, și că tocmai Uniunea Sovietică a fost cea care l-a învins în cele din urmă, nu pare să-i fi determinat să reflecteze asupra viabilității acestei teze mioape și simpliste (ca să nu mai vorbim de importanța socialismului pentru mișcările anticoloniale și revoltele din anii 1960). De fapt, pentru toate opiniile sale morale despre ororile de la Auschwitz, Adorno pare să fi uitat cine a eliberat de fapt infamul lagăr de concentrare (Armata Roșie).

Horkheimer și-a formulat versiunea sa a teoriei similarității dintre extrema stângă și extrema dreaptă cu o claritate deosebită într-o broșură cu tiraj limitat, publicată în 1942, în care renunța la limbajul esoteric al multor alte publicații ale Institutului. Acuzându-l direct pe Friedrich Engels de utopism, el a afirmat că socializarea mijloacelor de producție a dus la o creștere a represiunii și, în cele din urmă, la un stat autoritar. „Burghezia a ținut anterior guvernul sub control prin intermediul proprietății sale”, potrivit fiului acestui milionar, în timp ce în noile societăți socialismul pur și simplu „nu funcționa”, decât pentru a produce convingerea greșită că cineva – prin intermediul partidului, al liderului adulat sau al presupusului mers al istoriei – „acționează în numele a ceva mai mare decât el însuși”. „[65] Poziția lui Horkheimer în această piesă se află perfectă concordanță cu anarho-anticomunismul, care este o ideologie foarte răspândită în cadrul stângii occidentale: se presupune că o „democrație fără clase” ar trebui să apară în mod spontan din popor prin „acord liber”, fără influența presupus pernicioasă a partidelor sau a statelor. După cum a subliniat cu perspicacitate Domenico Losurdo, mașina de război nazistă făcea ravagii în URSS la începutul anilor 1940, iar apelul lui Horkheimer ca socialiștii să renunțe la stat și la centralizarea partidelor echivala, prin urmare, cu nimic mai puțin decât o cerere de a capitula în fața dezlănțuirii genocidare a naziștilor[66].

În timp ce în finalul pamfletului lui Horkheimer din 1942 există vagi sugestii că ar putea exista ceva dezirabil în socialism, textele ulterioare vor scoate în foarte clar în evidență respingerea fără echivoc a acestuia. De exemplu, atunci când Adorno și Horkheimer se gândeau să facă o declarație publică despre relația lor cu Uniunea Sovietică, primul i-a trimis celui de-al doilea următoarea schiță a unui articol planificat în coautorat: „Filosofia noastră, ca o critică dialectică a tendinței sociale generale a epocii, se află în cea mai puternică opoziție față de politica și doctrina care emană din Uniunea Sovietică. Suntem incapabili să vedem în practica dictaturilor militare deghizate în democrații populare altceva decât o nouă formă de represiune.”[67] În acest sens, merită remarcat, având în vedere lipsa covârșitoare de analiză materialistă a socialismului existent în realitate din partea lui Adorno și Horkheimer, că până și CIA a recunoscut că Uniunea Sovietică nu era o dictatură. Într-un raport datat 2 martie 1955, agenția a declarat clar: ”Chiar și pe vremea lui Stalin a existat o conducere colectivă. Ideea occidentală a unui dictator în cadrul configurației comuniste este exagerată. Neînțelegerile pe această temă sunt cauzate de lipsa de înțelegere a naturii și organizării reale a structurii puterii comuniste”[68].

În 1959, Adorno a publicat un text intitulat „The Meaning of Working through the Past” în care a reciclat „adevărul rușinos” al „înțelepciunii filistine” la care se referea în această schiță anterioară, și anume că – în deplină conformitate cu ideologia dominantă a Războiului Rece în Occident – fascismul și comunismul sunt același lucru deoarece sunt două forme de „totalitarism”. Respingând deschis punctul de vedere al „ideologiei politico-economice”, care distinge în mod evident aceste două tabere beligerante, Adorno pretindea că are acces privilegiat la o dinamică social-psihologică mai profundă care le unește. [69] În calitate de „personalități autoritare”, a afirmat el ex cathedra, fasciștii și comuniștii „posedă un ego slab” și compensează identificându-se cu „puterea real-existentă” și cu „marile colectivități”[70] Însăși noțiunea de „personalitate autoritară” este, așadar, o redare înșelătoare care vizează sintetizarea contrariilor prin pseudo-dialectici psihologizante. În plus, se pune întrebarea de ce psihologia și anumite moduri de gândire par, cel puțin aici, a fi mai importante în explicația istorică decât forțele materiale și lupta de clasă.

În ciuda acestei încercări de a identifica psihologic fasciștii și comuniștii, Adorno a sugerat totuși, în același text, că asaltul nazist asupra Uniunii Sovietice ar putea fi justificat retrospectiv datorită faptului că bolșevicii erau – așa cum spunea Hitler însuși – o amenințare pentru civilizația occidentală. „Amenințarea ca Estul să înghită poalele Europei Occidentale este evidentă”, susținea Adorno, „și oricine nu îi opune rezistență este literalmente vinovat de repetarea concesiilor lui Chamberlain.”[71] Analogia este revelatoare, deoarece, în acest caz, ar însemna să îi împăcăm pe comuniștii „fasciști” dacă nu se lupta direct împotriva lor. Cu alte cuvinte, oricât de obscură și de alambicată ar fi frazeologia sa, aceasta pare a fi un apel clar pentru opoziția militară față de răspândirea comunismului (ceea ce este perfect în concordanță cu sprijinul lui Horkheimer pentru războiul imperialist al SUA din Vietnam).

Respingerea feroce a lui Adorno față de socialismul existent în realitate a fost, de asemenea, pe deplin afișată în schimbul său cu Alfred Sohn-Rethel. Acesta din urmă l-a întrebat dacă Dialectica negativă avea ceva de spus despre schimbarea lumii și dacă Revoluția culturală chineză făcea parte din „tradiția afirmativă” pe care o condamna. Adorno a răspuns că respingea „presiunea morală” din partea „marxismului oficial” de a pune filosofia în practică[72]: „Nimic altceva în afară de disperare ne mai poate salva”, a afirmat el în stilul său caracteristic de melancolic mic-burghez. [73] Adăugând, ca să fie clar, că evenimentele din China comunistă nu erau un motiv de speranță. El a explicat cu o insistență memorabilă că întreaga sa viață de gândire a fost îndreptată cu hotărâre împotriva acestei forme – și probabil a altora – de socialism: „Ar trebui să neg tot ceea ce am gândit toată viața mea dacă aș recunoaște că simt altceva decât oroare la vederea lui.”[74] Îngăduința deschisă a lui Adorno față de disperare și repulsia simultană față de socialismul existent în realitate nu sunt simple reacții personale idiosincratice, ci sunt afecte care decurg dintr-o poziție de clasă. „Reprezentanții mișcării muncitorești moderne”, scria Lenin în 1910, „constată că au multe motive de protest, dar nu au de ce să dispere.”[75] Într-o descriere care anticipa melancolia mic-burgheză a lui Adorno, liderul primei revoluții socialiste de succes din lume a continuat apoi să explice că „disperarea este tipică celor care nu înțeleg cauzele răului, nu văd nicio cale de ieșire și sunt incapabili să lupte.”[76].

Adorno a urmărit, de asemenea, această linie de gândire, sau mai degrabă de sentiment, în criticile sale la adresa activismului studențesc anti-imperialist și anticapitalist din anii 1960. El a fost de acord cu Habermas – care fusese el însuși membru al Tineretului hitlerist și care a studiat timp de patru ani cu „filosoful nazist” (descrierea lui Heidegger) – că acest activism se ridica la rangul de „fascism de stânga”. El a apărat Germania de Vest ca pe o democrație funcțională și nu ca pe un stat „fascist”, așa cum susțineau unii dintre studenți[77]. În același timp, s-a certat cu Marcuse din cauza a ceea ce el a considerat a fi sprijinul eronat al acestuia din urmă pentru studenți și pentru mișcarea anti-război, afirmând în mod explicit că răspunsul la întrebarea „ce trebuie făcut? ‘, pentru buni dialecticieni, nu este absolut nimic: „scopul adevăratului praxis ar fi propria sa abolire.”[78] El a inversat astfel, prin sofisme dialectice, unul dintre principiile centrale ale marxismului, în special primatul practicii. În acest context de răsturnare a lui Marx, el a repetat, încă o dată, mantra ideologică a lumii capitaliste: „fascismul și comunismul sunt același lucru.”[79] Chiar dacă s-a referit la acest slogan ca la un „truism mic-burghez”, recunoscând aparent statutul său ideologic, el l-a îmbrățișat fără reținere[80].

Idealismul este semnul distinctiv al reflecțiilor lui Adorno și Horkheimer cu privire la socialismul existent în realitate și, în general, la mișcările sociale progresiste. În loc să studieze proiectele pe care le denigrează cu rigoarea și seriozitatea cu care abordează uneori alte subiecte, ei se bazează pe reprezentări standard și pe clișee anticomuniste lipsite de analiză concretă (deși, ocazional, fac referire la câteva dintre publicațiile anticomuniste, precum cele ale virulentului combatant din timpul războiului rece rece Arthur Koestler, care au fost amplu finanțate și susținute de statele imperialiste și de serviciile lor de informații)[81] Acest lucru este valabil mai ales în cazul denigrării proiectelor de construire a statului socialist. Scrierile lor pe această temă nu numai că sunt remarcabil de lipsite de referințe la orice studii riguroase pe această temă, dar procedează ca și cum un astfel de angajament serios nici măcar nu ar fi necesar. Aceste texte fac genuflexiuni în fața ideologiei dominante, insistând cu tărie asupra bunei credințe antistaliniste a autorilor lor, fără a fi preocupați de niciun detaliu, nuanță sau complexitate.

