Un interviu cu expertul danez în domeniul migrației Ahlam Chemlali despre politica de migrație a UE, viziunea pentru dezvoltarea țărilor de frontieră, starea migranților din ele și problema șantajului partenerilor migranți
Ahlam Chemlali este doctorand la DIIS – Institutul Danez pentru Studii Internaționale și Universitatea Aalborg, ocupându se de Studii Globale ale Refugiaţilor în Danemarca. Cercetările doamnei Chemlali examinează politica și practicile violenței la frontieră ca fenomen cheie în politica contemporană de migrație europeană. Chemlali explorează modul în care militarizarea și exteriorizarea controlului frontierei europene în Africa de Nord produce violența de zi cu zi a frontierei. Doamna Chemlali a lucrat în Africa de Nord pe probleme legate de migrație, frontiere, violență, contrabandă și gen, în special în Libia și Tunisia.
Doamna Chemlali, Spania are acorduri de migrație cu Maroc și Senegal, Italia are un acord de migrație cu Tunisia și Libia, în timp ce UE are în vedere reînnoirea acordului de migrație cu Turcia. Care sunt consecințele acestei externalizări a controlului migrației către zone din afara UE?
Este important să încadrați aceste evoluții ca măsuri de externalizare și să includeți perspective istorice în analiză. Am văzut că externalizarea controlului migrației către țări terțe a devenit unul dintre pilonii centrali ai politicii de migrație a Uniunii Europene (UE). De la sfârșitul anilor 1990, UE a încercat să externalizeze „gestionarea migrației” către țări terțe pentru a împiedica migranții nereglementați, inclusiv solicitanții de azil, să ajungă pe teritoriul UE. Acest lucru este valabil mai ales pentru politicile din Africa de Nord – în special în țările din Maghreb. După anii 2000, a avut loc o accelerare masivă a măsurilor de externalizare a frontierelor. După cum a remarcat Consiliul Europei, aceasta implică externalizarea „controalelor la frontiere către țări terțe cu evidențe notorii privind drepturile omului”. Drept urmare, Organizațiile Națiunilor Unite (ONU) și organizațiile pentru drepturile omului au catalogat un spectru de violențe și abuzuri ale drepturilor omului în Africa de Nord prin actori de stat, precum și non-statali. Totuși, acest lucru nu a determinat UE să oprească externalizarea politicilor, dimpotrivă, UE continuă să canalizeze milioane de euro în Africa de Nord, determinând un set de stimulente financiare create în cadrul Fondului fiduciar de urgență al UE pentru Africa (EUTF), inclusiv sugestii din partea statelor membre de a deschide centre de primire a migranților, în special în Maroc și Tunisia.
Cercetările existente indică faptul că externalizarea frontierelor și eforturile de reglementare a migrației au mai multe consecințe neintenționate. Acestea includ riscul de a accepta o guvernare deficitară în țările de care depind statele care externalizează în ceea ce privește cooperarea în domeniul migrației. Riscă să consolideze regimurile autoritare și forțele represive și să forțeze migranții să iasă pe rute mai periculoase. Mai mult, prevalența și riscul de contrabandă sunt în creștere, la fel ca și înființarea de parteneriate migratorii cu țări care nu sunt neapărat simpatizante, subminând capacitatea refugiaților de a primi protecția de care au nevoie.
După cum se vede din acordul Spania-Senegal, aceste acorduri prezintă, de asemenea, cooperarea în domeniul securității, formarea forțelor de securitate și chiar dezvoltarea economică. În ce măsură Africa de Nord își va accepta rolul ca depozite de migranți cu toate problemele sociale corespunzătoare?
Pentru a răspunde la această întrebare, voi folosi Tunisia drept caz, unde sunt concentrate cercetările mele actuale. Deci, Tunisia a fost clasificată ca un teren de tranzit sigur de-a lungul rutei mediteraneene centrale, iar mulți cercetători și cercetători spun că Tunisia va juca un rol cheie în restabilizarea regimului de frontieră european. În anii 1990, pe măsură ce statele europene au început să își asigure frontierele externe în comun, cooperarea cu Tunisia a jucat doar un rol minor. Italia a menținut deja relații bune cu dictatorul de atunci Ben Ali și, prin urmare, a legat efectiv Tunisia printr-un acord de cooperare bilaterală în regimul de compartimentare european în expansiune. Sub presiunea Europei, regimul autoritar a interzis și incriminat „migrația nereglementată” prin lege, începând din 2004, și-a controlat frontierele maritime și, prin urmare, a pus bazele pentru controlul migrației planificat în prealabil pe baza modelului european. Abia după căderea președintelui Ben Ali, Tunisia a devenit în consecință o „problemă” pentru Europa în ceea ce privește politica de frontieră și migrație. Imediat după răscoala de la începutul anului 2011, a existat o scurtă confuzie cu 25.000 de migranți din Tunisia care au traversat marea către Italia. În același timp, pe măsură ce războiul a izbucnit în Libia și mii au fugit de violență și instabilitate, mai întâi în Tunisia vecină și apoi mai departe în Europa, sosirile în Italia aproape s-au dublat. La aceasta s-a adăugat marea mișcare a refugiaților de-a lungul rutei balcanice. Ca reacție la aceste evenimente, pe care Europa le-a numit „criza refugiaților“, Italia a impus o stare de urgență, iar Franța și Danemarca au suspendat Acordul Schengen și și-au închis frontierele naționale.
De atunci, a fost stabilită o nouă agendă de migrație. Statele europene au fost de acord că migrația nereglementată la această scară ar trebui evitată în viitor cu orice preț. În esență, a împins guvernul de tranziție tunisian să restabilească cooperările care implică chestiuni de returnare și securitate a frontierelor care existau înainte de revoluție, pentru a stabiliza regimul de frontieră fragil și momentan în Marea Mediterană. Pentru a face acest lucru, la început UE a oferit în principal bani Tunisiei. UE indică faptul că, începând din 2011, plățile către Tunisia s-au dublat în general. Până în 2016, acestea adună în total 3,5 miliarde euro. Până în prezent, Tunisia a fost de acord cu aceste acorduri, ceea ce unii numesc „poștă neagră”, fiind în același timp atent, deoarece țara este reticentă în a deveni un centru de detenție pentru migranții în tranzit, din teama de a deveni o nouă Libie, unde UE poate plasa toți migranții și refugiații nedoriți în afara Europei.
Acesta este unul dintre motivele pentru care din ce în ce mai multe fonduri din Europa se îndreaptă către așa-numitele proiecte de protecție a frontierelor, care sunt destinate sigilării ermetice a frontierelor externe ale Tunisiei cât mai repede posibil.
După cum ați menționat în întrebarea dvs., acordurile Spania-Senegal includ formarea forțelor de securitate și chiar dezvoltarea economică. Acesta este același model folosit în Tunisia, unde polițiștii danezi urmează să instruiască polițiștii de frontieră tunisieni începând cu 2021. Din ce în ce mai multe finanțări au fost trimise în Tunisia, cu o listă de cumpărături care include vehicule controlate de la distanță, echipamente sonar și radar și camere de imagini termice pentru Garda Națională. Ceea ce pare a fi un amestec confuz de proiecte bilaterale și finanțate de UE de control la frontieră este de fapt o încercare a UE de a sigila sistematic frontierele externe ale Tunisiei.
Potrivit unui raport recent al organizației tunisiene pentru drepturile omului Forum Tunisia pour les Droits Economiques et Sociaux (FTDES), țara a primit 57 milioane EUR din 2016 prin Fondul fiduciar de urgență al UE pentru proiecte cu scopul direct sau indirect de a reduce migrația către Europa. O mică sumă de bani a fost cheltuită pentru sprijinirea migranților și refugiaților din Tunisia, dar majoritatea au fost alocați pentru consolidarea capacității de patrulare a frontierei și astfel transformarea gărzii de coastă tunisiană în „garda de frontieră maritimă europeană”.
Cum arată strategia UE din punctul de vedere permanent nu al statelor, ci al persoanelor vulnerabile – migranți, femei, copii? Vor fi mai siguri, vor avea o perspectivă mai bună în țara în care sunt opriți în acord cu UE? Au existat rapoarte constante pentru abuzul forțelor de securitate în UE. De ce ar trebui să ne așteptăm ca forțele de securitate din afara UE să fie mai amabile față de migranți?
Nu ne putem aștepta la asta. UNHCR a avertizat recent împotriva „exportului” de azil, afirmând: „UNHCR rămâne ferm opus inițiativelor de externalizare care transferă forțat solicitanții de azil în alte țări. Externalizarea schimbă pur și simplu responsabilitățile de azil în altă parte și se sustrage obligațiilor internaționale. Astfel de practici subminează drepturile celor care caută siguranță și protecție, le demonizează și le pedepsesc și le pot pune viața în pericol.”
Pentru a vă oferi un exemplu, în Africa de Nord, fragilitatea statului de drept în țările maghrebiene nu garantează drepturile persoanelor aflate în jurisdicția lor, iar numeroase încălcări ale drepturilor sunt raportate în mod regulat de organizațiile internaționale și de societatea civilă. Cu toate acestea, unele țări europene intenționează să le considere drept „țări sigure”, indiferent de deteriorarea situației politice și chiar de creșterea încălcărilor drepturilor împotriva migranților și refugiaților din ultimii ani. În plus, nu există nicio legislație în domeniul azilului sau statutul de refugiat în Maroc sau Tunisia. Mai mult, nicio persoană care are nevoie de protecție internațională nu poate fi investigată de către o instituție cu competență națională. Mai mult, arestările în masă ale forțelor de ordine, strămutările forțate, reținerea migranților, chiar și în situații regulate, și expulzările colective sunt în creștere în Maroc și Algeria. În timp ce numărul persoanelor care sosesc pe țărmurile UE în fiecare an a scăzut, standardele de protecție deja slabe pentru migranți și solicitanți de azil au fost doar exacerbate în continuare. Sistemele de migrație și azil ale Marocului și Tunisiei au rămas în mare parte nereformate și depășite și oferă o protecție juridică structurală redusă migranților și solicitanților de azil. Întrucât Tunisia continuă să nu aibă legislație privind migrația și azilul, nicio autoritate națională nu a fost desemnată să înregistreze, să asiste sau să integreze refugiații, solicitanții de azil și migranții în țară.
În ultimii cinci ani, Turcia a amenințat de câteva ori că va deschide fluxul migranților către UE, când consideră că interesele sale nu sunt respectate. Cum va evita UE să fie șantajată de țările pe care se bazează pentru reținerea migranților în drum spre UE?
Acest „șantaj” nu este nou, se întoarce în Tunisia lui Ben Ali și în Libia lui Gaddafi. În esență, migranții și solicitanții de azil ajung ca niște jetoane de negociere și sunt luați ostatici în jocurile de putere politică jucate între UE și „partenerii” lor, de ex. Turcia, Tunisia sau așa cum vedem în prezent cu cazul recent din Ceuta, între Maroc și Spania. În acest caz, migranții devin ceea ce Ruben Andersson numește „jetoane de comunicare” într-un proces de formulare a cererilor prin care „problema” mică și conținută este extrem de umflată, așa cum a fost ilustrat de Gaddafi din Libia, care în 2010 a cerut cinci miliarde de euro pe an pentru a „opri migrația ilegală” sau altfel ar „înnegri Europa”. Odată cu evoluțiile actuale din Mediterana și Balcani, prevăd că acest joc de putere între UE și țările în care și-au exportat migrația și gestionarea frontierelor va continua.
Mai mult, cooperarea UE cu Turcia, precum și Libia, au ilustrat, de asemenea, că, atunci când guvernele europene delegă sau externalizează responsabilitatea pentru controlul frontierelor, aceasta creează stimulente politice și economice, care percep statele membre ca fiind dispuse să evite solicitanții de azil, indiferent de cost. Acest lucru situează UE într-o poziție foarte vulnerabilă, deși din ce în ce mai auto-creată, atât în ceea ce privește presiunea economică, presiunea din partea organizațiilor umanitare și a drepturilor omului, dar și presiunea din partea „partenerilor lor de gestionare a migrației”, care au identificat migrația drept călcâiul lui Ahile pentru UE și, prin urmare, se folosesc de aceastapentru negocieri.
Acest lucru înseamnă în cele din urmă că exteriorizarea UE a controlului frontierelor înseamnă internalizarea UE a agendelor politice ale țărilor partenere.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!
