Este şocant că mediile bulgare care au anunţat moartea genialului regizor italian, timid au menţionat cea mai epică lui operă, sau chiar au omis-o. Şi tac ca un comunist la interogare, că Bertolucci a fost anume comunist
Bernardo Bertolucci – regizorul-stâncă de filme, care în anii 70 şi 80 a consolidat gloria cinematografiei italiene ca fenomen mondial, a încetat din viaţa în casa sa din Roma, din cauza cancerului, la vârsta de 77 de ani.
Pentru mediile din ţoate ţările asta a fost una din ştirile principale, inclusiv pentru cele bulgare. Însă este şocant, că la noi toate media care au anunţat moartea geniului cinematografiei, cu timiditate, doar cu o singură propoziţie, au menţionat opera lui cea mai epică, care a fost proiectată în Bulgaria sub titlul ”Secolul al XX-lea”, iar în original este numită de autorul său ”Novecento” (”1900”). Chiar desoeri o omit. Şi în afara de asta tac ca un comunist la interogare, că Bertolucci a fost anume comunist. Niciuna dintre media mondiale care îşi respectă publicul – inclusiv cele mai de mainstream, nu şi-au piermis un astfel de sacrilegiu cu memoria emblematicului creator, care ne-a lasat cea mai remarcabilă fresca cinematografică a secolului XX care a zguduit Italia şi lumea, caracterizată prin prisma luptelor de clasă şi a antagonismelor politice.
La noi focusul în toate publicaţiile în memoria lui Bertolucci a fost peliculă erotică scandaloasă din 1972 ”Ultimul tango la Paris” cu participarea lui Marlon Brando şi Maria Schneider. Bertolucci însuşi a declarat deseori că el a făcut conştient acest film provocator, pentru a câştiga banii, care îi erau necesari pentru realizarea filmul vieţii sale – ”Novecento” (”1900”). El a filmat această peliculă imediat după ”Tango-ul” – în 1976, şi atrage pentru finanţarea lui trei companii americane de filme, fiecare dintre care a scos câte 2 milioane de dolari. Însă chiar şi aceste fonduri nu erau suficiente pentru realizarea epopeei cinematografice care durează peste 300 de minute, şi în care au fost investite toate sumele, câştigate de la filmul cu Brando şi Schneider.
Nimeni şi niciodată nu a făcut o astfel de cinematografie precum cea realizată de Berolucci în ”Novecento” (”1900”). El este şi autorul scenariului şi a regiei. Tema şi realizarea ei artistică cutremură, prezentând prin soarta personajelor conflictul cel mai mare al secolului XX – între proletariat şi burghezie, între comunism şi fascism, între săraci şi bogaţi. Istoria nu este povestită ca un placat de agitaţie, ci amplu, cu protagonişti de relief, printre care nu există în întregime răi şi în întregime buni, cu un amestec tipic pentru cinematografia italiană între dramă şi comedie, cu o sensibilitate arzătoare şi cu o poziţie cetăţenească categorică.
În rolurile principale strălucesc Gerard Depardieu şi Robert de Niro – ei sunt născuţi în acelaşi timp, la începutul secolului, respectiv fii ai servitoarei şi ai stăpânului unei gospodării. Protagonistul lui Depardieu – Olmo, devine liderul grevelor ţărăneşti şi muncitoreşti. Iar protoganistul lui De Niro – Alftredo, fiul gospodarului, reprezintă clasa conducătoare ipocrită şi întotdeauna gată să se unească chiar cu fascismul brutal, ca să-şi apere profitul şi hegemonia. În acelaşi timp, în întreaga lor viaţă, Olmo şi Alfredo, care au crescut împreună, rămân şi prieteni, dar şi adversari care tot timpul se ceartă. Nu pot unul fără altul. Chiar iubesc pe aceeaşi femei şi aceeaşi femei rivalizează pentru ei. Reprezintă literal teza marxistă despre unitatea şi lupta contradicţiilor. Şi poate că reprezintă şi ”compromisul istoric” necesar între ele…
Anume ”compromisul istoric” între puternicul în anii 70 Partid Comunist Italian şi partidul în conducere de atunci – Partidul Creştin Democrat, este tema actuală în Italia, Europa şi în lume în anii aceia. Să amintim – ”Novecento” (”1900”) a fost filmat în 1976. Este acelaşi an în care Partidul Comunist Italian literal se afla la un pas de putere. Doi ani mai tărziu o organizaţie teroristă şi misterioasă chiar şi astăzi – ”Brigăzile Roşii” (în spatele cărei mulţi văd teleghidarea a lui CIA) l-au răpit şi ucis pe liderul Partidului Creştin Democrat – premierul Aldo Moro. Asta s-a întâmplat exact când el se îndrepta spre o şedinţă de partid, pentru a repune în viaţă ”compromisul istoric” şi să anunţe invitaţia către Partidul Comunist Italian în guvern…
Aşa este epocă în care Bertolucci a ales să fie membru al Partidului Comunist Italian – la fel ca guru-ul său în cinematografie şi în viaţă – Pier Paolo Pasolini. Tănârul Bernardo avea numai 21 de ani, când Pasolini l-a invitat să îi fie asistent pentru prima lui pelicula ”Accattone” (1961). De fapt, Bertolucci nu are nici un fel de studii cinematografice. El pur şi simplu se uita şi abosoarbe tot ceea ce facea Pasolini. Iar, mai târziu a început să o facă singur, creându-şi propriul său limbaj cinematografic.
Prima artă, în care adolescentul Bernardo şi-a încercat talentul a fost poezia. Şi este ceva pe care îl are genetic. Este fiul poetului Attilio Bertolucci care, în afara faptului că era critic de cinemă, mai era şi profesor de istoria artei. Aşa că Bernardo are un început literar, care l-a ajutat mai târziu în scenariile cinematografice. Dar el prea devreme a renunţat la poezie, pentru că îl considera pe tatăl lui ”prea bun” pentru asta şi a decis că niciodată nu îl va ajunge din urmă.
Este incontestabil că ceea ce Bernardo Bertolucci a făcut în cinematografie, va fi dificil de atins de altcineva. Cele nouă premii ”Oscar” pentru opera lui din 1987 ”Ultimul împărat” sunt legendare. Iată ce spune despre Bertolucci astăzi, Gilles Jacob, fostul preşedinte al festivalului de filme din Cannes, care i-a înmanat în 2011 premiul de onoare ”Palme d`Or” pentru întreagă sa operă: ”El a fost ultimul împărat al cinematografiei italiene, domnul tuturor frescelor şi trucurilor. Sărbătoarea s-a terminat – Pentru un tango este nevoie de doi…”
E necesară şi o mare bătalie – cel puţin ca în ”Novecento”, dacă lumea contemporană va dori să redescopere idealurile şi visurile lui Bertolucci din mijlocul anilor 70… Pe timpul acela ele cu siguranţă aveau un ecou destul de mare. Aşa cum astăzi unele medii occidentale (dar nu şi bulgare…) au reamintit – în registrele de prenume pentru nounăscuţii în întreagă Europa de Sud din jumătatea a două a anilor 70, era plin de prenumele Olmo – în onoarea revoluţionarului din ”Novecento” (”1900”), omagiat de Bertolucci…
