Breasla scriitorilor, sau despre falsa conștiință și oligarhia sindicală (I)

Uniunea Scriitorilor din România în politica reală

Nicolae Manolescu și Mircea Horia Simionescu, sfârșitul anilor ’90. (Foto: © Arhiva Ion Cucu)
[O istorie mai succintă puteți găsi în textul lui Mihai Iovănel din Scena9, „Uniunea Scriitorilor din România: la trecutu-i mare, care viitor?”]

În această serie de articole, relatez istoria tragicomică a unei organizații scindate între funcția de sindicat și pretenția de a reprezenta crema breslei scriitorilor – Uniunea Scriitorilor din România, ai cărei membri, pentru un supliment de pensie și puține alte beneficii palpabile, acceptă să legitimeze o oligarhie de o legalitate îndoielnică. Este un subiect care provoacă deja lehamite cunoscătorilor, iar alții se pot întreba: la ce bun?…

Sociologia literaturii, studierea relațiilor de putere dintre participanții la câmpul literar și fluctuațiile politicii literare sunt subiecte care m-au preocupat în ultimii 7 ani la modul personal, în urma unui conflict cu filiala locală (USR Dobrogea), care mi-a retras premiul de debut acordat cu doi ani în urmă, din cauza unor articole (de pe fostul site Fabrica de Literatură) în care criticam direcția Uniunii.

Cu alte cuvinte, problemele câmpului literar „autonom” m-au obligat să mă apropii de teoriile de stânga și să ies din falsa conștiință care ar fi dictat, așa cum m-au sfătuit oamenii „de bine” din USR, să-mi „văd de treabă” și „să-mi scriu cărțile” ca scriitor, fără să-mi pese de condițiile muncii mele (sau, mai exact, producând iluzia că aș fi „dezinteresat”; vezi Bourdieu, „Regulile artei”, despre cum cei ce pătrund în lumea literelor şi artelor „au tot interesul să fie dezinteresaţi”)

Mi-am permis să mă formez ca scriitor numai mulțumită părinților mei, precum și apartamentului în care nu stăm în chirie; de când lucrez frenetic ca freelancer, scrisul a devenit și pentru mine un fel de activitate de weekend. Nu e de mirare că și pentru marele public literatura a devenit doar un mijloc de petrecere a timpului printre altele, eventual un „accesoriu” de lifestyle

Cum spuneam, publicasem mai întâi un material[1] în care treceam în revistă câteva teme din (jurul) USR, ce dispune de aproximativ 3000 de membri (cifra exactă rămâne o necunoscută, din cauza digitalizării incomplete[2]), ce beneficiază, în măsuri inegale, de o infrastructură compusă dintr-o editură, Cartea Românească, și câteva zeci de reviste – o parte, „de patrimoniu”, publicate cu bani de la Ministerul Culturii (bugete necondiționale însemnate, cheltuite netransparent într-o eră în care majoritatea actorilor culturali care au ceva de spus se luptă din răsputeri, cot la cot cu Academia Română și alte instituții de stat, pentru cofinanțările de la AFCN), celelalte, doar afiliate organizației și cu alte surse de finanțare: autoritățile locale sau unii mecena, de regulă, din aceeași sferă politică. Din datele pe care le cunosc, nu toate colaborările sunt plătite și nu toate revistele sunt tipărite și distribuite în aceleași condiții…

Reputația externă a organizației era deja afectată de diverse articole din presă cu acuzații de impostură la adresa unor membri[3], însă tensiunea internă abia încă se acumula în momentul în care vicepreședintele USR, Gabriel Chifu, primea Marele Premiu al Festivalului Naţional de Literatură, FestLit Cluj 2014, inițiat de… USR. Apoi, în ianuarie 2015, același Chifu, agreat doar într-o oarecare măsură ca scriitor până atunci de către restul câmpului, devine laureat al Premiului Mihai Eminescu „Opera Omnia” (20.000 de lei)[4], înaintea lui Mircea Cărtărescu[5] și Marta Petreu. Cu o lună în urmă, deja intuiam că s-ar putea produce o scindare a breslei și o înlăturare a ipocriziilor.