Nu putem să nu ne întrebăm, așadar, dacă nu cumva studenții nu aveau dreptate când, la sfârșitul anilor 1960, au pus în circulație pliante în care afirmau că acești cercetători de la Frankfurt erau „idioți de stânga ai statului autoritar” care erau „critici în teorie, conformiști în practică”.[82] Hans-Jürgen Krahl, unul dintre doctoranzii lui Theodor Adorno, a mers atât de departe încât și-a denigrat public mentorul și pe ceilalți profesori de la Frankfurt ca fiind „Scheißkritische Theoretiker [teoreticieni critici de rahat].”[83] El a exprimat această critică lapidară la adresa acestor apărători fervenți ai teoriei ABS în momentul în care era arestat, la ordinul lui Adorno, pentru o un protest universitar legat de implicarea sa în Liga Studenților Germani Socialiști. Faptul că autorul Dialecticii negative a chemat poliția pentru ca propriii săi studenți să fie arestați este un punct de referință standard printre criticii săi politici. După cum am văzut, însă, acesta este doar vârful aisbergului. Departe de a fi o anomalie bizară, este în concordanță cu politica sa, cu funcția sa socială în cadrul aparatului intelectual, cu poziția sa de clasă și cu orientarea sa generală în cadrul luptei de clasă globale.

Tușele „marxismului” occidental

Brecht a propus neologismul „Tuis” pentru a se referi la intelectualii (Intellektuellen) care, în calitate de subiecți ai unei culturi mercantilizate, înțeleg totul pe dos (de unde Tellekt-uellen-in). El i-a împărtășit lui Benjamin, în anii 1930, ideile sale pentru un Tui-Roman, iar mai târziu a scris o piesă de teatru care a apărut din notele sale anterioare, intitulată Turandot sau Congresul spălătorilor de alb. Întors în Republica Democrată Germană după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a contribui la proiectul de construire a statului socialist, spre deosebire de savanții de la Frankfurt care s-au stabilit în Germania de Vest cu finanțare din partea clasei conducătoare capitaliste, Turandot a fost scrisă în parte ca o critică satirică a acestor „marxiști” occidentali.

În piesă, familia Tuis este prezentată ca niște camufleuri profesioniști care primesc un salariu frumușel pentru a face lucrurile să pară opusul a ceea ce sunt. „Întreaga țară este guvernată de nedreptate”, afirmă Sen în Turandot, înainte de a oferi un rezumat concis al Teoriei ABS: „iar la Academia Tui tot ce ajungi să înveți este de ce trebuie să fie așa.”[84] Pregătirea Tui, ca și activitatea Institutului de Cercetări Sociale, ne învață că nu există nicio alternativă la ordinea dominantă și, prin urmare, exclude posibilitatea schimbării sistemului. Într-una dintre scenele cele mai izbitoare, Tui sunt arătați pregătindu-se pentru congres. Nu Shan, unul dintre profesorii de la Academie, manevrează un sistem de scripeți care poate ridica sau coborî un coș de pâine în fața vorbitorului. În pregătirea unui tânăr pe nume Shi Me pentru a deveni Tui, el îi spune să vorbească pe tema „De ce poziția lui Kai Ho este falsă” (Kai Ho este un revoluționar asemănător lui Mao Zedong). Nu Shan îi explică faptul că va ridica coșul de pâine deasupra capului atunci când Shi Me spune ceva greșit și îl va coborî în fața lui atunci când este corect. După multe ridicări și coborâri în legătură cu capacitatea lui Shi Me de a se conforma ideologiei dominante, argumentele sale cresc până la punctul de a deveni o calomnie anticomunistă stridentă, lipsită de argumente raționale: ”Kai Ho nu este deloc un filozof, ci doar un gură-cască – se scufundă coșul – un scandalagiu, un bun de nimic avid de putere, un jucător iresponsabil, un mucenic, un violator, un necredincios, un bandit și un criminal. Coșul plutește chiar în fața gurii vorbitorului. Un tiran!”[85] Această scenă prezintă, în microcosmos, relația dintre intelectualii profesioniști și susținătorii lor financiari în cadrul societăților de clasă: primii își câștigă pâinea ca agenți liberi academici furnizând cea mai bună ideologie posibilă pentru cei din urmă. Este o chestiune care dă de gândit.

Ceea ce Școala de la Frankfurt a avut de oferit furnizorilor de pâine ai „societății înlăințuitoare” nu a fost deloc nesemnificativ. Mobilizând sofisme pseudo-dialectice, ei au apărat într-un limbaj academic de înaltă ținută linia Departamentului de Stat conform căreia comunismul este imposibil de distins de fascism, deși 27 de milioane de sovietici și-au dat viața pentru a învinge mașina de război nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial (pentru a menționa doar una dintre cele mai flagrante forme de opoziție între comunism și fascism, deși există, desigur, multe altele, întrucât sunt dușmani de moarte). Mai mult, prin deplasarea luptei de clasă în favoarea unei teorii critice idealiste rupte de angajamentele politice practice, ei au mutat înseși fundamentele analizei de la materialismul istoric către o critică teoretică generalizată a dominației, a puterii și a gândirii identitare.

Adorno și Horkheimer au jucat astfel, în cele din urmă, rolul de recuperatori radicali. Cultivând o aparență de radicalitate, ei au recuperat însăși activitatea de critică în cadrul unei ideologii pro-occidentale și anticomuniste. La fel ca alți membri ai intelectualității mic-burgheze din Europa și Statele Unite, care au format baza marxismului occidental, ei și-au exprimat public dezgustul social șovin față de ceea ce ei descriau ca fiind barbarii sălbatici din Est, care îndrăzneau să ia arma teoriei marxiste à la Lenin și să o folosească pentru a acționa pe baza principiului că se pot conduce singuri. Din confortul relativ al cetății lor profesorale finanțate de capitalismul Occidental, ei apărau superioritatea lumii euro-atlantice care i-a promovat împotriva a ceea ce ei numeau proiectul de nivelare a barbarilor bolșevizați de la periferia necivilizată.

Mai mult, critica lor generalizată a dominației face parte dintr-o îmbrățișare mai largă a unei ideologii anti-partid și anti-statale, care, în cele din urmă, lasă stânga lipsită de instrumentele de organizare disciplinată necesare pentru a duce lupte de succes împotriva aparatului politic, militar și cultural bine finanțat al clasei conducătoare capitaliste. Acest lucru este perfect în concordanță cu politica lor generală de înfrângere, pe care Adorno a îmbrățișat-o în mod explicit prin apărarea sa antimarxistă a inacțiunii ca fiind cea mai înaltă formă de praxis. Liderii Academiei Tui din Frankfurt, amplu finanțați și susținuți de clasa conducătoare capitalistă și de statele imperialiste, inclusiv de aparatul de securitate națională american, au fost astfel, în cele din urmă, purtătorii de cuvânt la nivel mondial ai unei politici anticomuniste de sorginte capitalistă. Agitâdu-se în fața neajunsurilor societății de consum, pe care uneori le descriau cu detalii remarcabile, ei au refuzat totuși să facă ceva concret în privința lor din cauza presupunerii fundamentale că leacul socialist pentru astfel de nenorociri este mult mai rău decât boala însăși.

* Acest articol se bazează pe o analiză detaliată și o dezvoltă, ale cărei referințe extinse susțin și mai mult afirmațiile avansate aici: Gabriel Rockhill, „Critical and Revolutionary Theory” în Domination and Emancipation: Remaking Critique, Ed. Daniel Benson (Londra: Roman & Littlefield International, 2021). Le sunt profund recunoscător prietenilor și colegilor care au oferit comentarii esențiale asupra unor versiuni anterioare ale acestui articol, inclusiv celor care și-au exprimat rezervele cu privire la unele dintre argumente (pentru care îmi asum întreaga responsabilitate): Larry Busk, Helmut-Harry Loewen, Jennifer Ponce de León, Salvador Rangel și Yves Winter.

Acest articol a fost publicat inițial în limba engleză aici.

Note:

[1] A se vedea analiza mea despre Jürgen Habermas, Axel Honneth și Nancy Fraser în „Critical and Revolutionary Theory”.

[2] A se vedea, de exemplu, Thomas W. Braden, „I’m Glad the CIA Is ‘Immoral’,” Saturday Evening Post (20 mai 1967). Judecând după faptul că W.W. Rostow a împărtășit, prin intermediul directorului CIA, Richard Helms, articolul lui Braden cu președintele Statelor Unite înainte de publicare, este foarte probabil să fie vorba de ceea ce agenția numește o „întâlnire accidentală”. După cum a explicat fostul asistent executiv al directorului adjunct al CIA, Victor Marchetti, ideea întâlnirii accidentale este o tactică de relații publice folosită de profesioniștii clandestini: „Atunci când vălul lor de secrete este spulberat și nu se mai pot baza pe o poveste falsă de acoperire pentru a dezinforma publicul, ei recurg la admiterea – uneori chiar la oferirea voluntară – a unei părți din adevăr, reușind în același timp să ascundă faptele cheie și dăunătoare în acest caz. Cu toate acestea, publicul este, de obicei, atât de intrigat de noile informații încât nu se gândește niciodată să urmărească mai departe această chestiune” („CIA to Admit Hunt Involvement in Kennedy Slaying”, The Spotlight, 14 august 1978: https://archive.org/details/marchetti-victor-cia-to-admit-hunt-involvement-in-kennedy-slaying-the-spotlight-aug.-14-1978/mode/2up).

[3] A se vedea Gabriel Rockhill, Radical History & the Politics of Art (New York: Columbia University Press, 2014), 207-8 și Giles Scott-Smith, „The Congress for Cultural Freedom, the End of Ideology, and the Milan Conference of 1955: ‘Defining the Parameters of Discourse’”, Journal of Contemporary History, Vol. 37 No. 3 (2002): 437-455. Filiala pariziană a Institutului de Cercetări Sociale a colaborat îndeaproape cu Raymond Aron, care avea sarcina de a supraveghea ce lucrări erau adecvate pentru publicul francez (a se vedea Theodor Adorno și Max Horkheimer, Correspondance: 1927-1969, Vol. I, Ed. Christoph Gödde și Henri Lonitz, trad. rom. Didier Renault (Paris: Klincksieck: 2016), 146. Citez această ediție franceză aici și în altă parte, deoarece corespondența completă a lui Adorno și Horkheimer nu este disponibilă în limba engleză, din câte știu). În perioada postbelică, Aron a devenit figura filosofică a CCF și un neobosit ideolog anticomunist a cărui vizibilitate publică a fost imens sporită de sprijinul CIA.

[4] Prin „agent operativ”, mă refer la faptul că Lasky a lucrat îndeaproape cu CIA – precum și cu alte agenții guvernamentale americane – în eforturile sale extinse de propagandă anticomunistă, nu că a fost el însuși un „ofițer de caz” al CIA (lucru care nu a fost confirmat, din câte știu). Colaborarea lui Lasky cu CIA și cu alte agenții a fost dovedită de numeroase documente interne, precum și de munca unor cercetători precum Frances Stonor Saunders, Michael Hochgeschwender, Hugh Wilford și Peter Coleman, printre alții. O parte din corespondența lui Lasky cu Adorno este disponibilă în Theodor Adorno și Max Horkheimer, Correspondance: 1927-1969, Vol. I-IV, eds. Christoph Gödde și Henri Lonitz, trad.: H. G. A. Horkheimer. Didier Renault (Paris: Klincksieck: 2016).

[5] A se vedea Adorno și Horkheimer, Correspondance, vol. III, 291.

[6] A se vedea Adorno și Max Horkheimer, Correspondance, vol. III, 348.

[7] A se vedea Michael Hochgeschwender, Freiheit in der Offensive? Der Kongreß für kulturelle Freiheit und die Deutschen (München: R. Oldenbourg Verlag, 1998), 488.

[8] Hochgeschwender, Freiheit in der Offensive?, 563.

[9] A se vedea, de exemplu, Minqi Li, „The 21st Century: Există o alternativă (la socialism)?”. Science & Society 77:1 (ianuarie 2013): 10-43; Vicente Navarro, „Has Socialism Failed? An Analysis of Health Indicators under Capitalism and Socialism”, Science & Society 57:1 (primăvara anului 1993): 6-30. Tricontinental a oferit numeroase analize aprofundate ale socialismului existent în realitate și modul în care acesta se compară cu capitalismul existent în realitate: https://thetricontinental.org/.

[10] John Abromeit, Max Horkheimer and the Foundations of the Frankfurt School (Cambridge, UK: Cambridge University Press, 2011), 42.

[11] Thomas Wheatland, The Frankfurt School in Exile (Minneapolis: University of Minnesota Press, 2009), 24; Ingar Solty, „Max Horkheimer, a Teacher without a Class”, Jacobin (15 februarie 2020): https://www.jacobinmag.com/2020/02/max-horkheimer-frankfurt-school-adorno-working-class-marxism; Wheatland, The Frankfurt School in Exile, 13.

[12] Perry Anderson, Considerations on Western Marxism (Londra: Verso, 1989), 33; Steven Müller-Doohm, Adorno: A Biography, trad.: A. T. T., „Adorno: A Biography”. Rodney Livingstone (Cambridge: Polity Press, 2005), 94.

[13] Anderson, Considerations on Western Marxism, 33.

[14] Rolf Wiggershaus, The Frankfurt School: Its History, Theories, and Political Significance, trans. Michael Robertson (Cambridge, Massachusetts: The MIT Press, 1995), 104.

[15] Abromeit, Max Horkheimer, 150. Orice speranță slabă și minată de suspipicune pe care Horkheimer o pusese în Uniunea Sovietică s-a risipit la începutul anilor 1930, iar „după 1950, Horkheimer a început să apere tradițiile politice liberal-democratice ale Occidentului într-o manieră care era […] unilaterală” (Abromeit, Max Horkheimer, 15, vezi și 181).

[16] „Teoria critică”, susținea Horkheimer, „nu este nici „adânc înrădăcinată”, precum propaganda totalitară, nici „detașată”, precum intelighenția liberală” (Max Horkheimer, Critical Theory: Eseuri alese, trad.: Horkheimer: The Theory of Horkheimer: Selected Essays, trad. Matthew J. O’Connell și alții (New York: Continuum, 2002), 223-4).

[17] Marie-Josée Levallée, „October and the Prospects for Revolution: The Views of Arendt, Adorno, and Marcuse”, The Russian Revolution as Ideal and Practice: Failures, Legacies, and the Future of Revolution, eds. Thomas Telios et al. (Cham, Elveția: Palgrave Macmillan, 2020), 173.

[18] Gillian Rose, The Melancholy Science: An Introduction to the Thought of Theodor W. Adorno (New York: Columbia University Press, 1978), 2.

[19] Wiggershaus, The Frankfurt School, 133. A se vedea, de asemenea, Solty, „Max Horkheimer, a Teacher without a Class” și Rose, The Melancholy Science, 2.

[20] Müller-Doohm, Adorno, 181.

[21] Müller-Doohm, Adorno, 181. „Chiar și în scrisorile sale private”, scrie Müller-Doohm, „până la jumătatea anilor 1930, nu găsim mai mult decât tablouri ale unei stări de spirit destul de generalizate și pesimiste și nici declarații lipsite de ambiguitate cu privire la situația politică” (181).

[22] Anderson, Considerații asupra marxismului occidental, 33. Thomas Wheatland explică faptul că Cercul Horkheimer din New York a ales să „rămână tăcut în legătură cu marile probleme politice ale zilei și […] și-a ascuns aproape complet marxismul. […] Horkheimer a rămas nedoritor să riște posibilele repercusiuni ale activismului politic sau chiar ale angajamentului politic cu subiectele majore ale epocii” (The Frankfurt School in Exile (Minneapolis: University of Minnesota Press, 2009), 99).

[23] A se vedea Stuart Jeffries, Grand Hotel Abyss: The Lives of the Frankfurt School (Londra: Verso, 2017), 72 și 197.

[24] A se vedea Wheatland, The Frankfurt School in Exile, 72 (a se vedea și 141).

[25] Jeffries, Grand Hotel Abyss, 136. Brecht susținea că „Școala de la Frankfurt a devenit un prestidigitator prestidigitator burghez, afișându-se ca un institut marxist, insistând în același timp că revoluția nu mai poate depinde de insurecția clasei muncitoare și refuzând să ia parte la răsturnarea capitalismului” (Jeffries, Grand Hotel Abyss, 77).

[26] Citat în Ulrich Fries, ”Ende der Legende: Hintergründe zu Walter Benjamins Tod”, The Germanic Review: Literature, Culture, Theory 96:4 (2021), 421, 422.  Aș dori să îmi exprim recunoștința sinceră față de Helmut-Harry Loewen, care mi-a atras atenția asupra acestui articol important și mi-a împărtășit traducerea sa parțială a acestuia.

[27] Citat în Fries, „Ende der Legende”, 422, 422.

[28] A se vedea scrisoarea lui Adorno către Horkheimer din 26 ianuarie 1936, publicată în Adorno și Horkheimer, Correspondance, vol. I, 110.

[29] A se vedea schimbul epistolar dintre cei doi în Ronald Taylor, ed., Aesthetics and Politics (Londra: Verso, 1977), 100-141.

[30] Citat în Fries, „Ende der Legende”, 409.

[31] Fries, „Ende der Legende”, 409, 424.

[32] Fries, „Ende der Legende”, 414.

[33] Citat în Fries, „Ende der Legende”, 410.

[34] Citat în Jack Jacobs, The Frankfurt School, Jewish Lives, and Antisemitism (Cambridge UK, Cambridge University Press, 2014), 59-60.

[35] Todd Cronan, Red Aesthetics: Rodchenko, Brecht, Eisenstein (Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield Publishers, 2021), 132.

[36] Citat în Cronan, Red Aesthetics, 151.

[37] Cu privire la conducerea JLC, a se vedea Catherine Collomp, „Anti-Semitism among American Labor’: A Study by the Refugee Scholars of the Frankfurt School of Sociology at the End of the World War II”, Labor History 52:4 (noiembrie 2011): 417-439. În ceea ce privește activitatea lui Dubinsky în cadrul CIA, a se vedea documentele disponibile pe FOIA Electronic Reading Room a CIA (https://www.cia.gov/readingroom/home), precum și Hugh Wilford, The Mighty Wurlitzer: How the CIA Played America (Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 2008) și Frances Stonor Saunders, The Cultural Cold War: The CIA and the World of Arts and Letters (New York: The New Press, 1999).

[38] A se vedea David Jenemann, Adorno in America (Minneapolis: University of Minnesota Press, 2007), 181-2.

[39] A se vedea dosarul FBI al lui Adorno: https://vault.fbi.gov/theodor-adorno/theodor-adorno-part-01-of-01/view.

[40] A se vedea dosarul FBI al lui Adorno: https://vault.fbi.gov/theodor-adorno/theodor-adorno-part-01-of-01/view

[41] Anderson, Considerații asupra marxismului occidental, 34.

[42] Jeffries, Grand Hotel Abyss, 297. Ar trebui să ne amintim că Habermas însuși a fost membru al Tineretului hitlerist și, mai târziu, avea să susțină Războiul din Golful Persic și intervenția NATO în Iugoslavia.

[43] A se vedea afirmatiile lui Horkheimer împotriva lui Habermas și a marxismului în scrisoarea sa către Adorno din 27 septembrie 1958, în Adorno și Horkheimer, Correspondance, vol. IV, 386-399.

[44] Citat în Wiggershaus, The Frankfurt School, 554.

[45] Jenemann, Adorno în America, 182.

[46] Christopher Simpson, Science of Coercion: Communication Research and Psychological Warfare 1945-1960 (Oxford: Oxford University Press, 1996), 4.

[47] Wiggershaus, The Frankfurt School, 397.

[48] John Loftus, America’s Nazi Secret (Walterville, OR: Trine Day, LLC, 2011), 228.

[49] A se vedea Wiggershaus, The Frankfurt School, 434.

[50] Wiggershaus, The Frankfurt School, 479.

[51] A se vedea Robert S. Wistrich, Who’s Who in Nazi Germany (New York: Routledge, 2001), 281.

[52] Citat în Jenemann, Adorno in America, 184. Adorno însuși a spus acest lucru în declarația sa sub jurământ: „Institutul de Cercetări Sociale de la Universitatea din Frankfurt [sic] a fost fondat cu sprijinul HICOG și susținut în mare parte cu mijloace americane. Scopul acestei instituții este de a dezvolta o integrare a metodelor de cercetare americane și germane și de a ajuta la educarea studenților germani în spiritul democrației americane” (Jenemann, Adorno in America, 184).

[53] Potrivit lui Wiggershaus: „Horkheimer nu a apărat, ca Paul Tillich, socialismul și nici nu a făcut parte, ca Hugo Sinzheimer sau Hermann Heller, dintre democrații convinși și adversarii declarați ai nazismului” (The Frankfurt School, 112). Despre Adenauer, vezi Rockhill, „Critical and Revolutionary Theory”, precum și Philip Agee și Louis Wolf, Dirty Work: The CIA in Western Europe (New York: Dorset Press, 1978).

[54] Citat în Wolfgang Kraushaar, ed., Frankfurter Schule und Studentenbewegung: Von der Flaschenpost zum Molotowcocktail 1946-1995, Vol. I: Chronik (Hamburg: Rogner & Bernhard GmbH & Co. Verlags KG, 1998), 252-3.

[55] A se vedea William Blum, Killing Hope: US Military and CIA Interventions since World War II (Londra: Zed Books, 2014).

[56] Citat în Jeffries, Grand Hotel Abyss, 297.

[57] V.I. Lenin, Opere complete, vol. 22 (Moscova: Editura Progress, 1966), 309.

[58] Rasializarea comuniștilor a fost o parte importantă a ideologiei anticomuniste, după cum a explicat Domenico Losurdo în War and Revolution, trad.: L. L., op. cit. Gregory Elliott (Londra: Verso, 2015).

[59] Theodor Adorno și Max Horkheimer, „Towards a New Manifesto?” (Către un nou manifest?). New Left Review 65 (septembrie-octombrie 2019), 49.

[60] Adorno și Horkheimer, „Towards a New Manifesto?” (Spre un nou manifest?). 59.

[61] Adorno și Horkheimer, „Towards a New Manifesto?” (Spre un nou manifest?). 59.

[62] Adorno și Horkheimer, „Spre un nou manifest?” 57.

[63] Adorno și Horkheimer, „Către un nou manifest?” 57, 59.

[64] Adorno și Horkheimer, „Către un nou manifest?”. 41. Horkheimer a exprimat în numeroase ocazii opinii similare pro-capitaliste și anticomuniste. De exemplu, într-o lungă scrisoare adresată lui Adorno la 27 septembrie 1958, el a afirmat că „revoluția înseamnă de fapt trecerea la teroare” și a afirmat că ceea ce trebuie apărat este „restul civilizației burgheze, unde ideea de libertate individuală și de societate autentică își mai are încă locul” (Adorno și Horkheimer, Correspondance: 1927-1969, vol. IV, 395). În 1968, pentru a cita un alt exemplu, el și-a descris destul de explicit poziția ca fiind contrarevoluționară: „O declarație deschisă potrivit căreia chiar și o democrație aproximativă, cu toate defectele sale, este întotdeauna mai bună decât dictatura care ar rezulta în mod inevitabil dintr-o revoluție astăzi, mi se pare necesară de dragul adevărului” (Horkheimer, Critical Theory, viii). După ce amintește condamnarea de către Horkheimer a „barbariei sălbatice a Estului”, Stefan Müller-Doohm scrie în biografia sa de 700 de pagini despre Adorno că „Adorno și Horkheimer erau de acord în evaluarea așa-numitului bloc estic, adică Uniunea Sovietică, dar și China comunistă” (415). În ceea ce privește colonialismul, Horkheimer îi scria lui Adorno că, deși „visul european de superioritate permanentă în epoca colonială” era „abominabil”, acesta avea totuși „părțile sale bune” (Adorno și Horkheimer, Correspondance, vol. IV, 466).

[65] Max Horkheimer, „Statul autoritar”, Telos 15 (primăvara anului 1973): 16.

[66] A se vedea Domenico Losurdo, El Marxismo occidental: Cómo nació, cómo murió y cómo puede resucitar, trad.: M.D., Ed. Alejandro García Mayo (Madrid: Editorial Trotta, 2019). Această carte, scrisă inițial în italiană, este tradusă în limba engleză de Steven Colatrella pentru 1804 Books.

[67] Max Horkheimer, Gesammelte Schriften, eds. Alfred Schmidt și Gunzelin Schmid Noerr, vol. 18 (Frankfurt am Main: S. Fischer, 1985), 73. A se vedea, de asemenea, Müller-Doohm, Adorno, 334. Adorno a mers atât de departe încât a susținut în mod explicit poziția anticomunistului militant și colaborator al CIA Arthur Koestler, scriind că „comunismul a devenit un „partid de dreapta” (pe care Koestler l-a evidențiat) și […] s-a identificat complet cu imperialismul rusesc” (Adorno și Horkheimer, Correspondance, vol. IV, 655).

[68] A se vedea acest document în Camera de lectură electronică FOIA a CIA: https://www.cia.gov/readingroom/document/cia-rdp80-00810a006000360009-0 Aș dori să îmi exprim recunoștința față de Colin Bodayle pentru că mi-a atras atenția asupra acestui document.

[69] Theodor Adorno, Modele critice: Intervenții și cuvinte de ordine, trad.: A.B. Henry W. Pickford (New York: Columbia University Press, 2005), 94.

[70] Adorno, Modele critice, 94.

[71] Adorno, Modele critice, 94.

[72] Müller-Doohm, Adorno, 438.

[73] Müller-Doohm, Adorno, 438.

[74] Müller-Doohm, Adorno, 438.

[75] V.I. Lenin, Opere complete, vol. 16 (Moscova: Editura Progress, 1977), 332.

[76] Lenin, Opere complete, vol. 16, 332.

[77] Așa cum am argumentat în „Teoria critică și revoluționară”, această evaluare din partea studenților era pe deplin justificată.

[78] Adorno, Modele critice, 267. Falsul elogiu dialectic al lui Adorno la adresa inacțiunii ca fiind cea mai bună formă de acțiune este reiterat în corespondența sa cu Marcuse cu privire la protestele studențești: „Am rezistat în vremea noastră, tu nu mai puțin decât mine, unei situații mult mai îngrozitoare – cea a uciderii evreilor, fără să procedăm la praxis; pur și simplu pentru că ne era blocată. […] Ca să o spunem pe șleau: Cred că vă faceți iluzii că nu puteți merge mai departe fără să participați la cascadoriile studențești, din cauza a ceea ce se întâmplă în Vietnam sau în Biafra. Dacă aceasta este cu adevărat reacția voastră, atunci ar trebui să protestați nu numai împotriva ororii bombelor cu napalm, ci și împotriva torturilor incalificabile în stil chinezesc pe care Vietcongul le practică în permanență” (Adorno și Marcuse, „Correspondence on the German Student Movement”, New Left Review 233 (ianuarie-februarie 1999), 127). El face afirmații similare și în alte părți, cum ar fi în textul său din 1969 despre „Resemnare”, în care celebrează „momentul utopic al gândirii” în detrimentul oricărei forme de acțiune: „Gânditorul critic intransigent, care nu semnează asupra conștiinței sale și nici nu se lasă terorizat în acțiune, este în realitate cel care nu cedează. […] Gândirea este de fapt forța de rezistență” (Adorno, Modele critice, 293).

[79] Adorno, Modele critice, 268.

[80] Adorno, Modele critice, 268.

[81] Koestler a fost o figură importantă în rețelele Congresului pentru Libertate Culturală al CIA și ale Departamentului de Cercetare a Informațiilor al MI6.

[82] Citat în Esther Leslie, „Introduction to Adorno/Marcuse Correspondence on the German Student Movement”, New Left Review 233 (ianuarie-februarie 1999), 119 și Kraushaar, Frankfurter Schule und Studentenbewegung, Vol. 1, 374.

[83] Kraushaar, Frankfurter Schule und Studentbewegung, Vol. 1, 398. Krahl a fost singurul activist care nu a fost eliberat din închisoare în aceeași noapte, iar Adorno a decis să depună plângere împotriva lui, așa cum a făcut în 1964 împotriva grupului studențesc Subversive Aktion, în ciuda presiunilor de a renunța la acuzații.

[84] Bertolt Brecht, Collected Plays: Six, Eds. John Willett și Ralph Manheim (Londra: Random House, 1998), 189.

[85] Brecht, Collected Plays: Six, 145.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.