Epoca lui Mircea Dinescu şi ”nemoartea” revistelor
Un nou început pe picior greșit
Continuăm cercetarea cu istoria postdecembristă a Uniunii Scriitorilor, începând cu 1990, când Mircea Dinescu a preluat conducerea Uniunii Scriitorilor în contextul postrevoluționar.
Dinu Adam declară că, atunci când a prezentat execuția bugetară în ședința Consiliului de la începutul lui 1991, „am atras atenția că a fost o prostie că pe anul precedent s-au consumat toți banii (chipurile, ca să nu plătim impozit) pe achiziții inutile, pentru că, spre deosebire de anii precedenți (cînd bugetul USR era dat de stat), de-acum înainte trebuie să ne gospodărim singuri”. Printre achizițiile respective s-ar fi numărat mașini de scris, mașini xerox și un automobil sau microbuz… Cert e că bugetul a fost rapid epuizat.
„Rezultatele n-au întîrziat să se arate și, deja, în ianuarie 1991 USR nu mai avea bani de salarii, iar prin primăvară au rămas fără bani (și hîrtie) revistele literare, care – la unison – au scos numere în care reclamau moartea culturii române”. La acea dată, nu debutaseră încă programele, existente și azi, prin care să se finanțeze măcar o parte dintre reviste.
Tot în această perioadă, Uniunea a început să piardă din patrimoniul pe care îl deținea. „Mircea a făcut demersuri (încă de la începutul lui 1990) pentru recuperarea celor două sedii ale USR care fuseseră luate de Ceaușescu și transformate, unul în ambasada Libiei, altul în ambasada Irakului. Cum relațiile erau încordate și cu Libia și cu Irakul, Petre Roman a dat Uniunii, în compensație, casa Vernescu și Casa Grădișteanu”. Aceasta din urmă a fost foarte curând „revendicată de boierii Ghica de la Paris, iar Mircea a cedat-o fără luptă, pe principiul că nu poate USR să se împotrivească drepturilor „legitime” ale moștenitorilor (fără însă să cerceteze cît erau ăia de moștenitori și cît erau de legitime pretențiile)”
Casa Vernescu a devenit sediul de bază al USR, iar în fostul sediu din casa Monteoru nu au rămas decât Fondul Literar și câteva reviste. Această casă Monteoru „fusese donată USR de Elena Catargi (adevărata moștenitoare a fostului proprietar), în schimbul întreținerii pînă la sfîrșitul vieții. donația fusese întărită de primăria Capitalei pe 49 de ani, dar a fost pierdută în instanță, ca multe altele, în favoarea unor moștenitori fictivi, pentru că primăria nu s-a prezentat în instanță ca să-și apere cauza”.
Casa Vernescu aparținea statului (confiscată în interbelic), deci n-a putut fi revendicată – ulterior însă, Laurențiu Ulici, succesorul lui Dinescu, „a cesionat-o unui concern de cazinouri din Israel, printr-un contract suspect, prin 1995”. Dinu Adam mai precizează că „Ulici venise cu contractul ăla și cînd era Mircea președinte, dar Mircea l-a refuzat: se vedea de la un kilometru că este un șmen și că lui Ulici și lui Nicolae Prelipceanu li se promiseseră comisioane grase”. Nu întâmplător, nefiind în relații bune cu Dinescu și cu Dinu Adam, Ulici va desființa poezia acestuia din urmă într-un articol din „Evenimentul Zilei” (!), la care Adam va răspunde „cu citate din cronicile pe care mi le dedicase în „România literară” la cele două volume de versuri, publicate în 1974 și 1976”…
După cum am zis, din 2015, Manolescu și acoliții săi vor ataca reformiștii incomozi desființând „valoarea” lor literară, chiar dacă aceasta fusese anterior legitimată tot de Uniune, un exemplu fiind acela când criticul Alex. Ștefănescu, care l-a susținut la debut pe unul dintre liderii reformiști, Claudiu Komartin, recunoaște că a „greșit” și că acesta nu are „har”. Inclusiv în decembrie 2020, Manolescu revine asupra obsesiei de a corija ierarhia valorilor, autodenunțându-se: „Pe mulți din acești veleitari, noi i-am debutat, sub cuvânt că i-am crezut promițători, sau i-am promovat mai târziu din neatenție sau din interes. I-am nominalizat la premii, ba chiar i-am premiat” (https://romanialiterara.com/2020/12/timpul-rebuturilor/)…
Revenind în 1993, „pentru că USR nu mai avea bani, am înființat o societate de alimentație publică, în curtea casei Vernescu – se chema „Ultima soluție”, avea regim de restaurant și cafenea, iar profitul era destinat acoperirii salariilor pentru puținii salariați ai USR” – o formă de solidaritate, cu alte cuvinte.
În aceeași perioadă, „USR a pierdut și casele de creație, inclusiv economatul de la Peles, rămînînd doar cu casa de la Neptun – asta era proprietatea USR, spre deosebire de celelalte, Valea Vinului, Gura Văii, Bălcești și nu mai știu care, ce erau doar concesionate de la Consiliile Județene. Din păcate, gestiunea casei de la Neptun n-a fost niciodată controlată atent de USR, așa că era, de fapt, o sinecură pentru niște indivizi ce-o foloseau în folos propriu. Casa de la Neptun n-a furnizat niciodată resurse utile USR, la fel ca și editura Cartea Românească, ce și-a pierdut și dînsa sediul, iar gestiunea (Dan Cristea înlocuind-o pe Magdalena Bedrosian) a condus repede la faliment, publicînd clientelar și fără o strategie sănătoasă ce-ar fi putut fi susținută de Ministerul Culturii”, mai declară scriitorul.
În schimb, „de perioada Dinescu mai sînt legate și alte achiziții ale USR și, în primul rînd, recunoașterea meseriei de „scriitor” și includerea ei în nomenclatorul de meserii – de aici, și acordarea de stat a unui supliment de pensie pentru scriitorii ajunși la vîrsta de pensionare (jumătate din pensia de drept)” (atenție, a nu se confunda suplimentul acesta de pensie cu indemnizația de merit, pe care o va propune senatorul Adrian Păunescu în 2005, pentru o mai mică parte dintre scriitori, lista lor integrală este disponibilă pe site-ul USR: https://uniuneascriitorilor.ro/indemnizatii-de-merit).
Ce a condus la demisia lui Dinescu? Scandalul legat de o anume tipografie donată de statul german Uniunii Scriitorilor prin intermediul Fundației pentru Promovarea Literaturii Germane, fundație al cărei membru fondator a fost și Dinu Adam. Nu insist aici asupra detaliilor juridice nebuloase, concluzia a fost că tipografia rezultată a funcționat o vreme, doar că „USR n-a folosit-o pentru că avea impresia că serviciile trebuie să fie integral gratuite (înțelegerea fusese doar că tipografia tipărește ce are nevoie USR strict la prețul de producție, adică fără cheltuieli indirecte și adaosuri), ceea ce ar fi însemnat că ar fi dat faliment în mai puțin de un an”.
În fine, „altă politică falimentară a fost cea a timbrului literar care, teoretic, trebuia destinat inițial USR, dar n-au fost în stare să pună în funcțiune un mecanism de verificare a vînzărilor de carte și reviste, astfel că timbrul era perceput de difuzor, fără să-l mai transmită către destinatarul legitim. Sigur că folosirea timbrului literar ar fi trebuit realizată printr-un proces transparent (care n-a existat niciodată), la fel ca și drepturile de autor, care ar fi trebuit gestionate de Fondul Literar – doar că acesta din urmă a fost repede privatizat de Eugen Uricaru [succesorul lui L. Ulici la președinția USR – n.r.] în favoarea lui Uricaru, cam la fel cum s-a procedat și cu retrocedările de proprietăți”.
„Nemoartea” revistelor
Între timp, fenomenul falimentului sau declinului revistelor literare avea să se prelungească – până azi, consideră Dinu Adam, care spune că „reviste ca „Luceafărul” sau „Viața Românească” mai funcționează și acum, doar că, în realitate, ele pot fi tipărite la imprimantă, că tirajele nu justifică tiparul”; și despre alte reviste, dintre care unele de patrimoniu, acesta susține că „unele apar doar în variantă internet, altele mai scot și ediție tipărită” – totuși, e de notat aici situația specială a revistelor de patrimoniu, care beneficiază de finanțări practic necondiționale din partea Ministerului Culturii.
Din cauza lipsei de transparență a Uniunii, nu este clară situația pe toți anii, însă uneori mai circulă informația; de exemplu, în 2016, un comunicat preciza că „Uniunea Scriitorilor din România va primi o sumă de 3.225.664 de lei, pentru «România literară», «Luceafărul de dimineaţă», «Ramuri», «Orizont», «Apostrof», «Helikon», «Viaţa Românească», «Steaua» şi «Convorbiri literare»”[23]; în 2011, 1.140.000 de lei erau prevăzuți pentru suplimentarea bugetului Ministerului Educației, astfel încât „România literară” beneficia de 100.000 de lei și celelalte reviste literare de patrimoniu de câte 50.000 de lei, sumă egalată, dintre celelalte reviste (printre care una singură era literară fără a fi afiliată USR), doar de revistele „ARTA”, „Arhitectura”, „Revista 22” și „Korunk”[24].
Dinu Adam mai precizează că „Luceafărul” și „România literară” aveau „tiraje masive înainte de revoluție, în special pentru că aveau contract de abonament cu bibliotecile publice și, mai ales, cu bibliotecile școlare. S-a renunțat la aceste contracte, e drept, și pentru că bibliotecile n-au mai primit fonduri sau fondurile au fost direcționate altfel”. (Bibliotecile din România – iată alt subiect vast de cercetare, încă și mai opac.)
Făcând o comparație între cele două prime „regimuri” ale Uniunii, prietenul lui Mircea Dinescu consideră că „Ulici, cel puțin la început, a păstrat un soi de colaborare amicală cu gașca sa de partizani (Prelipceanu, Agopian, Dan Cristea, Tupan), pentru că știa că are un statut șubred și are nevoie de ei. Ulterior, mai ales după ce-a devenit deputat, și-a schimbat preferințele către Vosganian și Iorgulescu (colegii lui de la fosta Uniune a Forțelor de Dreapta și mai apoi din PNL) – atunci și-a consolidat și Varujan poziția în USR”.
În schimb, el spune despre al patrulea președinte al Uniunii – Nicolae Manolescu, al cărui prim mandat a început în 2005 și care se află până azi în funcție, după ce membrii Consiliului au permis în 2013 modificarea statutului Uniunii, abrogând articolul care impunea ca președintele să fie ales pentru cel mult două mandate[25] – că „a fost de la bun început distant față de colaboratori (mai ales că era ambasador UNESCO la Paris)”, ceea ce a permis subordonaților săi să-și aroge mai multă putere în ceea ce privește direcția revistei.
Când m-am declarat amuzat că oamenii aceștia invocă atât de des supremația „criteriului estetic”, chiar dacă prin comportament dovedesc că literatura este într-adevăr politică, Dinu Adam îmi răspunde: „Nu doar că USR se implică politic, iar „România literară” devine un soi de ziar de partid, dar vrea să-și reglementeze opțiunile politice. N-am văzut nici un fel de reacție față de cochetăriile politice ale lui Varujan, ba în PNL, ba în ALDE”. Cochetării politice fiind aici un eufemism: interlocutorul meu afirmă că știe foarte bine despre faptul că Vosganian era prin 1990 membru fondator al revistei neo-legionare „Rost”, alături de Claudiu Târziu, actualul membru marcant al AUR. „Ține seama că, în ultimii 30 de ani, USR n-a avut nici un fel de poziție în subiecte publice, de interes pentru întreaga societate (cel mult, privind interese meschine, de breaslă), ceea ce contravine flagrant cu rolul de organizație de interes public”.
Și totuși, în anii 90-2000 a existat mai degrabă „o explozie de libertinism lingvistic, refulare față de anii de cenzură” (deși stimulată în principal de un anumit personaj pivotal: Dan-Silviu Boerescu, care a deținut diferite funcții în cadrul Uniunii Scriitorilor din România și a Asociației Scriitorilor din București, înainte de a deveni fondator și director al Playboy România). Direcția a devenit însă una tot mai conservatoare în anii 2010.
Drept comparație servește episodul din 2000, când poliția din Brașov cere Uniunii detaliile personale ale unor autori cercetați pentru versurile lor cu „caracter pornografic” dintr-un ziar local, nimeni alții decât Mihail Gălățanu și Marius Ianuș (amândoi receptați atunci drept lideri ai generațiilor lor), iar reacția președintelui Laurențiu Ulici a fost de a considera acest demers „unul tipic securist” și de a-i apăra pe poeți din principiu[26]. În schimb, în 2018, Medeea Iancu – care fusese din 2011 susținută de către criticii Uniunii și editată chiar și la Cartea Românească – va performa în Botoșani un poem de protest care include și unul din versurile incriminate mai vechi ale lui Ianuș, fără ca USR să mai protesteze atunci când chiar unul dintre membrii săi, Ionuț Caragea, a sesizat Administrația Prezidențială (invocând un articol din Constituție conform căruia „sînt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii […] precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri“), iar Inspectoratul de Poliție din Botoșani a sancționat contravențional poeta[27].
Mai înainte, într-un articol din „România literară” semnat Cronicar, poziția era deja una de delimitare fermă (în condițiile în care, să ne reamintim, Cartea Românească este editura Uniunii Scriitorilor): „În cadrul evenimentelor de la Botoşani din 15 ianuarie, una din laureatele premiilor Editurii Cartea Românească (nu ale USR!) a citit un text care se dorea poetic, dar era, pur şi simplu, stupid-provocator şi dezonorant pentru autoare. Şi cu atât mai nepotrivit (e prea puţin spus!) într-un context solemn cum este Ziua Culturii Române şi a naşterii lui Eminescu. Menţionăm că textul nu făcea parte din volumul premiat. Deşi nu suntem direct implicaţi, ne exprimăm regretul pentru acest incident nedorit”[28].
Mai amintim în treacăt un alt caz: Literary Death Match Timișoara din octombrie 2017, unde din juriu a făcut parte și Mircea Mihăieș. După eveniment, acesta din urmă și cu Răzvan Voncu vor scrie în „România literară” o serie de articole tendențioase. „«Poeții» de azi cultivă un fel de impertinență lingvistică afundându-se în văgăunile unde maneaua își dă întâlnire cu tânguirea lacrimogenă de cartier”, opinează Mihăieș, iar Voncu decretează că „absolut nici unul dintre „noii literatori” nu este și nici nu va fi vreodată, oricâtă „iarbă” va crește în textele sale, Nichita Stănescu” (!) sau că „pseudo-literatura nouă are multe din caracteristicile realismului socialist, fiind, practic, un stalinism literar fără de partid și fără ideologie”[29]… Dar de unde vine această literatură?
Conflictul dintre generații?
În prima jumătate a anilor 2000, sub mandatul lui Uricaru, criticul literar Marin Mincu, oponent etern al lui Nicolae Manolescu, promovase tânăra generație în cadrul unui cenaclu oficial al Uniunii Scriitorilor, „Euridice”, în pofida micilor șicane din partea conducerii organizației (documentate în Dosarul cenaclului Euridice). Aceasta s-a definit printr-o ceva mai mare ancorare în social și prin conflict față de generația optzecistă, promovată anterior de Manolescu, nu va fi însă ignorată de cel ce va fi ales în 2005 președinte al organizației, sub auspiciile unui program de ușoară liberalizare.
Din 2005 și până aproape de 2015, noua conducere a susținut literatura tânără, publicându-i pe douămiiști la editura oficială a Uniunii, Cartea Românească (în colaborare cu Polirom-ul), încă de la relansarea acesteia, cu un concurs de debut care era atent urmărit. Revista „Noua literatură”, într-o vreme, și Colocviul Tinerilor Scriitori le-au fost de asemenea dedicate. În schimb, iconoclasmul lor părea oarecum potolit, exceptând mai cu seamă protestele „liderului” informal al generației de atunci, ulterior devenit poet legionar și călugăr, Marius Ianuș, care susține în 2014 că i-a reproșat lui Manolescu că „se înconjoară de securiști” și că a lăsat organizația pe seama unor „indivizi jalnici, care, în loc să se lupte pentru un sistem național de predare de scriere creativă în școli și licee, de pildă, își dau lor înșiși premii pe care nu le merită: Chifu și Vosganian”[30]. (Problema legitimității acestora sau a oricăror alți autori, evident, nu este nicicând o problemă pusă dezinteresat; pentru o analiză și o critică radicală a noțiunii de legitimitate în câmpul literar, vezi Vasile Mihalache, „Noli me tangere? Despre legitimitate și autonomie în literatură”.)
O parte dintre douămiiști au început, mai ales prin 2009-2010, să-și construiască propriile instituții independente, cum ar fi festivalul „Poezia e la Bistrița” și cluburile de lectură „Institutul Blecher” (București) și „Nepotu lui Thoreau” (Cluj-Napoca), iar o altă parte, cum ar fi câțiva dintre tinerii din Grupul de la Constanța, au intrat totuși în Uniune, fie și pentru că și-au imaginat că Uniunea ar putea fi reformată din interior (o iluzie care mă tenta și pe mine în 2013-2014, momentul când cochetam cu filiala locală USR).
Ar putea părea că Uniunea este dependentă de „sânge tânăr”, din moment ce media de vârstă este extrem de mare și moartea unor membri cotizanți ar însemna că trebuie aduși permanent alții. Și sunt aduși în permanență alți și alți membri, în așa fel încât numărul membrilor a ajuns să fie estimat undeva pe la 3.000 – estimare deoarece, se pare, nici măcar birocrația organizației nu a realizat un tabel cu toți membrii în viață, la zi, iar asta și din cauza gradului de descentralizare al filialelor, dintre care nu toate au site și activitate regulată.
Însă această creștere a numărului de membri, care a început dinaintea mandatelor lui Manolescu, se datorează nu tinerilor autori, ci unor profesori universitari care urmăresc suplimentul de pensie sau, mai cu seamă, unor scriitori modești, care ar fi intrat cu mult mai greu altcândva, dar mai înaintați în vârstă, și prin urmare susceptibili de a fi manipulați prin dependența de acest supliment de care spuneam.
Revenind, dacă în perioada 2005-2015, cel puțin, „România literară” ținea oarecum pasul cu noutățile, cu literatura română, criticii erau lăsați să scrie despre cei mai tineri autori, în urma conflictului cu Grupul pentru Reforma USR, încetul cu încetul, tinerilor li se acordă tot mai puțină atenție – și cum altfel să fie smulse paginile tot mai numeroase dedicate prolificului vicepreședinte Gabriel Chifu și altor câteva figuri eterne asemănătoare, cum ar fi Vasile Dan (președinte al Filialei Arad din 1994) sau Cassian Maria Spiridon?!
Manolescu nu s-a gândit încă din a doua parte a anilor 2000 să conceapă un plan de rezervă, cum ar fi a aduce laolaltă tineri autori din provincie care nu se raportau la generația afirmată la „Euridice” și de a-i susține astfel încât să nu se alăture acestora din urmă, dar să reprezinte o altă tendință de o actualitate legitimă. După 2015, a recurs la o improvizație: Călin Vlasie, editorul de la Paralela 45 care urma curând să preia Cartea Românească și încerca să-i dovedească bătrânului critic că poate înjgheba în timp record o întreagă promoție de poeți care să aibă legături minime cu reformiștii, concepe ad-hoc un grup de poezie pe Facebook care să funcționeze fără critică pe text, ci pe baza unor discuții mai puțin riguroase și a unor concursuri interne de popularitate, în urma cărora a făcut selecția de manuscrise – rezultând de aici și o colecție de volume al căror succes a fost mai curând discutabil…
Totuși, pentru că premiile Mihai Eminescu nu țin direct și numaidecât de administrația USR, deși de aceasta este legat juriul premiului pentru întreaga operă poetică (Opera Magna), juriul premiului de debut a rămas unul relativ independent, iar aici câștigă sau sunt nominalizate, an de an, cărțile publicate de „reformistul” Komartin la Casa de Editură Max Blecher. Anastasia Gavrilovici, autoare Max Blecher și, mai recent, soția lui Claudiu Komartin, a profitat de câștigarea premiului ca să facă, tot la Botoșani, un statement în care reproșează juriului Opera Magna că nicio poetă nu a mai câștigat premiul din 2006 încoace și niciuna nu a fost nominalizată în 2016 – stârnind tot mai previzibile reacții misogine din partea Uniunii[31]…
(va urma)
Citeşte prima parte aici şi partea a treia aici!
[23] https://www.zf.ro/eveniment/ministerul-culturii-finanteaza-cu-4-5-milioane-de-lei-mai-multe-reviste-culturale-15024035
[24] https://www.mediafax.ro/cultura-media/guvernul-va-finanta-36-publicatii-cu-1-34-milioane-de-lei-8924461
[25] https://www.mediafax.ro/cultura-media/statutul-uniunii-scriitorilor-din-romania-a-fost-modificat-manolescu-poate-candida-pentru-al-treilea-mandat-10667848?jwsource=cl
[26] „Doi scriitori sînt cercetați pentru că au scris poezii cu caracter antiromânesc”: http://www.mihailgalatanu.inforapart.eu/diverse/Doi%20scriitori.pdf. De adăugat că Alex. Ștefănescu mai scrisese că „în poezie, locul întîi este ocupat de Mihail Gălăţanu, cu poemele lui frumoase și insolente din volumele Româna cu prostii și O noapte cu patria” (http://www.mihailgalatanu.inforapart.eu/diverse/Cronica%20-%20Copyright%20Anda%20Moculescu.pdf). De precizat că versurile publicate în ziarul din Brașov de către Gălățanu (la acea dată, aterizat și el alături de Boerescu în redacția „Playboy”) erau din volumul „Memorialul plăcerii”, care mai includea texte precum „Pedofil discret, ador fetișcanele” sau „Femeia publică”…
[27] https://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/politia-poeziei
[28] http://www.romlit.ro/index.pl/ochiul_magic111111111111111111111111111110 Abia într-o intervenție din numărul următor (http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/ochiul_magic111111111111111111111111111111) este amintit numele poetei, numai pentru a-l delegitima și mai mult: „textul Medeei Iancu nu are nicio legătură cu poezia”. De observat aici tendința, recurentă între criticii USR din ultimul deceniu, de a minimaliza avangardele și de a marginaliza orice s-ar raporta la acestea: „În ciuda talentului, vădit în atâtea alte poeme, îi lipseşte autoarei o cultură artistică solidă, în stare s-o păzească de astfel de erori. Ea era datoare să ştie că Manifeste s-au tot scris, încă de pe vremea avangardei, şi că mai toate au rămas în afara artei şi, de aceea, repede date uitării”.
[29] Mircea Mihăieș: http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/artistul_sonor; http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/artistul_sonor._komartin_i_tava; http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/artistul_sonor._indicatoare_spre_neant; Răzvan Voncu: http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/arta_absent. A se remarca iarăși insistența asupra ideii că avangarda s-ar fi prăfuit: „Evident că nu am uitat de „Ceci n’est pas une pipe” sau de „Fântâna” lui Duchamp. Numai că acestea au fost, s-au făcut deja, iar repetarea lor involuntară, exclusiv din cauza nestăpânirii meșteșugului literar, nu are nici un haz. Și absolut nici o valoare artistică”. În realitate, procedeul readymade-ului e destul de larg răspândit și acceptat în poezia occidentală, existând în SUA chiar edituri universitare care editează în colecții de poezie chiar și volume alcătuite exclusiv din „found poetry”.
[30] https://danieldmarin.wordpress.com/2014/07/24/drept-la-replica-marius-ianus/ De notat că același Ianuș, în mai vechiul manifest al fracturismului, se declara împotriva cursurilor de scriere creativă. Lectură suplimentară, Rogozanu despre Ianuș: https://www.platzforma.md/arhive/35061
[31] https://www.scena9.ro/article/interviu-anastasia-gavrilovici
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!