Cu scrisoarea deschisă inițiată de Claudiu Komartin, „O modestă propunere”[6], în care se cere demisia de onoare a întregului juriu, a debutat o mișcare ce a fost întâmpinată de organizație cu acuzații de „spălare a rufelor” în public, cu atacuri la persoană, interdicții de publicare, excluderi din Uniune (sub egida unei Comisii de Monitorizare, Suspendare şi Excludere, apărută brusc în structura organizației) și chiar poprirea suplimentelor de pensie, în cazul regretatului poet Valeriu Mircea Popa, care s-a confruntat cu grave probleme financiare și de sănătate ca urmare a apartenenței la Grupul pentru Reforma USR (am putea chiar spune azi că i s-a grăbit moartea).

Conflicte de interes și cazuri de trafic de influență au existat dintotdeauna, dar relațiile de putere au devenit brutal de evidente, iar administrația Uniunii abia mai neagă că scopul acesteia nu este de a veni în sprijinul literaturii „valoroase”, ci de a-și deservi propriile interese (în dauna reprezentării membrilor obișnuiți sau non-membrilor) și, printre rânduri, a vehicula o agendă ideologică tot mai explicit conservatoare. Autorii literaturii tânăre, până atunci tolerați ambivalent, promovați și chiar premiați, dar și întâmpinați cu anumite rezerve, ajung să fie percepuți în cheie… politică, ca agenți ai „sexomarxismului” și „globalizării”[7].

Acestea ar fi doar o parte din datele problemei de până în apropiere de prezent, urmând o istorie presărată cu observații despre cum funcționează lucrurile, de ce este tolerată o asemenea stare de fapt de către cei aproximativ 3000 de membri ai Uniunii, urmând să discutăm și ce ar rămâne scriitoarelor și scriitorilor de făcut într-un viitor, cine știe cât de îndepărtat, în care ar exista voință politică în domeniul culturii.

La dreapta pe extremă? Cu siguranță la stânga înapoi

7 decembrie 2020. Nu misoginismul atroce din „Decoct de femeie” și nici apologiile sale puțin mai subtile la adresa legionarilor, ci articolul publicat pe această dată[8] i-a determinat pe Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România (unde era director de programe și relații publice, precum și redactor la principala revistă, „România literară”), și pe Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas (unde a fost redactor între 1997-2008), să-i dea prompt „cancel”[9] lui Sorin Lavric, proaspăt devenit senator AUR (nota bene: deși Lavric nu mai ocupă un loc în redacție, continuă până în prezent să fie publicat în „România literară” ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic!). Lumea neatentă a aflat abia din ziare că intelectualitatea de dreapta și USR au crescut la sânul lor un extremist considerat în al doisprezecelea ceas dăunător imaginii lor publice…

Ca pentru a amplifica penibilul situației, dintre colegii de la AUR care fac și ei parte din Uniunea Scriitorilor, Gellu Dorian, care mai înainte a scăpat neatins, spre deosebire de Paul Goma cu peste un deceniu în urmă, pentru opiniile sale în ceea ce privește Holocaustul[10], a declarat în același context că nu dorește să mai fie asociat cu partidul și că a fost inclus pe lista senatului AUR de către Lavric fără să fie întrebat – acuzație respinsă vehement de către acesta. Adrian Dinu Rachieru, despre care nu s-a vorbit în acel moment, s-a recuzat abia spre finele lunii decembrie, dar doar pentru a se delimita de Diana Șoșoacă… În schimb, nu par să fi avut nicio reacție Magda Ursache și Ion Papuc, cel prezent pe listă ca ucenic autodeclarat al lui Țuțea și Noica. Acesta din urmă figurează pe site-ul revistei „Convorbiri literare” cu un articol, „Heidegger și politica”[11], în care îl descrie pe autorul „Caietelor negre” ca fiind „chiar deloc nazist, deși formal membru de partid”… (Pe Facebook, unul dintre primii care s-au pliat pe noua poziție a lui Manolescu a fost directorul de imagine Daniel Cristea-Enache, la puține ore după ce îl felicitase pe Sorin Lavric pentru rezultatele AUR. Având în vedere perspicacitatea personajului[12], nimic surprinzător.)

Urmărind de-a lungul ultimului deceniu traiectoria conservatoare (cândva mai degrabă latentă; unii își mai amintesc când revista îl găzduia, de pildă, pe tânărul Costi Rogozanu) a celor din fruntea Uniunii Scriitorilor, în consonanță cu zona Humanitas (culminând poate cu traducerea unei dezbateri dintre Dughin și Olavo de Carvalho, „Statele Unite și Noua Ordine Mondială”, prezentată de Vladimir Tismăneanu, altminteri critic la adresa unor dughiniști ca Ilie Bădescu, drept un „document intelectual fascinant”), am căutat să înțeleg și de ce, dintre toate breslele, tocmai aceasta a întreținut cu atâta larghețe, din nou după interbelic, ascensiunea dreptei, deși cei mai naivi și idealiști dintre noi ar mai putea crede că gândirea și ficționarea s-ar asocia în sine cu deschiderea către experiențe și empatia pe care le-ar presupune atracția pentru stânga… Evident, o iluzie.

Situația acesta nu este cu totul surprinzătoare: hegemonia intelectuală s-a întreținut de-a lungul perioadei postcomuniste prin concilierea superficială a conservatorismului cu oportuna orientare „democratică”, pro-europeană, și asta prin aproprierea anticomunismului pur și dur – dar și neutralizarea, fie și involuntară, a reprezentanților săi cei mai intransigenți, cum a fost cel puțin cazul incomodului Paul Goma (în mod ironic, o parte din tirajul unei ediții Goma, care se pare că ar fi fost „nevandabil”, s-ar putea să fi ajuns hârtie igienică pentru uzul angajaților[13], cum lasă Liiceanu să se înțeleagă) -, precum și prin temporizarea apariției unor alternative de stânga, inclusiv prin prezența minimală a autorilor de stânga în agenda editorială.

Singurele traduceri publicate din Foucault – cel solidar de la un punct cu „noii filosofi” ai dreptei franceze și apreciat într-un raport CIA asupra efectului oarecum coroziv al teoriei franceze „asupra mișcărilor comuniste și socialiste ale vremii”[14] – au fost, prin 1996-1997, „A supraveghea și a pedepsi” și „Istoria nebuniei în epoca clasică”, iar Derrida figurează doar prin medierea lui Sloterdijk. Ar fi boicotat anticomuniștii viscerali un Humanitas un pic mai de stânga? Cert e că Liiceanu a setat „centrul” la dreapta.

Traducerile din teoria critică au apărut la alte edituri, dar cu un start mai târziu pe piața ideilor, prin anii 2000-2010, și fără a avea același marketing și aceeași largă circulație ca a titlurilor Humanitas (ceea ce explică și de ce cei mai mulți dintre scriitorii care s-au format în anii 90-2000 se raportează și azi nu numai la anticomunism în genere, ci tind să se radicalizeze la dreapta); în fond, înainte de CriticAtac, circulația acestora s-a restrâns la câteva facultăți de arte, SNSPA și nu multe alte departamente. (Nu a existat un echivalent al revistei IDEA printre publicațiile literare.)

Autoritatea intelectualilor de dreapta s-a bazat pe evitarea, la limită și cu prețul disonanțelor cognitive, a recăderii în pledoaria pentru societatea închisă ce se subînțelegea inclusiv la Noica[15], în timp ce revistele literare, multe dintre ele cu o imagine mai conservatoare decât „România literară” înainte de 2015, au întărit această tendință. Nicolae Manolescu, care a avut la rândul său o scurtă carieră politică de liberal clasic, s-ar putea crede că nu avea ca singură posibilitate decât să-și apere imaginea de liberal – totuși, această mișcare nu are pe undeva sens, deoarece imaginea aceasta și-a erodat-o de-a lungul ultimilor 5 ani prin felul în care a administrat criza de legitimitate din interiorul și din afara USR (Uniunea Scriitorilor din România).

Lavric a încălcat o linie roșie conjurând întreaga intelectualitatea de dreaptă în lupta „anti-sistem”, dusă dincolo de limitele fațadei pro-democratice și pro-europene. Pe de altă parte, prin faptele sale, Manolescu însuși părea că se îndreaptă înspre un asemenea „exit”, având în vedere tot ceea ce a tolerat atâta timp în paginile „României literare” și nu numai.

Mai mult, având în vedere cine se află în spatele și în fața AUR, ai fi crezut că Manolescu nu ar comite imprudența de a se manifesta antagonic față de un partid care ar putea avea la un moment dat puterea politică și voința de a răsturna situația Uniunii. Organizația a rămas de atâta timp deasupra oricăror schimbări politice și sub radarul anticorupției, timp în care atât nomenclaturiștii vechi, cât și cei noi au fost admiși dacă nu chiar s-au bucurat, uneori mai discret și alteori nu[16], de tratament preferențial, în paginile revistelor Uniunii.

Prin urmare, greu de crezut că serviciile nu ar fi, măcar în parte, un motiv pentru care USR se află într-o poziție, cum vom vedea, atât de privilegiată. Totuși, alți scriitori cu care am vorbit nu sunt însă de acord, consideră că teoria aceasta supraestimează raportul de forțe (în fond, USR ar reprezenta o miză minoră) și că lobby-ul politic al prim-vicepreședintelui Varujan Vosganian explică în sine mai totul…

Poate această ultimă perspectivă ar explica de ce Manolescu, cu puțin timp înainte de criza Lavric, a semnat în România literară un articol[17] în care susține că a aflat de la televizor, de la Realitatea Plus, despre relațiile dintre interlopi și servicii, pe care le critică vehement. E un gest care pare să fie al unui om care nu mai are nimic de pierdut și nu se teme să-și piardă puterea, ceea ce înclin să cred că s-ar putea cumva întâmpla, deoarece, în spatele unității pe care o posedă în aparență oligarhia în vârful căreia se află președintele Uniunii, par să existe inclusiv conflicte interne la cel mai înalt nivel.

Într-un comunicat public USR din 4 decembrie 2020, în urma unei ședințe ce s-a desfășurat în absența președintelui Manolescu, acesta îi atrage atenția lui Vosganian că și-a depășit atribuțiile de prim-vicepreședinte prezentând „inițiative neautorizate de Consiliu”. Suspectez că o asemenea scăpare nu este decât vârful aisbergului… Dar pentru a explica această degradare a organizației, e nevoie să ne întoarcem puțin în timp.

Momentul de cotitură

Se împlinesc trei ierni de când poetul Valeriu Mircea Popa (foarte recent plecat dintre noi), pentru că a protestat contra modului netransparent în care este administrată USR, a fost nu numai exclus din organizație, ci și pedepsit, nu numai prin tăierea suplimentului de 50% la pensie – bani atribuiți prin lege membrilor uniunilor de creație –, ci și printr-o poprire pe restul pensiei sale de profesor, astfel încât USR să recupereze banii ce i s-au acordat de când a ieșit la pensie. Cu mai puțin de 700 de lei pe lună și ajutoare limitate din partea prietenilor, poetul avea să treacă apoi printr-un accident vascular cerebral pe fond nervos, ceea ce l-a lăsat cu o capacitate diminuată de a vorbi[18] – o poveste care ar fi fost firesc într-o altă țară să conducă la o revoltă masivă a breslei, nu la o supunere și mai înfricoșată a scriitorilor (cazul cel mai trist este cel al poetului Liviu Ioan Stoiciu, destul de incomod înainte și după 1989, colportor online al culiselor scriitoricești în jurul lui 2010, căruia, printr-un apartament și niște premii generoase, i-a fost cumpărată în ultimii ani nu tăcerea stânjenită, ci adeziunea zgomotoasă la regimul Manolescu [rectificare: am primit informații conform cărora Stoiciu ar fi primit nu în decursul anilor 2010, ci în 1990 un apartament, în perioada lui Dinescu, în „blocul scriitorilor” de pe Bibescu Vodă nr. 1; informație confirmată de un articol Evz.ro: https://evz.ro/blocul-scriitorilor-dinescu.html – totuși, rămâne astfel neexplicată reorientarea mai recentă a scriitorului]).

Valeriu Mircea Popa nu a fost singurul. Dintre scriitorii din „Grupul pentru Reforma USR”, pentru îndrăzneala de a propune o biată reformă de transparentizare a cheltuielilor organizației (în urma scandalului de la începutul anului 2015, când premiul Mihai Eminescu pentru întreaga operă poetică, în valoare de 10.000 de euro, i-a fost acordat vicepreședintelui Gabriel Chifu, printr-un soi de viciu de procedură[19] din partea președintelui juriului, același Nicolae Manolescu), cei mai „fericiți” (chiar și Cristian Teodorescu sau Florin Iaru, cândva membri ai Cenaclului de Luni coordonat de Manolescu) se pot lăuda că doar au fost supuși linșajului simbolic în mai multe dintre revistele Uniunii, ori că au devenit de nenumit.

Abia atunci, în 2017, o serie de critici literari mai tineri și-au dat demisia, printre care chiar și Șerban Axinte – altminteri, o prezență timidă prin „Dilema veche” și prin revistele ieșene – sublinia astfel: „Desfid metodele prin intermediul cărora se dorește conservarea prestigiului USR, structură ce nu are în prezent nici o legătură cu ideea de valoare sau cu cea de solidaritate sindicală (de breaslă)”[20].

Aceasta ar fi o dovadă că prestigiul USR a cunoscut un categoric declin în această a doua jumătate a anilor 2010, însă a trebuit să investighez mai departe pentru a înțelege când au fost puse bazele declinului. Vom căuta să înțelegem puțin și de ce această obsesie cu „ideea de valoare”, vom observa de ce nu se poate vorbi de solidaritate de breaslă în momentul în care „ideea de valoare” servește la justificarea conservării ierarhiilor văzute și nevăzute ale Uniunii Scriitorilor și a conservării privilegiilor de care se bucură Uniunea față de orice posibilă organizație paralelă de scriitori.

Pentru a avea o perspectivă din interior, l-am intervievat pe scriitorul Dinu Adam, care a lucrat în aparatul administrativ al Uniunii la începutul anilor 90 și care a contribuit la fondarea a două tentative de asociații alternative, ASPRO și, mai recent, Liga Literară din România (LLR).

O paranteză despre ASPRO: conform lui Liviu Ioan Stoiciu de acum mai mulți ani, organizația aceasta ar fi fost înscrisă legal la Ministerul Finanțelor și ar fi beneficiat inițial de așa-zisul timbru literar, chestiune ce are de asemenea în spate o întreagă epopee[21], doar că, „punându-se în discuție conflictele de interese din motive de contribuții patrimoniale”, USR ar fi „cerut oficial ca membrii USR înscriși și în ASPRO să aleagă, ori ASPRO, ori USR. Urmarea? ASPRO a fost trasă pe linie moartă (…), majoritatea alegând USR, existând deja lege în care USR e specificată ca singură instituție care reprezentă scriitorii — de exemplu, legea pensiei suplimentare (dacă nu ești membru al USR, nu poți primi această jumătate de pensie)”[22].

Dinu Adam susține însă că, cu toate acestea, „USR nu are monopol pe pensii, după cum nici pe îndemnizațiile de merit – oricine poate face asemenea propuneri, depinde doar de măsura în care statul, recte Ministerul Culturii, ține seamă de aceste propuneri. Ministerul Culturii nu ar trebui să se opună la nimic, ci, dimpotrivă, să încurajeze orice deschide piața „bunurilor simbolice” (cum zicea Bourdieu)”.

Revenim ulterior asupra problemei uniunilor de creație declarate ca fiind de „utilitate publică”.

(va urma)


[1] Yigru Zeltil, „Confuzie vrac”, FDL.ro Fabrica de Literatură, 3 decembrie 2014: http://web.archive.org/web/20141215140553/http://fdl.ro/2014/12/confuzie-vrac/. Următorul material, „Moara de vânt s-a dărâmat. Despre (și pe lângă) afacerea Opera Omnia”, datează din 1 februarie 2015: http://web.archive.org/web/20150714044727/http://fdl.ro/2015/02/moara-de-vant-s-a-daramat-despre-si-pe-langa-afacerea-opera-omnia/.

[2] Un caz ilustrativ pentru nebuloasa sistemului a fost scandalul cu Herta Müller, care nici nu mai știa că ar face parte din organizație: https://www.news.ro/cultura-media/herta-m-ller-nici-macar-nu-stiam-ca-sunt-membra-a-uniunii-scriitorilor-din-romania-usr-o-contrazice-si-face-publica-cererea-prin-care-scriitoarea-solicita-intrarea-in-organizatie-1922400919002018041318072917.

[3] https://adevarul.ro/cultura/carti/kitsch-impostura-uniunea-scriitorilor-romania-literatura-care-ti-intoarce-stomacul-dos-1_511531a54b62ed5875ecb902/index.html

[4] https://stiri.botosani.ro/stiri/cultura/laureatul-premiului-national-de-poezie-quotmihai-eminescuquot-cetatean-de-onoare-al-municipiului-botosani-foto.html

[5] Înainte de a primi, în ianuarie 2017, premiul Opera Omnia, chiar și Mircea Cărtărescu începuse să dea semne timide de solidarizare cu breasla (căreia, altminteri, i-a reproșat de nenumărate ori invidia și meschinăriile), însă și-a reamintit că nu poate să muște mâna care l-a hrănit în momentul în care, la Botoșani, a ajuns din nou față în față cu profesorul său Nicolae Manolescu, căruia îi datorează o mare parte din prestigiul acumulat încă de la debut. Ceea ce mi s-a părut dezagreabil aici este cum Cărtărescu nu a ezitat să profite la maximum de acest capital simbolic, în timp ce sprijinul său pentru încă actualul establishment doar contribuie la obturarea vreunui viitor posibil în care să se mai poată dezvolta un „alt Cărtărescu”, adică un alt scriitor care să poată acumula capital simbolic în același grad. Firește însă că acum mi se pare problematică însăși ideea unei asemenea acumulări copleșitoare de capital simbolic, însumarea sa în figura unui singur autor mai cu seamă.

[6] https://www.observatorcultural.ro/articol/o-modesta-propunere/

[7] Printre cei înfierați se numără și Claudiu Komartin, cu toate că gândirea acestuia este mai degrabă de centru-dreapta, revendicându-se neironic de la Guénon și, deși o parte din poezia sa este menită a fi de satiră și protest, pledând pentru literatură ca fiind apolitică. Anastasia Gavrilovici și cu el au blamat USR pentru lipsa femeilor din structuri, însă același Komartin a acuzat poetele mai radicale de la Literatură și Feminism, într-o postare ștearsă între timp, de o prea apăsată „politizare” a literaturii. În această ultimă privință, a fost simptomatic și cum, în momentul conflictului dintre poetul Dumitru Crudu și editura frACTalia (care a retras în ultimul moment publicarea unui manuscris de-al său, după ce au aflat tardiv despre opțiunile ideologice ale autorului, la polul opus față de agenda progresistă a editurii), față de cel dintâi s-au solidarizat, tacit sau foarte explicit, cei mai mulți dintre poeții din aceste cercuri ale breslei.

[8] https://www.qmagazine.ro/de-murit-murim-cu-totii-nu-e-pacat-sa-nu-ne-daruim-romaniei/

[9] Aproape exclusiv un gest simbolic, deoarece Lavric a continuat să publice în „România literară”, chiar dacă nu din poziția de redactor.

[10] Vezi „Protest față de negarea rolului și responsabilității autorităților române în Pogromul de la Iași”, în Realitatea Evreiască, nr. 500-501 (1300-1301), 1-30 septembrie 2017: https://www.jewishfed.ro/downloads/realitatea/RE500-501.pdf Prin comparație, în controversa Goma, Nicolae Manolescu și Elie Wiesel s-au situat în aceeași tabără: https://www.valerianstan.ro/a493-paul-goma-antisemit—un-lot-select.html

[11] https://www.convorbiri-literare.ro/copy-of-atitudini-1-cassian

[12] 25 martie 2016: Florin Iaru, despre Daniel Cristea-Enache, directorul de imagine al USR: „Face următorul lucru: Intră pe Facebook-ul public al diferitor scriitori şi contabilizează like-urile. Se uită dacă cineva a dat like la un duşman sau la un scriitor neprietenos. De exemplu, e un tânăr critic, Cosmin Ciotloş, care a trebuit să plece de la România Literară unde lucra de 7 ani de zile colaborator pentru că a dat like pe postarea lui Mircea Cărtărescu. Ce spunea Mircea Cărtărescu în acea postare? Că el se recuză de la premiile Eminescu şi că nu vrea să fie luat în considerare. La o postare a mea în care spuneam doar atât: intram puţin în polemică cu vechiul meu amic Varujan Vosganian şi vechiul meu prieten şi profesor Nicolae Manolescu, care spuneau că n-am mai scris nimic de 20 de ani. Totuşi, am scris şi am publicate cărţi în ultimii 5 ani. Am două cărţi. Parcă n-am stat de pomană. Nefericitul meu prieten Robert Şerban a dat like şi a fost dez-prietenit şi a fost contabilizat de domnul Daniel Cristea Enache. Să fac şi o mică bârfă. La începuturile sale pe Facebook, domnul Daniel Cristea-Enache îşi dădea singur like-uri.” (https://www.mediafax.ro/cultura-media/de-la-arogant-borsit-la-tampit-bilantul-injuriilor-de-la-uniunea-scriitorilor-15172424)

[13] Mihai Iovănel, https://www.facebook.com/mihai.iovanel/posts/10221498833358056:

„În volumul aniversar „Povestea insulei Humanitas” (2020), Gabriel Liiceanu povestește cum în primii ani de după 1989 a rezolvat problema hârtiei igienice dând tirajele nevândute la topit:

„Penuria moștenită de hârtie igienică a făcut ca, în primii ani revoluționari, proviziile făcute pentru toaletele editurii să se dovedească neîndestulătoare. Mai tot timpul suporturile de hârtie igienică erau goale, fiindcă angajații plecau cu sulurile acasă. Într-o bună zi, am fost traversat de o idee de geniu: ce-ar fi, mi-am zis, ca stocurile nevandabile din tirajele supraevaluate să fie trimise spre a fi topite la fabrica de hârtie de la Bușteni și, de acolo, să primim la schimb prețioasele suluri de hârtie igienică, fie ele cât de aspre și de aducătoare de prejudicii epidermice? Zis și făcut! Odată operațiunea negociată, am strâns toată suflarea editurii în sala de ședințe pentru un comunicat important […]. Și am încheiat spunând: «Am făcut un contract cu fabrica de hârtie de la Bușteni pentru un vagon de hârtie igienică. Și mi-am zis așa: nu puteți dumneavoastră lua acasă atâta hârtie igienică câtă pot eu să comand».”

Cu ocazia asta mi-am adus aminte că tot cam pe-atunci Paul Goma s-a certat cu Liiceanu pentru că i-a fost topit tirajul la „Gherla”.”

[14] Alex Cistelecan, Autogestiuni filosofice [despre vol. „Foucault and Neoliberalism”], în revista Vatra, nr. 1-2/2017: https://revistavatra.org/2017/03/02/alex-cistelecan-autogestiuni-filosofice/.

[15] În postfața sa la traducerea din „Jargonul autenticității” de Theodor Adorno (editura Tact, 2015), Christian Ferencz-Flatz expune următoarele: „Privite sub un atare aspect, de pildă, „închiderea care se deschide” sau „limitația care nu limitează” – pe care Noica însuși le leagă explicit, în „Jurnalul de la Păltiniș”, de contextul lor imediat mundan – fac efectiv elogiul unei societăți închise, care servește în mai mare măsură „autenticității” tocmai prin faptul că blochează posibilitățile omului de a fi „neautentic”; ca atare, ele sunt din capul locului expresii ale unei atitudini care (vorbind, la un moment dat, despre Foucault) ridiculizează Occidentul pentru „obsesia” sa „de a denunța tot ce e represiune” (p. 93) și justifică astfel implicit utilitatea filosofică a acesteia în contra deschiderii vane și a nelimitării sterile pe care le aduce cu sine libertatea politică” (p. 199). Tot în „Jurnalul de la Păltiniș”, Noica făcea eschive în fața unui nenumit „prieten” care îi sugerează că ar fi o urgență traducerea lui Adorno mai degrabă decât cea a lui Heidegger.

[16] În 2014, Dumitru Popescu, alias „Dumnezeu” în perioada ceaușistă, a figurat chiar pe prima pagină a României literare cu un articol în care pe revoluționarii de la 1989 sunt descriși drept „groparii” comunismului, ceea ce nu va stârni decât o singură reacție anticomunistă promptă, cea a lui Radu Vancu: https://www.lapunkt.ro/2014/07/criticul-si-fostul-dumnezeu/.

[17] https://romanialiterara.com/2020/12/ce-stiam-si-ce-nu-stiam/

[18] https://hyperliteratura.ro/valeriu-mircea-popa-sprijin/

[19] https://www.contributors.ro/premiul-eminescu-pre%C8%99edintele-juriului-acuza-viciul-de-procedura-apel-la-domnul-gabriel-chifu/

[20] https://www.facebook.com/uhitto/posts/10208860949395705: „DEMISIE din „Uniunea Scriitorilor din România” // Anunț pe această cale DEMISIA mea din Uniunea Scriitorilor din România”. Comit acest gest pentru a atrage atenția asupra abuzurilor pe care conducerea acestei instituții le săvârșește de mai mulți ani încoace, cu cinism și cu pronunțate tendințe totalitare. Desfid metodele prin intermediul cărora se dorește conservarea prestigiului USR, structură ce nu are în prezent nici o legătură cu ideea de valoare sau cu cea de solidaritate sindicală (de breaslă). // Șerban AXINTE // 21. 11. 2017”.

[21] https://adevarul.ro/news/societate/timbrul-literar-ipocrizia-1_54ec6c0e448e03c0fdf0dc5a/index.html

[22] http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=3444

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!

Yigru Zeltil

Yigru Zeltil

Yigru Zeltil (pseudonimul literar al lui Florin Ionescu, n. 1992, Constanța) este scriitor. Are la activ, printre altele, două volume de poezie și diverse contribuții în presa literară și culturală (poezie, proză, critică literară, critică de arte vizuale, traduceri). Unul dintre proiectele sale non-profit este un catalog al tuturor volumelor de versuri apărute în limba română (Institutul /rupere de rând/). Are în lucru o cercetare despre grupările de poeți din anii '90-2000 formate la periferia lumii literare, în Constanța și Alexandria.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *