Breasla scriitorilor, sau despre falsa conștiință și oligarhia sindicală (III)

Vremurile recente

Laurențiu Ulici (stânga) și Nicolae Manolescu; printre cei din spatele lor se numără Marius Tupan, George Bălăiță și Eugen Uricaru, sfârșitul anilor ’90. (Foto: © Arhiva Ion Cucu)

Tentativa legalistă

În 2017, cum spuneam, are loc ceea ce Manolescu avea să numească „puciul de la Vatra Luminoasă” (după numele cartierului în care locuiește Dan Mircea Cipariu, fost contracandidat la președinția Uniunii și unul dintre reformiști, deși anterior nu se opusese, în martie 2013, votului pentru prelungirea mandatelor lui Manolescu).

Grupul pentru Reforma USR, sesizând că adunările generale ale USR ar trebui, conform Ordonanței 26/2000, să se desfășoară nu o dată la patru ani, ci anual, preia însemnele organizației și emite un comunicat prin care se erijează în locul administrației ilegitime și declanșează procesul unei adunări generale extraordinare, la care nu participă însă decât un număr restrâns de scriitori, dar care chiar și așa desemnează o administrație interimară, condusă de Cristian Teodorescu[32]; rezultatul, după cum se știe, a fost excluderea mai multora din organizație, culminând cu pedepsirea aspră a lui Valeriu Mircea Popa.

Ceea ce nu am amintit până acum este șirul de procese prin care au încercat reformiștii, în virtutea unei abordări legaliste, să atingă „intrarea Uniunii în legalitate”, prin înscrierea în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor. În aceeași perioadă, un anume Traian Mîrza a găsit și el un loophole în funcționarea Uniunii Artiștilor Plastici din România, astfel încât să substituie organizația delegitimată cu a sa proprie.

Dinu Adam susține că acesta este un caz diferit: „noi n-am intenționat decît să ferim USR tocmai de un astfel de demers pe care l-ar fi putut face orice veleitar cu pretenții: am înregistrat USR legal ca să-i oferi USR prilejul de-a intrat în legalitate. Din păcate, Manolescu n-a înțeles nimic, iar echipa lui a considerat că demersul este menit să-i înlăture pe ei din funcții”. Mai mult, „demersul nostru a fost inedit în spațiul juridic – cîndva sînt convins că va deveni obiect de studiu la facultatea de drept”, adăugă acesta.

Cert este că, până în prezent, Dan Mircea Cipariu și Cristian Teodorescu continuă să anunțe la intervale regulate că au obținut victorii „definitive” asupra Uniunii nelegitime[33], mai mult, că așteaptă în prezent intervenția unui executor judecătoresc. Și Dinu Adam îmi dă asigurări că „evident că vor cădea capete – din păcate, se va lăsa și cu procese penale. Numai că nu ăsta este rostul nostru. Astea le vor face, culmea, instituțiile care i-au protejat pînă acum”. Însă nu mai cred până nu văd (până la această oră, nu am mai primit vești în acest sens). Dar speranța moare ultima, mai ales în condițiile în care nu a dus nicăieri planul paralel, cel de a înființa o asociație nouă, Liga Literară din România – se pare, existentă legal în momentul de față, dar mai mult inactivă și cu un statut relativ incert.

Centralism sau descentralizare

Anticomunist ca mai toată generația sa, Dinu Adam precizează că ideea în sine a uniunilor de creație este „o invenție bolșevică”: „După model sovietic, organizațiile sindicale ale creatorilor au fost transformate, deliberat, în „uniuni de creație”. „Uniunea” păstra caracterul sindical, dar sistemul nu era interesat de creatori, ci de controlul asupra creației. Ca și atunci, și acum, pe seama acestei diferențe de nuanță, profită cei pe care eu i-am numit „paraziți”, pentru că acceptă privilegii în schimbul garanției că creația lor nu va deranja cu nimic establishmentul”. În fond, regimurile socialismului real recunoșteau scriitorilor o putere imensă asupra gândirii oamenilor – putere care, în capitalismul târziu, se diminuează în favoarea artelor imaginii audio/video -, de aici temerea și atracția lor.

Să presupunem că Uniunea Scriitorilor din România nu va mai fi condusă de oligarhi senili sau de acoliții lor oportuniști și că există voință politică. Pe de o parte, există o propunere de strategie publică, de luat în calcul de către autorități la un moment dat. Asociația Culturală Flower Power, printr-un proiect numit „Cultura Alternativă” (https://statutulartistului.ro/), cofinanțat din Fondul Social European, a elaborat o amplă și riguroasă propunere de politică publică în vederea consolidării unui statut societal al artiștilor, autorilor, creatorilor din România, inspirată în parte de „bunele practici” din Danemarca, Franța, Germania, Marea Britanie și Slovacia.

Proiectul, prezentat și într-un dosar amplu din revista Cultura[34], a pornit de la rezultatele unui chestionar (cu 300 de respondenți în 2018) care arată că artiștii, aflați cel mai adesea într-o stare de precaritate economică și socială, nu își cunosc drepturile și suferă de lipsa resurselor de informare și consiliere, dar că numai 45% dintre ei au ales să facă parte din asociațiile și uniunile de creație, și chiar o parte din aceștia au declarat că nu au avut beneficii în urma afilierii. Percepția prevalentă este aceea că asociațiile profesionale din prezent nu sunt eficiente.

Pentru mulți lucrători culturali, munca este neplătită sau prost plătită, iar cu formele de muncă neplătită sau prost plătită pentru alți lucrători culturali, iar un prag standard de remunerare a drepturilor de autor nu există. Cei din spatele inițiativei, care au discutat nu numai cu artiștii, ci și cu stakeholderi din domeniul cultural extins (incluzând industriile creative), pun degetul pe rana celor care încearcă în România zilelor noastre să producă, nu doar punctual și accidental, acte de cultură: banii în cultură, atâția cât sunt, nu sunt alocați echitabil de cele mai multe ori, cum nu există nici transparență în ceea ce privește modul de utilizare al timbrului cultural.

O cauză pentru care, în mod frecvent, resursele sunt alocate pentru proiecte care nu răspund adevăratelor nevoi ale sectorului artistic – sau răspund numai nevoilor unor grupuri restrânse de interese, cu legitimitate mai mult sau mai puțin îndoielnică – este aceea că, în România, organizațiile care pretind a reprezenta interesele creatorilor nu sunt tocmai transparente. Cel puțin o parte din asociațiile și fundațiile de utilitate publică, nesupuse vreunei proceduri de eligibitate, profită de lipsa unui mecanism de monitorizare și de studiere a impactului activităților acestora.

Asociația Flower Power arată că există deja un statut al artistului, doar că este fragmentat în legislație. Prin urmare, politica publică pe care o propune asociația vizează armonizarea legislativă în vederea eliminării contradicțiilor și crearea unei imagini de ansamblu care să permită rezolvări integrate ale problemelor domeniului și posibilități de intervenție. Printre obiective se numără formarea și informarea entităților din domeniul cultural asupra tipurilor de statute, drepturilor și obligațiilor acestora, precum și formarea de specialiști în advocacy care să impulsioneze crearea unui cadru legislativ ce va aduce îmbunătățiri palpabile condiției socio-profesionale a artistului și ecosistemului creativ.

Variante de soluționare reliefate de către autoarele proiectului presupun consolidarea unui statut al artistului și instituirea unei legi noi care să definească artistul și să stimuleze posibilitatea ca resursele financiare și facilitățile să ajungă cu adevărat la beneficiari, prevenind blocajele decizionale sau manageriale. În caz contrar, dacă este menținut cadrul legal existent, vor deveni tot mai mari pierderile la bugetul de stat și se va mări decalajul dintre categoriile de artiști. De asemenea, se cere realizarea unei analize a resurselor financiare existente pentru asigurarea protecției sociale și a susținerii proiectelor artiștilor independenți, precum și a unui recensământ al artiștilor la nivel național, prin crearea unor baze de date care să reflecte numărul în creștere al absolvenților de universități de arte, mai mare decât al celor cu locuri de muncă în instituțiile subvenționate de stat.

Proiectul ambițios va întâmpina rezistență acolo unde se propune schimbarea radicală a status quo-ului, cum ar fi eliminarea restricției de apartenență la Alianța Națională a Uniunilor de Creatori. Asociația dorește ca artiștii să se poată implica direct în organizarea sectorului, să aibă control asupra drepturilor de autor, să modeleze organizațiile de care aparțin sau chiar să organizeze noi uniuni de creatori sau organisme de gestiune colectivă – ceea ce depășește momentan granițele verosimilului…

Șanse

Voi încheia cu propunerile foarte inteligente ale unui om care, cu intransigența sa și scurgerile sale de informații din interior, m-a ajutat să conștientizez adevărată importanță a politicii literare – capabilă, cum am văzut, de a face sau de a desface destine – și apartenența la breaslă. Este vorba de editorul și prozatorul cunoscut drept un cristian, alt membru al generației 2000, care a editat o colecție samizdat de poezie, într-o vreme în care congenerii săi aveau dificultăți în a publica la editurile mari, și a redactat pentru editura de poezie Vinea, celebră și pentru gafele editorului său, înainte de a-și fonda propria editură, Casa de Pariuri Literare. De-a lungul timpului, a sancționat numeroase derapaje ale breslei și ale industriei de carte, stârnind multe animozități, dar suplinind de unul singur lipsa unor critici instituționale din partea unor actori cu mai multă putere.

Mai întâi de toate, un cristian susține că nu se poate decât pune presiune pe factorul politic și că singurul catalizator al trezirii interesului acesta în privința destinului culturii în general, a literaturii în particular, dar și a rolului acesteia din urmă în cadrul învățământului, ar fi… premiul Nobel pentru Cărtărescu. Deși banii cheltuiți pe traducerile din Cărtărescu în perioada în care ICR-ul era condus de Patapievici au stârnit multe invidii și resentimente printre ceilalți scriitori, editorul estimează că ipoteticul premiu ar putea impresiona politicienii și chiar duce la un fel de efect Halep. Aceasta ar fi ocazia potrivită pentru o „resetare” a breslei: „trebuie bătut cu pumnul în masă la propriu, altfel chiar că se alege praful”.

Editorul consideră că ar trebui să se pună mai puțin accent pe revistele mici și că este nevoie de introducerea unor burse pentru scriitori, de tip AFCN sau în cadre locale, de reglementări vizând achizițiile de carte de către biblioteci și de o lege a accesului la cultura scrisă. Un rol crucial l-ar avea sindicalizarea:

„Cine nu a înțeles până în 2021 că e nevoie de o asociație de tip sindical pentru scriitori e clar că nu pricepe fenomenul. Bună-rea, aservită-deraiată, cu sau fără blazon, o astfel de entitate poate trata la nivel mare interesele breslei. Nu se poate face o astfel de structură funcțională pe criterii generaționiste și nici pe stimulente pentru pensie. Valoric nu ai cum tria la sânge, dar trebuie să ții cont de specificul breslei (amatorism în relația cu statul – mai toate entitățile au avut probleme legale), așa că e bine ca măcar la nivel de reprezentare să poți avea aproape profesioniști în domenii conexe (chit că ei se cred scriitori, să ii atragi prin chestii onorifice – nu-i dai carnet de scriitor unuia care știe să facă site-uri și se crede scriitor, dar îl cointeresezi altfel). O structură pe criterii/filiale zonale e mereu un pericol de veleitarism (autori locali, edituri fantomă, premii aranjate). Trebuie un moment 0, în care și cei care nu credeau în structuri, dar și cei care nu se mai pot încrede în structurile actuale să înțeleagă ca în ritmul ăsta se duc toți în gard”.

Desigur, breasla scriitorilor este departe de a fi singura dintre cele artistice care ar avea nevoie de mult mai multă susținere pentru a funcționa în parametri mult mai favorabile. Avansând asemenea ipoteze de ameliorare, se presupune că statul și-ar înfrunta nu pe rând numeroasele sale probleme sistemice și că un rol transversal absolut crucial l-ar ocupa educația în general, nu numai cea formală – iar aici, în mod firesc, un cristian insistă asupra problemei lipsei de atractivitate a literaturii române așa cum este întrezărită de către elevi.

Rezolvarea unei asemenea problematici spinoase ar cere discuții și speculații poate chiar mai ample decât textul de față, dar un lucru este cert. În cartea sa despre legitimitate și autonomie în literatură așa cum a fost definită în modernitate, Vasile Mihalache cercetează cum „studierea literaturii te învaţă să fii moral, fără a te învăţa să fii moral într-un anumit fel, fără să îţi ofere un cod moral sau o serie de proceduri morale pe care trebuie să le urmezi. În acest sens, literatura este depolitizată şi depolitizează subiecţii în favoarea individualismului. Fiecare individ are dreptul şi posibilitatea de a umple forma morală şi de a-şi construi propria moralitate atât timp cât le lasă şi altora dreptul de a avea puncte de vedere. Câmpul literar este spaţiul libertăţii absolute, aşa cum este ea înţeleasă în societăţile moderne liberale, ca ideal al autenticităţii care face posibilă competiţia, confruntarea, lupta pentru întâietate şi pentru dominaţie”.

Or, luptele intestine ale breslei și dezinteresul individual al scriitorilor față chiar și de propriile lor interese pe un termen mai lung – mă gândesc aici la membrii mai noi dispuși să-și sacrifice liniștea și libertatea de gândire din prezent și viitor de dragul unui carnet care să-i certifice că sunt „scriitori” – că au dus la un rezultat dezastruos. Scriitoarele și scriitorii care vin din urmă aproape că nu se mai pot defini decât ca autoare/autori de weekend. Dar având în vedere greșelile generațiile anterioare, de ce ar mai surprinde indiferența sau disprețul mărunt al multor oameni din spațiul public, impresia persistentă că breasla literară a rămas un cerc îngust și care se învârte în jurul propriei cozi?

Nu în ultimul rând, poeta și editoarea Iulia Militaru (de la editura frACTalia), în cadrul unei anchete recente[35], vine pe această temă cu niște notații care dau de gândit, incisive, deși pe undeva și, din punctul meu de vedere, inexacte – bunăoară, vorbește despre „mișcarea de eliminare a Uniunii Scriitorilor din câmp” ignorând caracterul imanent al funcționării câmpului (în speță, Uniunea s-a delegitimat de la sine în ochii acelor scriitori care știu cum funcționau lucrurile într-un mod mai firesc).

Că o „schimbare radicală” nu prea era posibilă o dovedise deja și Vasile Mihalache în volumul său de analiză a legitimității în câmpul literar. În cheia tradiției teoriei post-structuraliste, Iulia Militaru conchide că „o schimbare reală ar însemna modificarea completă a asamblajelor din cadrul câmpului și un nou mod de funcționare a acestuia” – interesant, doar că rămâne de văzut care ar putea fi acestea, mai ales într-o țară ca România.

Citeşte prima parte aici şi partea a doua aici!


[32] https://pressone.ro/uniunea-si-dezbinarea-scriitorilor-din-romania ; https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/conducerea-uniunii-scriitorilor-din-romania-disputata-de-nicolae-manolescu-si-cristian-teodorescu-de-letitia-provian-15148094

[33] http://www.agentiadecarte.ro/2021/02/nicolae-manolescu-a-pierdut-definitiv-procesul-prin-care-a-cerut-ca-uniunea-scriitorilor-din-romania-sa-functioneze-dupa-un-decret-comunist/

[34] https://revistacultura.ro/2020/artistul-in-romania-conditia-statutul-si-ecosistemul-o-propunere-de-politici-publice-rezultata-din-proiectul-cultura-alternativa/

[35] https://poeticstand.com/anchetele-poetic-stand-poezia-ultimului-deceniu-ii/.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!

Yigru Zeltil

Yigru Zeltil

Yigru Zeltil (pseudonimul literar al lui Florin Ionescu, n. 1992, Constanța) este scriitor. Are la activ, printre altele, două volume de poezie și diverse contribuții în presa literară și culturală (poezie, proză, critică literară, critică de arte vizuale, traduceri). Unul dintre proiectele sale non-profit este un catalog al tuturor volumelor de versuri apărute în limba română (Institutul /rupere de rând/). Are în lucru o cercetare despre grupările de poeți din anii '90-2000 formate la periferia lumii literare, în Constanța și Alexandria.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *