Recenzia cărţii ”Jargonul autenticităţii” de Theodor Adorno
Theodor W. Adorno, Jargonul autenticității, traducere de Christian Ferencz-Flatz, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015
Este clar că după publicarea Caietelor negre, filosofia lui Heidegger trebuie supusă unei reexaminări serioase în ceea ce privește relația sa cu ideologia nazistă. Acest proces a început deja. Însă cartea de care mă ocup aici a fost publicată aproape cu jumătate de secol înainte de apariția Caietelor negre, la mijlocul anilor 1960. Totuși, evaluările pe care le conține la adresa filosofiei lui Heidegger pot fi reinterpretate, în acest context, ca niște pătrunzătoare intuiții.
Theodor Adorno, figură centrală a Școlii de la Frankfurt, nu merge până la a îl face pe Heidegger fascist în mod direct; oricum, în acest punct, controversa continuă, dar este clar că, după apariția respectivelor caiete, împletirea fenomenologiei heideggeriene cu nazismul nu mai poate fi considerată un simplu accident de parcurs. Chiar și așa, nu înseamnă că Heidegger nu a produs idei filosofice notabile și cu implicații profunde, însă încercarea de a îl exonera de orice responsabilitate prin continuarea supoziției sale, de altfel invalidată de Heidegger însuși, fapt recunoscut ca atare prin nepublicarea continuării lucrării Ființă și timp – cum că el nu aparține canonului umanist (metafizic) occidental și nu trebuie analizat din această perspectivă – este cel puțin forțată1.
Jargonul autenticității a fost scris inițial ca un capitol de sine stătător al Dialecticii negative, o altă lucrare majoră a lui Adorno. Datorită dimensiunilor și a (sub)problematicii abordate – nu că Dialectică negativă per ansamblu nu ar fi la rândul ei o „răfuială” cu fenomenologia existențialistă heideggeriană – aceasta a devenit o cărticică de sine stătătoare, pe care o apreciez ca fiind o critică mai cuprinzătoare și mai pertinentă a heideggerianismului decât cartea lui Pierre Bourdieu, Ontologia politică a lui Martin Heidegger2.
Citind cartea, m-am gândit imediat la cât de potrivită ar fi o aplicare a principiilor conținute în ea asupra intelectualilor publici reuniți sub sintagma „școala de la Păltiniș” și clamând cu toții, într-un fel sau altul, o descendență heideggeriană. Nu mică mi-a fost mirarea când am găsit o astfel de analiză în excelenta postfață a lui Christian Ferencz-Flatz, mult mai subtilă, nuanțată și pertinentă decât aș fi putut scrie eu vreodată. Drept este că Heidegger a avut influențe filosofice mult mai fertile și mai memorabile (Hans-Georg Gadamer, tânărul Marcuse, Jacques Derrida, Peter Sloterdijk, Gerard Granel) și nu trebuie lăsat să eșueze integral în interpretarea epigonilor săi români chiar dacă, pe fond, aceștia nu fac decât să exploateze ceea ce reprezintă în cele din urmă filonul principal al gândirii sale.
Conținutul cărții? Jargonul autenticității, pe care Heidegger îl opune în Ființă și timp impersonalului „se” și „flecărelii” cotidiene responsabile pentru decăderea ontologică a Dasein-ului – îl proiectează pe acesta din urmă în perspectiva valorificării „clipei” în raport cu „prezentificarea” ternă și inducătoare de apatie existențială – și în direcția „ființei-pentru-moarte”, un răspuns întemeietor la anxietatea paroxistică a contingenței constitutive. Impresia amenințătoare și violentă a acestui proiect fenomenologic existențialist și în același timp nu neapărat defetist, care se desparte definitiv de fenomenologia husserliană de extracție kantian-iluministă – este una întemeiată, susține Adorno, identificabilă în chiar „nucleul() însuși al filosofiei lui Heidegger”, care devine astfel un fel de „teodicee a morții”. Nu știu în ce măsură Heidegger invită la nihilism, cum consideră Adorno, sau mai degrabă la asertivitate ontologic-ontică, dar cert este că are dreptate atunci când scrie că o astfel de violență nu numai lingvistică, ci și cognitivă, se pliază foarte bine pe un pragmatism prozaic monden de toată frumusețea. „Violența este complicitate cu moartea nu doar sub raport extrinsec; de altminteri, convingerea potrivit căreia toate câte sunt, inclusiv subiectul, merită numai să devină oale și ulcele, și înclinația de a-și urmări totuși propriile interese cele mai mărginite, spunând condescendent «eh, prostii!», s-au potrivit mereu de minune împreună. Așa cum particularitatea înțeleasă ca lege a întregului își găsește împlinirea în nimicirea acesteia, și orbirea ce-o însoțește în plan subiectiv poartă în sine, cu tot atașamentul său obsesiv față de viață, o doză de nihilism” (p. 129).
Luând în calcul și pretinsul anti-intelectualism al lui Heidegger, și idealizarea contraproductivă a ruralității, și critica mobilității și a curiozității intelectuale în favoarea unei apartenențe coercitive și găunoase, jargonul autenticității se transformă într-o prețiozitate stilistică ultra-individualistă, în ciuda retoricii sale înțesată abundent de termeni simpli, aparent banali. O flecăreală, de genul celei amintite în Ființă și timp, atât de potrivită pentru ce se întâmplă astăzi în cadrul școlii de la Păltiniș. Nu intru în amănunte, pentru că merită descoperite de fiecare cititor în parte, și închei cu un citat lung dar perfect justificat din punct de vedere al implicațiilor filosofice și sociale esențiale ale jargonului: „jargonul face elogiul întâlnirii – contact organizat, boit în culori fluorescente – tocmai fiindcă lumina ei de odinioară s-a stins definitiv. Gestul său lingvistic este cel al privitului fix în ochi, așa cum îl practică îndeobște dictatorii. Căci, într-adevăr, cel care-l privește în ochi pe celălalt vrea astfel de regulă să-l hipnotizeze, să pună stăpânire pe el, implicând mereu în subtext și o notă de amenințare: îmi ești oare cu adevărat fidel? Ori mai curând vreo iudă, un trădător? O interpretare psihologică a jargonului ar putea descoperi în acest gest lingvistic transferul unor tendințe homosexuale inconștiente, explicând astfel totodată și zelul de care dau dovadă patriarhii jargonului în respingerea psihanalizei. Pe de altă parte, mania privitului fix în ochi e înrudită deopotrivă și cu delirul rasist; căci și ea dorește în egală măsură să stabilească o comunitate conspirativă cu celălalt – acel «suntem de același soi al rasiștilor» – pentru a consolida astfel endogamia. Din contră, dacă am dori să expiem cuvântul «întâlnire» reabilitându-l printr-o utilizare riguroasă, n-am face, din pricina felului inevitabil în care el se acordă azi cu anumite note de puritate și originaritate – decât să ne reînscriem tocmai în tiparele acelui jargon din care ne căutăm altminteri scăparea. De bună seamă, desfigurarea noțiunii de «întâlnire» răspunde ca atare unei nevoi speciale. Căci-promovate candid din bunăvoință, viclenie sau sete de putere – acele întâlniri organizate (ce neagă prin chiar faptul că sunt organizate ideea de întâlnire) sunt de fapt în prezent simple cuverturi ale unor acțiuni spontane, devenite azi imposibile. Ca atare, adepții jargonului se consolează reciproc cu ideea că, prin simplul fapt că discută împreună ceea ce-i inoportunează, se schimbă deja în realitate ceva. Dialogul devine astfel, dintr-un mijloc pentru a-ți clarifica ceva, scop în sine și substitut a ceea ce ar fi trebuit, propriului său sens, să decurgă din el. Excedentul pe care-l implică cuvântul «întâlnire» – sugestia sa potrivit căreia, atunci când discută între ei niște oameni convocați laolaltă în acest scop, se întâmplă din capul locului ceva esențial – are la bază tocmai aceeași iluzie pe care o vădește de altfel cuvântul Anliegen («păs»), prin felul cum speculează ajutorul celorlalți. Acest termen desemna la origine o boală; iar jargonul se întoarce întocmai la acest nivel, de parcă interesul propriu al individului ar fi în realitate povara pe care el trebuie s-o poarte. El cerșește după caritas, practicând totodată, de dragul esenței ei umane, teroarea” (pp. 78-79).
1 Așa cum procedează Jacques Derrida, de exemplu, în Margini. De-ale filosofiei, traducere de Bogdan Ghiu, Alex Cistelecan, Ciprian Jeler, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015, p. 140.
2 Pe care am analizat-o în recenzia intitulată „Martin Heidegger – un prestidigitator filosofic?”, Observator Cultural, nr. 799, 2015, text reluat în volumul (O)poziții. Lecturi politice în vremuri depolitizate, Alexandria Publishing House, Suceava, 2017, pp. 202-208.
