Alegerea secolului XXI: capitalism sau democrație

Recenzia cărţii ”Capitalul în secolul XXI” de Thomas Piketty

(foto: Editura Litera)

Thomas Piketty, Capitalul în secolul XXI, traducere de Irina Brateș și Lucia Popovici, Editura Litera, București, 2015

Cartea lui Piketty este exemplară. Nu numai datorită suportului empiric de o anvergură impresionantă de care beneficiază, ci, în primul rând, deoarece readuce în discuție în mod convingător orientarea inevitabil normativă a științelor sociale, inclusiv, sau mai ales, a economiei, a cărei direcție tot mai „scientizantă” și tot mai centrată pe aspecte particulare din ultimele decenii a părut că eludează sau, mai grav, că depășește această miză eminamente politică. Altfel spus, nu există știință economică. Există numai economie politică: „nu concep alt loc pentru economie decât acela de subdisciplină a ştiinţelor sociale, alături de istorie, sociologie, antropologie, ştiinţele politice şi de atâtea altele. (…). Nu-mi place prea mult expresia «ştiinţe economice», care mi se pare teribil de arogantă şi care ar putea lăsa să se creadă că economia ar fi atins un nivel ştiinţific superior, specific, distinct de cel al celorlalte ştiinţe sociale. Prefer de departe expresia «economie politică», poate uşor demodată, dar care are meritul de a ilustra ceea ce mi se pare a fi singura specificitate acceptabilă a economiei în cadrul ştiinţelor sociale, respectiv orientarea politică, normativă şi morală” (p. 985). În plus, referințele literare și cinematografice abundente, precum și limbajul accesibil și uneori colocvial al cărții ușurează considerabil parcurgerea acestui volum imens, de aproape o mie de pagini.

Cu toate acestea, lucrarea nu trebuie interpretată într-o cheie prea subversivă. Metodologia, soluțiile și viziunea de ansamblu ale cărții sunt circumscribile filosofiei liberale, fapt recunoscut de altfel fără echivoc de către autor: „Impozitul progresiv (în formă națională și mai ales globală, acesta reprezintă remediul preferat de Piketty împotriva exceselor capitalismului contemporan, n.m.) constituie întotdeauna o metodă relativ liberală de a reduce inegalităţile, în sensul în care această instituţie respectă libera concurenţă şi proprietatea privată, modificând în acelaşi timp stimulentele private, eventual în mod radical, dar întotdeauna de manieră previzibilă şi continuă, urmând reguli stabilite dinainte şi dezbătute democratic, în cadrul statului de drept. Impozitul progresiv exprimă, într-un anumit fel, un compromis ideal între justiţia socială şi libertatea individuală” (p. 847).

Tocmai din acest motiv este cartea deosebit de importantă: reprezintă proba unui liberalism matur, de inspirație rawlsiană, cu care se poate dialoga în mod rezonabil și care merge dincolo de „tirania experților” atât de prezentă în neoliberalismul contemporan, pentru a propune soluții democratice, bazate pe compromis și pe negociere permanentă între diferitele categorii sociale înțelese atât la nivel local, național, cât și, mai ales, la nivel global. Sloganul tatcherist „there is no alternative”, bazat pe confiscarea politicului în beneficiul claselor avute, este denunțat și înlocuit de evidența faptului că există întotdeauna o alternativă, că ea se decide politic și că poate avantaja fie clasele avute, așa cum se întâmplă de câteva decenii bune, fie clasele mai puțin avute, perdanții globalizării, așa cum ar trebui să se întâmple pentru a construi societăți mai incluzive, mai funcționale. Principiul rawlsian al diferenței, conform căruia orice inegalitate socială este justificată numai în măsura în care avantajează clasele sociale defavorizate, reprezintă cheia de lectură ideologic-normativă a întregului volum. Sau, așa cum scria Adam Smith acum două secole și jumătate, „Servitorii, muncitorii şi lucrătorii de orice fel sunt cei care alcătuiesc cea mai mare parte a celor mai măreţe societăţi politice. Nicio societate nu poate cu adevărat să înflorească şi să fie fericită, dacă majoritatea membrilor săi sunt săraci şi nefericiţi. Şi nu înseamnă altceva decât echitate ca aceia care hrănesc, îmbracă şi oferă locuinţă majorităţii oamenilor să beneficieze de o parte suficientă din produsul muncii lor cât să fie ei înşişi bine hrăniţi, îmbrăcaţi şi să locuiască decent”1.

Metodologic apoi, Piketty așează întreaga argumentare a cărții pe raportul dintre r și g, unde r este randamentul capitalului, iar g rata de creștere generală a economiei. Capitalul este definit de către autor ca sumă a veniturilor realizate pe baza unor patrimonii acumulate care le permit proprietarilor acestora să obțină câștiguri, uneori impresionante, fără să muncească efectiv. Chiriile, dividendele, rentele de tot felul contribuie în acest fel la auto-valorificarea capitalului, într-o proporție care depășește întotdeauna creșterea generală a economiei: „capitalul este definit ca ansamblul activelor non-umane care pot fi posedate şi schimbate pe o piaţă. Capitalul cuprinde, mai ales, ansamblul capitalului imobiliar (imobile, case) utilizat pentru locuit şi al capitalului financiar şi profesional (clădiri, echipamente, maşini, brevete etc.), utilizat de întreprinderi şi administraţii” (p. 85). Se poate observa că forța de muncă, pe care Marx o numea capital variabil, nu este inclusă de Piketty în alcătuirea capitalului, care cuprinde, în optica lui, doar capitalul fix. O abordare morală, perfect consonantă cu ideea liberal-kantiană conform căreia oamenii nu sunt mărfuri și trebuie tratați ca scopuri în sine, nu ca mijloace pentru atingerea unui scop.

Altfel spus, profitabilitatea capitalului depășește în permanență creșterea unei economii per ansamblu, iar această regulă, valabilă până acum în cadrul oricărui context istoric, se amplifică în cazul averilor colosale. Compoziția capitalului s-a schimbat radical în ultimele două secole. Capitalul funciar a lăsat locul capitalului imobiliar, industrial și mai ales speculativ-financiar (p. 272). Cu toate acestea, caracterul rentier al societăților moderne, bazat pe abilitatea capitalului de a obține profituri enorme în absența unei activități productive, s-a păstrat. Piketty ne avertizează să nu fim naivi și să nu ne încredem în prezumtiva forță de convergență a piețelor, care ar distribui gradual bunăstarea obținută de jos în sus. În absența reglementărilor, piața creează haos deoarece, la fel ca tehnologia, „nu cunoaște nici limite, nici morală” (p. 389). Capitalul, piața nereglementată, indiferent de nivelul la care operează, creează în primul rând divergențe socio-economice și amplifică inegalitățile sociale existente. Asta deoarece „Renta nu este o imperfecţiune de piaţă: dimpotrivă, ea este consecinţa unei pieţe de capital «pure şi perfecte», aşa cum o înţeleg economiştii, o piaţă de capital care îi oferă fiecărui proprietar de capital – şi îndeosebi celui mai puţin capabil dintre moştenitori – cel mai mare şi mai diversificat randament pe care îl putem găsi în economia naţională sau chiar mondială. Desigur, există ceva surprinzător în această noţiune de rentă produsă de un capital, pe care proprietarul o poate obţine fără să muncească. Există ceva care lezează bunul-simt si a tulburat numeroase civilizaţii, care au încercat să găsească diverse soluţii, de la interzicerea cămătăriei până la comunismul de tip sovietic (…). Cu toate acestea, renta este o realitate într-o economie de piaţă, cu capital privat. Această realitate profundă nu s-a schimbat întrucât capitalul funciar a devenit imobiliar, industrial şi financiar. Unii cred că logica dezvoltării economice ar fi aceea de a submina distincţia dintre muncă şi capital. în realitate, este exact invers: sofisticarea tot mai mare a pieţei capitalului şi a intermedierii financiare tinde să-i separe din ce în ce mai mult pe proprietari de manageri şi să accentueze distincţia dintre venitul pur din capital şi cel din muncă. Raţionalitatea economică şi tehnologică nu are uneori nimic de-a face cu raţionalitatea democratică” (pp. 700-701).

Chiar dacă pe termen mediu și lung capitalismul creează divergențe, pe termen scurt poate conduce și la apariția unor forme de convergență, mai ales tehnologică. Dar acestea sunt oricum secundare, accidentale în raport cu dinamica sa polarizatoare, rentieră. Unicul remediu pentru atenuarea inegalităților, compatibil cu actualul mod de producție, din care Piketty, așa cum am menționat, nu întrevede vreo ieșire, nici măcar în perspectivă – este investiția în educație, în auto-formare: „experienţa istorică sugerează că principalul mecanism care permite convergenţa între ţări este diseminarea cunoştinţelor, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel intern. Altfel spus, cei mai săraci îi prind din urmă pe cei mai bogaţi în măsura în care reuşesc să atingă acelaşi nivel de cunoştinţe tehnologice, de calificări, de educaţie, şi nu devenind proprietatea celor mai bogaţi. Acest proces de diseminare a cunoştinţelor nu cade din cer: el este adesea accelerat prin deschiderea internaţională şi comercială (autarhia nu facilitează transferul tehnologic) şi, mai ales, el depinde de capacitatea ţărilor de a mobiliza finanţările şi instituţiile care permit investirea masivă în formarea populaţiei lor, garantând, în acelaşi timp, un cadru legal previzibil pentru diferiţii actori. Este, prin urmare, strâns legat de procesul de construire a unei puteri publice legitime şi eficace” (p. 128).

Este adevărat, într-un mediu economic tot mai proteic, educația rămâne un atuu deosebit de valoros; la fel de adevărat este și că autarhia nu este benefică din perspectiva dezvoltării tehnologice și culturale a unui stat, deși din punct de vedere economic și social lucrurile sunt mult mai complexe și trebuie analizate de la caz la caz, fără generalizări. Numai că schimburile economice desfășurate între entități politice nu trebuie să urmeze neapărat logica unei piețe, pentru că astfel subordonarea statului mai slab în raport cu cel mai puternic devine inevitabilă. Desigur, nu trebuie să fim idealiști: a spune societate, și a spune lume, pentru a îl parafraza pe celebrul istoric Fernand Braudel, înseamnă a spune inegalitate. Vrem nu vrem, inegalitățile dintre actorii politici (și nu numai) reprezintă o constantă a istoriei, și nu avem motive să credem că această situație nu se va perpetua și pe viitor. Dimpotrivă, indiciile cele mai convingătoare arată că se va amplifica. Dar asta nu înseamnă că inegalitățile, polarizările de tot felul nu trebuie peremptoriu denunțate ca amenințări la adresa democrației. Piața este întotdeauna un mecanism politic a cărui funcționare este partizană, nu o formulă impersonală, „științifică”, de rezolvare a problemelor cu care ne confruntăm. Schimburile economice sunt dezirabile desigur, dar nu în măsura în care revoluționează întreaga societate, imprimându-i o dinamică în care profiturile private se substituie binelui comun și consensului politic rezonabil. A valida „societățile de piață” cu un puternic mecanism redistributiv, așa cum face Piketty, „capitalismul cu față umană”, altfel spus, înseamnă a rămâne în logica politicii de putere în care actorii privilegiați își impun propriile interese economice și politice nu neapărat militar – deși numeroase cazuri din America Latină și Orientul Mijlociu infirmă această ipoteză – ci prin intermediul pieței „libere”. O logică profund arbitrară și nedemocratică, a cărei existență factuală nu echivalează automat cu o validare normativă. Piketty este perfect conștient de acest lucru atunci când scrie: „Ideea potrivit căreia libera concurenţă va aduce sfârşitul moştenirii (rentei, n.m.) şi va da naştere unei lumi mai meritocratice este o iluzie periculoasă” (p. 701). Totuși, el nu pare dispus să vadă dincolo de societăți locale, regionale sau globale bazată pe liberă concurență, fie ea și puternic reglementată.

Mai mult, insistența asupra educației convertește problemele structurale, de fond, în probleme culturale, și se poate transforma rapid în ideologie meritocratică, așa cum observă de altfel autorul: „în Statele Unite ale Americii, în Franţa şi în majoritatea ţărilor, discursurile care aclamă modelul meritocratic naţional se bazează rareori pe un examen atent al faptelor. Cel mai adesea, este vorba de justificarea inegalităţilor existente, fără a lua în considerare eşecurile, uneori patente, ale sistemului existent. în 1872, Emile Boutmy crea Facultatea de Ştiinţe Politice, dându-i o misiune clară: «Constrânse a se supune dreptului celor mai numeroşi, clasele care îşi spun clase elevate nu îşi pot păstra hegemonia politică decât invocând dreptul celui mai capabil. Trebuie ca, în spatele zidurilor în ruină ale prerogativelor lor şi ale tradiţiei, valul democraţiei să se izbească de un al doilea parapet, făcut din merite strălucitoare şi utile, din superioritatea al cărei prestigiu impune, din capacităţi de care nu ne putem lipsi fără a fi inconştienţi». Să încercăm să luăm în serios această declaraţie incredibilă: ea înseamnă că, din instinct de supravieţuire, clasele superioare lasă lenea la parte şi inventează meritocraţia, în absenţa căreia sufragiul universal riscă să le deposedeze. Desigur, o putem pune pe seama contextului epocii: Comuna din Paris tocmai fusese reprimată, iar sufragiul universal masculin tocmai fusese restabilit. Ea are totuşi meritul de a reaminti un adevăr esenţial: a da sens inegalităţilor şi a legitima poziţia câştigătorilor este o chestiune de importanţă vitală, care justifică uneori toate aproximările” (pp. 812-813).

În continuare, Piketty critică atât stereotipiile economiștilor conservatori sau liberali, cât și pe cele ale economiștilor marxiști. Primii consideră că toată lumea are de câștigat de pe urma creșterii economice, când este evident că lucrurile nu stau deloc așa, în timp ce ultimii au impresia că democrația va sucomba inevitabil în fața ascensiunii de neoprit a capitalismului, iar clasele productive nu au nimic de câștigat de pe urma creșterii economice. Dar experiențele sindicale și statul postbelic al bunăstării au demonstrat foarte clar că modul de producție capitalist își poate recicla permanent propriile contradicții și poate tempera tensiunile sociale prin politici redistributive consistente. Sfârșitul capitalismului nu va fi deci „științific”, adică inevitabil, ci doar politic, adică prin negocieri și decizii care să reflecte un alt tip de voință comună, un alt fel de solidaritate. Marx a înțeles acest lucru, dar, în contextul intelectual pozitivist în care își desfășura activitatea, nu l-a aprofundat probabil îndeajuns.

Ceea ce Piketty menționează doar în treacăt, fără a îi acorda importanța cuvenită, este faptul că modelul sovietic a contribuit din plin la politicile sociale generoase din Europa occidentală, inclusiv, în anii 1960, din Statele Unite. Pericolul unei revoluții bolșevice a înspăimântat suficient de mult clasele avute pentru a le convinge să renunțe la o parte din profituri în favoarea claselor productive. În plus, marile patrimonii dispăruseră în bună măsură în timpul războaielor mondiale, aceasta reprezentând șansa unor reconstruiri sociale pornită de pe baze mai echitabile. În termenii lui Piketty, distanța dintre r și g se estompase considerabil. Astăzi însă, la începutul secolului XXI, patrimoniile acumulate în ultimele decenii au imprimat Occidentului o inerție rentieră care subminează direct ce a mai rămas din statul social postbelic și erodează pe zi ce trece democrațiile fragile și instabile în care trăim: „faptul că în ţările europene concentrarea deţinerii de capital este sensibil mai mică la acest început de secol XXI decât era în La Belle Epoque (1900-1910, n.m.) este în mare măsură consecinţa combinată a unor evenimente accidentale (şocurile anilor 1914-1945) şi a unor instituţii specifice, cu precădere în domeniul fiscalităţii capitalului şi a veniturilor asociate lui. Dacă aceste instituţii ar fi distruse pentru totdeauna, există riscul major ca inegalităţile patrimoniale să se apropie de cele din trecut, ba chiar să le depăşească în anumite condiţii. Nimic nu este sigur în acest domeniu şi, pentru a continua în această direcţie, trebuie să studiem mai direct dinamica moştenirii, apoi dinamica mondială a patrimoniilor. Însă o concluzie se întrevede deja cât se poate de clar: ne-am amăgi crezând că în structura creşterii moderne sau în legile economiei de piaţă există forţe de convergenţă care conduc în mod natural la o reducere a inegalităţilor patrimoniale sau la o stabilizare armonioasă” (p. 621).

Recurgând masiv la exemple istorice, Piketty se apleacă și asupra comparației dintre Statele Unite și Uniunea Europeană în ceea ce privește concurențialitatea și politicile redistributive. De la ascensiunea neoliberalismului (1980-prezent), Statele Unite sunt percepute ca fiind avanpostul unei economii de piață agresive și nereglementate, în timp ce Uniunea Europeană se bazează pe un model mai incluziv și mai egalitar. Dar, acum un secol, înaintea celor două războaie mondiale, situația era cum nu se poate mai diferită: Europa era cea inegalitară, cu averile uriașe ale marii burghezii și ale aristocrației care creșteau în ritm exponențial randamentul capitalului, în timp ce Statele Unite, o societate de mici întreprinzători care nu apucase încă să ajungă la patrimonii de asemenea anvergură, considerau că au un model de dezvoltare mai echitabil și tototdată mai inovator: „de câteva decenii suntem obişnuiţi ca Statele Unite să fie mai inegalitare decât Europa şi chiar să se mândrească cu asta (inegalitatea americană este descrisă de regulă dincolo de Atlantic ca o condiţie a dinamismului antreprenorial, iar Europa descrisă ca un templu al egalitarismului de tip sovietic). Însă, cu un secol în urmă, percepţiile şi realitatea erau exact pe dos: era evident pentru toţi că Lumea Nouă era prin natura ei mai puţin inegalitară decât bătrâna Europă, iar această diferenţă era un motiv de mândrie. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în aşa-numita „Epocă de Aur“ când în Statele Unite se acumulează averi industriale şi financiare nemaiîntâlnite până atunci (este epoca lui Rockefeller, Carnegie sau J.P. Morgan), numeroşi observatori de dincolo de Atlantic sunt alarmaţi de ideea că ţara şi-ar putea pierde spiritul inovator şi egalitar — parţial mitic, desigur, dar şi justificat în comparaţie cu concentrarea averilor europene” (pp. 674-675).

Ascensiunea capitalismului dereglementat este percepută de Piketty drept o amenințare și totodată o provocare pentru democrația secolului XXI, care nu poate fi decât globală, în ciuda faptului că inegalitățile contemporane sunt mai degrabă naționale decât internaționale. Dar Piketty încearcă să pună această problemă într-un mod nuanțat și echilibrat, arătând că dacă în primele decenii postbelice creșterea economică era undeva la 5% din veniturile naționale ale statelor vest-europene, fapt care lasă suficient spațiu de manevră politicilor redistributive – după 1980, ea a ajuns pe la 1%, sporind astfel frustrările claselor avute și contribuind astfel la relansarea creșterii economice prin intermediul derеglementării, cu rezultate binecunoscute: demantelarea sindicatelor și reducerea substanțială a bugetelor alocate politicilor sociale.

Echivalează aceasta cu o retragere a statului, așa cum afirmă criticii neoliberalismului? În perspectivă istorică, nu, răspunde Piketty. Cuantumul impozitelor în cadrul veniturilor naționale ale statelor occidentale era de 8-10% în secolul XIX, suficient pentru finanțarea serviciilor represive și a administrației generale. Nu rămânea deci mai nimic pentru sănătate și educație. Odată cu experiența războaielor mondiale, impozitele au ajuns să totalizeze între 30% (Statele Unite) și 55% (Suedia) din veniturile naționale occidentale, Marea Britanie, Germania și Franța ocupând poziții intermediare în acest clasament cu 40%, 45% și 50% (pp. 786-788). Ponderea fiscală, administrativă, socială și economică a statelor s-a extins deci de până la cinci ori în ultimul secol, fapt care ar face improprie o discuție serioasă despre retragerea statului din societate: „începând din momentul în care puterea publică joacă în viaţa economică şi socială rolul central pe care l-a dobândit în deceniile postbelice, este normal şi legitim ca acest rol să fie în permanenţă dezbătut şi contestat. Aceasta le poate părea unora injust, dar este un lucru inevitabil şi natural. Rezultă uneori o anumită confuzie şi neînţelegeri violente, care opun poziţii în aparenţă ireconciliabile. Unii cer sus şi tare revenirea statului, sub toate formele lui, ca şi cum el ar fi dispărut; alţii cer demolarea lui imediată, în special în ţara în care este cel mai puţin prezent, în Statele Unite ale Americii, unde anumite grupuri afiliate Tea Party vor să suprime Rezerva Federală şi să revină la etalonul aur. în Europa, ciocnirile verbale între «greci leneşi» şi «nemţi nazişti» nu sunt mai blânde. Nimic din toate acestea nu facilitează rezolvarea problemelor. Totuşi, cele două puncte de vedere, anti-piaţă şi anti-stat, au fiecare partea lor de adevăr: trebuie inventate noi instrumente ce permit reluarea controlului asupra unui capitalism financiar care a luat-o razna şi, în acelaşi timp, reînnoite şi modernizate profund şi în permanenţă sistemele de impozitare şi de cheltuieli care sunt esenţa statului social modern şi al căror grad de complexitate le face greu de înţeles şi pune în pericol eficacitatea lor socială şi economică” (pp. 783-784).

Chiar și așa, mă tem că imparțialitatea lui Piketty contrastează aici cu normativitatea asumată de-a lungul întregului volum. Principiul rawlsian al diferenței, pe care Piketty îl citează aprobator și în jurul căruia construiește eșafodajul argumentativ al întregului volum – justifică inegalitățile doar în măsura în care acestea sunt benefice pentru categoriile sociale defavorizate. Cu alte cuvinte, doar sub formă de discriminări pozitive. Ori, în cazul neoliberalismului, inegalitățile lucrează în proporție covârșitoare în favoarea claselor avute. Din nou, Piketty pare conștient de acest aspect, însă evită să ducă până la capăt concluziile care rezultă de aici.

„Trebuie subliniat, în final, că mondializarea comercială, în măsura în care aceasta pune o presiune extrem de mare asupra lucrătorilor mai puţin calificaţi din ţările bogate, ar putea în teorie justifica o creştere a progresivităţii fiscale, şi nu o diminuare, ceea ce complică şi mai mult contextul de ansamblu. Desigur, începând din momentul în care dorim să păstrăm un nivel global de prelevări obligatorii de ordinul unei jumătăţi a venitului naţional, este inevitabil ca fiecare să fie obligat să contribuie în proporţii importante. Dar, mai curând decât să existe o foarte uşoară progresivitate globală a impozitului (dacă se exceptează vârful), ne-am putea foarte bine imagina o progresivitate mai marcată. Acest lucru nu ar rezolva toate problemele, dar ar fi suficient pentru a ameliora sensibil situaţia celor mai puţin calificaţi. Şi dacă această progresivitate fiscală crescută nu se întâmplă, atunci nu trebuie să ne mirăm că aceia care beneficiază cel mai puţin de liberul schimb (sau uneori pierd în mod clar) tind să îl conteste” (pp. 831-832). Sau, așa cum scria Smith în Avuția națiunilor, „Muncitorii doresc să fie plătiţi cât de mult, iar patronii, să dea cât de puţin posibil. Cei dintâi sunt dispuşi să se asocieze în scopul creşterii salariilor aferente muncii, iar cei din urmă, în scopul scăderii acestora. Totuşi, nu este dificil de prevăzut care dintre cele două părţi trebuie că are, cu orice ocazie obişnuită, un avantaj în această dispută, forţând-o pe cealaltă să-i accepte termenele. Patronii, fiind mai puţini la număr, se pot asocia mult mai uşor; (…). În toate disputele de acest gen, patronii sunt cei care rezistă mai bine”2.

Dincolo de faptul că încalcă principiul rawlsian al diferenței, dereglementarea neoliberală contribuie la relansarea autoritarismului politic. Concluzia derivă în mod logic din argumentarea lui Piketty, chiar dacă el nu o formulează, încercând să rămână în continuare pe poziții centriste. Dereglementarea echivalează cu retragerea progresivă a statului din economie. Asta înseamnă automat venituri mai mici rezultate din taxe și impozite, sau impozite fixe pe venit în statele mai slabe politic și dependente economic, impozite care se traduc în practică prin regresivitate și prin profituri spectaculoase pentru capital. Scăzând sumele pe care statul le colectează la buget, finanțarea educației și a sănătății are de suferit în mod aproape automat, laolaltă cu politicile sociale per ansamblu, în timp ce instituțiile represive ale statului – armata, poliția, jandarmeria, rămân practic neafectate în acest context, ba chiar mai mult, primesc fonduri suplimentare pentru a putea ține sub control o societate tot mai polarizată, tot mai nemulțumită și tot mai instabilă. Cazul României este emblematic în acest sens.

De fapt, autorul este de părere că dereglementarea neoliberală ar fi putut funcționa în cazul în care era implementată concomitent cu o transparență bancară globală. Deoarece aceasta din urmă nu s-a materializat, capitalul a profitat de această opacitate pentru a evita pe cât posibil taxele și impozitele, refugiindu-se în paradisuri fiscale inaccesibile legal statelor păgubite. Politic vorbind însă, era extrem de costisitor politic pentru țările dezvoltate să implementeze o astfel de transparență bancară internațională: nivelurile lor de trai s-ar fi diminuat considerabil. Dar asta nu îl împiedică pe Piketty să concluzioneze că „proprietatea privată şi economia de piaţă nu au doar simpla funcţie de a permite dominaţia deţinătorilor de capital asupra celor care nu au decât munca lor: aceste instituţii joacă şi un rol util pentru coordonarea acţiunilor a milioane de indivizi şi nu este atât de uşor să te lipseşti de ele complet” (pp. 902-903). Altfel spus, opacitatea financiară internațională care favorizează capitalul și polarizează discreționar societățile, recompensându-le pe cele deja dezvoltate pe seama celor mai puțin sau deloc dezvoltate – acest status-quo bazat deci pe minciuni, manipulare și pe impunere adeseori cu forța a intereselor economice ale puterilor dominante, este totuși unul „util”, de care nu ne putem lipsi cu ușurință. Mai ales unii dintre noi.

În sfârșit, ca soluție generală pentru circumscrierea democratică a capitalismului global tot mai agresiv, Piketty propune impozitul progresiv global pe venit, concomitent cu o taxă pe patrimonii și cu o totală transparență bancară la nivel internațional. Conștient de lipsa de fezabilitatea a unui astfel de demers, cel puțin în actualul context internațional, acesta sugerează experimentarea impozitului progresiv transnațional la nivelul Uniunii Europene, într-o primă fază. Chiar dacă va dura probabil un timp până să își arate rezultatele, un astfel de impozit este pur și simplu inevitabil dăcă dorim să trăim în continuare în societăți democratice. El este însă imposibil în contextul impozitării teritoriale (naționale) actuale, care permite capitalurilor să se transfere în conturi offshore și să submineze astfel baza fiscală a statului respectiv. Practicile acestea echivalează în mod direct cu un furt, iar abolirea lor este o chestiune de timp, dacă secolul XXI va alege să pășească pe drumul unei veritabile democrații. „Motivul cel mai plauzibil pentru care paradisurile fiscale apără secretul bancar este că acest lucru le permite clienţilor lor să evite achitarea obligaţiilor fiscale, iar lor le permite să încaseze o parte a beneficiului corespunzător. Problema, evident, este că acest lucru nu are absolut nimic de a face cu principiile economiei de piaţă. Dreptul de a-ţi stabili singur rata de impozitare nu există. Nu te poţi îmbogăţi prin liberul schimb şi integrarea economică cu vecinii, iar apoi să le sifonezi baza fiscală cu toată impunitatea. Acest lucru se înrudeşte cu furtul, pur şi simplu” (p. 881).

Recalibrarea democratică a capitalismului în secolul XXI – cât de improbabilă și de temporară este această soluție, și cât de puțin fezabilă în cele din urmă, în absența unei noi conflagrații mondiale, Piketty nu ne mai spune – nu se poate face cu mijloacele deja depășite ale statului social și ale impozitului progresiv așa cum au fost ele gândite și implementate în secolul XX. Noua democrație nu poate fi decât globală, iar impozitul progresiv va trebui la rândul său să urmeze această direcție: „pentru ca democraţia să poată relua controlul capitalismului financiar globalizat al acestui nou secol, trebuie inventate şi instrumente noi, adaptate provocărilor zilelor noastre. Instrumentul ideal ar fi un impozit mondial şi progresiv pe capital, însoţit de o foarte mare transparenţă financiară internaţională. O astfel de instituţie ar permite evitarea unei spirale inegalitare fără sfârşit şi reglementarea eficientă a îngrijorătoarei dinamici a concentrării mondiale a patrimoniilor” (p. 869).

Concluzia lui Piketty reflectă contradicția fundamentală a liberalismului social contemporan, care continuă să creadă că societățile de piață și democrația sunt compatibile, pornind de la accidentul istoric limitat și conjunctural al celor „treizeci de ani glorioși”: „această soluţie, impozitul progresiv pe capital, presupune un nivel foarte ridicat de cooperare internaţională şi de integrare politică regională. Ea nu este la îndemâna statelor-naţiuni în care s-au construit compromisurile sociale precedente. Mulţi se îngrijorează că, mergând pe această cale, de exemplu în sânul Uniunii Europene, nu facem altceva decât să fragilizăm ceea ce am realizat deja (începând cu statul social construit cu răbdare în ţările europene, în urma şocurilor din secolul XX), fără a reuşi să construim altceva decât o piaţă mare, caracterizată de o concurenţă tot mai pură şi mai perfectă. Or, această concurenţă pură şi perfectă nu va schimba nimic din inegalitatea r > g, care nu provine deloc dintr-o «imperfecţiune» a pieţei sau din concurenţă, chiar din contră. Acest risc există, dar mi se pare că nu avem cu adevărat o altă opţiune pentru a relua controlul capitalismului decât aceea de a încheia pariul democraţiei până la capăt, în special la scară europeană. Alte comunităţi politice de talie mai mare, Statele Unite ale Americii sau China, au opţiuni mai diversificate. Dar, în cazul micilor ţări europene, care vor fi în curând minuscule pe scara economiei mondiale, calea izolării naţionaliste nu poate duce decât la frustrări şi la decepţii mai mari decât calea europeană. Statul-naţiune rămâne elementul pertinent pentru a moderniza profund o serie de politici sociale şi fiscale, precum şi, într-o anumită măsură, pentru a dezvolta noi forme de guvernanţă şi de proprietate partajată, intermediară între proprietatea publică şi cea privată, care este una dintre marile mize ale viitorului. Dar numai integrarea politică regională permite imaginarea unei reglementări eficace a capitalismului patrimonial globalizat al secolului care a început” (pp. 984-985; subl. m.).

Alegerea ar fi deci între capitalism reglementat și protecționism naționalist, mai ales pentru statele europene, protecționism condamnat oricum la ineficiență în contextul eludării impozitelor naționale de către capitalismul global prin intermediul companiilor offshore. Dar dinamica rentieră a capitalului contemporan, în interiorul căruia patrimoniile au devenit, din nou, imense, indică o evoluție total contrară, în care polarizările intra și internaționale se vor amplifica. Nu se întrevede niciun conflict internațional de proporții care să inverseze sau măcar să tempereze această tendință. Nu se întrevede nici apariția unui stat mondial, singura entitate politică în stare să impună și să colecteze realmente un impozit global pe venit. Ceea ce rămâne nu este altceva decât un neoconservatorism (realism) cu mască liberală care ne împinge aproape ineluctabil spre societăți distopice de tipul celor din Mad Max sau Hunger Games. În acest context, naivitatea politică a lui Piketty este de-a dreptul înduioșătoare, oricât de seducătoare ar părea, la prima impresie, soluțiile avansate de acesta. Și totuși, marele merit al cărții este reliefarea întrepătrunderii inextricabile dintre problemele sociale locale și cele globale, în prezent. Orice soluție contrapunem actualului mod de producție, ea trebuie să fie atât locală cât și, concomitent, globală. Iată o contradicție asupra căreia merită să reflectăm. Din interiorul, dar fără a ne resemna să rămânem în interiorul economiei politice contemporane.


1 Adam Smith, Avuția națiunilor, traducere de Monica Mitarcă, Editura Publica, București, 2011, pp. 139-140.

2 Smith, Avuția națiunilor, pp. 129-130.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat