Anticorupția – un brand politic de ”succes”

Anticorupția e prilej de conflict între elite conservatoare prea puțin interesate de problemele cetățenilor

România ultimului deceniu a fost dominată, obsedată chiar, de tema anticorupției. Într-un mod cel puțin bizar, politicienii care s-au succedat la guvernare au avut drept temă de campanie lupta anticorupție. De ce spun că e bizar? Pentru că politicienii în genere, nu doar cei din România au încetat demult să ne propună un viitor luminos. Lipsiți de viziune și adesea incapabili să articuleze un proiect coerent de țară, politicienii nu ne propun să ne conducă pe drumul dezirabil al progresului. Nu. Ei ne propun să ne scape de diverși monștri mai mult sau mai puțin imaginari. Terorismul, comunismul, pericolul rus sau, firește, nelipsita corupție fac parte din arsenalul de dezastre care pândesc după colț și de care politicienii se oferă să ne ferească.

Inutil de subliniat că, la nivelul discursului, aceste construcții repetă structura narativă a basmului în care eroul cel bun, politicianul, va învinge monstrul cel rău – corupția. După care vom trăi cu toții fericiți până la adânci bătrâneți. Doar că, diavolul se ascunde în detalii. Ce tip de societate, ce tip de proiect de țară ne dorim? Cum va arăta concret viața pentru categoriile vulnerabile? Va rezolva anticorupția problema misoginismului, a rasismului, a violenței domestice, a lipsei de adăpost?

Campionii de azi ai anticorupției – alianța USR-PLUS – propun, nici mai mult nici mai puțin, decât soluția magică a privatizării totale, absolute și fără echivoc. Desființarea inspectoratelor școlare, angajarea profesorilor în școli cu comisii formate din profesori și părinți din școală. Se sperie gândul! Obsedați să scăpăm de monstrul cel infam care a și fost portretizat ca atare de o echipă de publicitari isteți, de răul absolut, de Dragnea, s-ar putea să ne trezim cu niște măsuri și rezultate la care nici măcar nu ne gândim.

De ce? Pentru că orice discuție rațională despre soluții economice și politice este îngropată de această cruciadă discursivă anticorupție. Cetățenii sunt biciuiți fără milă cu mesaje îndreptate exclusiv pe tema justiției, lucru care lasă foarte puțin spațiu de reflecție pentru altceva. Ca specialist în comunicare nu pot să nu observ această dominantă a temei corupției în spațiul public, această setare obsesivă a agendei publice în această direcție. Căci, să nu uităm, mass-media nu ne spun ce să gândim, ne spun la ce să ne gândim. Orientarea atenției publicului către o temă predilectă care avantajează o tabără politică reprezintă ea însăși o formă foarte subtilă și eficientă de campanie electorală și de manipulare. Dar ce ne facem cu intelighenția românească incapabilă să rostească o singură vorbuliță critică la adresa instituțiilor de forță, a DNA, a SRI, a instituțiilor internaționale de securitate ca NATO sau a Uniunii Europene? Ce ne facem cu cei care înfierează drept ”propagandă rusă” chiar încercările raționale și echilibrate de analiză critică a acestor structuri? Ce ne facem cu această viziune simplistă în care totul se judecă în alb și negru?

Un caz interesant, dar și hilar în acest context, este reprezentat de deputatul PSD Liviu Pleșoianu. El este cel care a articulat cu subiect și predicat acuzația că Laura Codruța Kovesi ar fi unealta administrației Obama-Clinton și că prin intermediul ei și al instituției de forță SRI această putere își reprezintă interesele în țara noastră. Spun că e un caz hilar întrucât pozițiile de pe care acest parlamentar român își exprimă criticile față de Laura Kodruța Kovesi sau fostul adjunct al SRI, Florian Coldea, sunt de un naționalism sforăitor. Odată cu critica instituțiilor americane – îl critică pe Hans Klemm, ambasadorul SUA la București sau pe prim vice-președintele Comisiei Europene, Frans Timmermans – parlamentarul român exprimă puncte de vedere ultra conservatoare. În discursul de lansare a cărții ”România, țara unui vis posibil”, Pleșoianu deplânge soarta cântăreței Laura Bretan la Eurovision pentru că ar fi fost, chipurile, descalificată pentru curajul de a fi susținut familia tradițională. De asemenea lucrarea sa ”România, țara unui vis posibil” amestecă aceste critici ale ambasadorului SUA în România cu un discurs de un conservatorism de cea mai răsăriteană esență.

Liviu Pleșoianu ilustrează faptul că, din nefericire, la nivelul discursului public din România singurele critici articulate ale NATO, SUA, SRI sau DNA sunt formulate de pe poziții ultraconservatoare. Povestea pe care o aflăm de la el este aceea de sorginte ceaușistă a neamului mic, dar viteaz, cotropit de puterea cea mare și rea.

Tragic e că unele dintre critici sunt cât se poate de plauzibile. Modul în care Statele Unite își consolidează puterea în zonele de influență presupune o strategie foarte eficientă de cooptare a instituțiilor de forță. Armata română face parte din NATO, iar la nivelul discursului public al generalilor care apar în presă, dacă ne gândim la generalul Constantin Degeratu, de pildă, constatăm un fundamentalism pro NATO și precum și o recliclare a clișeelor anti-Rusia specifice războiului rece.

Nu e însă suficient să ai armata de partea ta. În jocul democratic nu te poți impune cu mitraliera și atunci e nevoie de reglaje mai fine. Anticorupția este un instrument imbatabil în acest sens. Într-un mod interesant constatăm similitudini frapante ale modului în care lideri socialiști ca Lula da Silva sau Dilma Rousseff au fost înlăturați de la putere invocându-se corupția. Se pare că aceeași soartă îl paște și pe Liviu Dragnea. Să ne înțelegem, nu e ca și cum nu ar exista motive pentru acuzațiile aduse liderului PSD, dar problema este că, la ora actuală, este greu de găsit sfântul pur și dur care să poată scăpa basma curată la o investigație serioasă a organelor de control.

Chiar zilele trecute, cel care înfiera cu mânie proletară ”javrele corupte din PSD”, Andrei Caramitru, consilierul liderului USR, s-a trezit într-o postură cel puțin hilară. Propriul său tată, Ion Caramitru, director al Teatrului Național București (TNB) și al Festivalului Național de Teatru, a decis să întrerupă contractul cu firma Bilet.ro și să semneze un contract cu MyStage.ro pentru vânzarea biletelor pentru TNB. Decizia lui Ion Caramitru era motivată de reducerea costurilor. Totuși, așa cum arată o investigație Press One, portalul MyStage.ro este deținut parţial de firma My Stage Ticketing SRL, al cărei patron este Pericle Andrei Negescu. Negescu este asociat într-o altă firmă, Integrity Investment Partners SRL, cu Ștefan Caramitru, fratele lui Andrei Caramitru. Prin urmare, Ion Caramitru a semnat un contract de comercializare a biletelor cu unul dintre asociații de afaceri ai fiului său.

Ideea naivă că cineva ar putea scăpa de un control al serviciilor secrete care colectează informații despre toate aspectele vieții cetățenilor – de la bârfe, la relații personale, la tipuri de site-uri vizitate, la cărți piratate salvate în calculator – este extrem de păguboasă. Corupția este un concept suficient de larg încât poți prinde în plasa lui chiar și ”pești foarte mici”. Bun, veți spune, și atunci să închidem ochii la jaful PSD, la faptul că se pregătesc să dea cadou Bisericii Ortodoxe zeci de mii de terenuri forestiere pe care le avea doar concesionate? La evaziuni și furturi la limina zilei? Nu, doar că această luptă polițienească, justițiară cu un fenomen social foarte complex riscă să producă doar efecte pe termen scurt. Setea justițiară exploatată mediatic, spectacolul cu cătușe de seara de la televizor s-ar putea să ne coste foarte mult pe termen lung. De notat că operațiunea italiană Mani Pulite s-a înregistrat cu un eșec trist în cele din urmă.

Or, aici văd eu tragedia unei lipse de a discursului critic articulat cu privire la anticorupție, la NATO, la instituțiile de forță și la activitatea Laurei Codruța Kovesi. Pentu că dacă facem această critică doar ca să ne lamentăm ce tară mică și frumoasă suntem și cum ne asupresc depravații de occidentali cu libertinajul lor, cu susținerea minorităților sexuale, suntem pierduți.

Cea mai mare păcăleală ar fi să credem că este chiar imposibil să-l criticăm dur și pe Putin, dar și pe Trump. Că trebuie fără doar și poate să alegem dintre cei doi, vorba poetului, să alegem între cancer și sida, că altfel nu se poate. Avem nevoie vitală de discursuri informate și critice atât cu privire la politica internațională a SUA, în special în privința dorinței arzătoare de invadare a Venezuelei, cât și despre derivele autoritariste ale lui Putin. Dar asta fără reciclarea clișeelor din timpul războiului rece de către sfertodocți foști jurnaliști de scandal sau mari academicieni filo-legionari, care nici măcar nu cunosc limba rusă.

La ora actuală în România avem de fapt două forțe ultraconservatoare care își dispută puterea. Avem forță care dorește rezolvarea strict polițienească a corupției, o rezolvare care mizează pe frustrarea românilor la inegalitatea socială și economică pe care nu o văd ca un rezultat firesc al capitalismului, ci al corupției. Lupta cu corupția este lupta strașnică împotriva corupților. Îi prinzi, îi bagi la pârnaie și o să fie bine și frumos. Ca-n basmele cu Făt Frumos care omoară zmeii. Nimeni nu își pune problema că dacă menții sistemul care i-a produs, mâine te trezești cu alții, identici cu cei tocmai încarcerați. E tabăra care face din corupție o temă obsesivă. Asta n-ar fi nimic, dar soluțiile avansate sunt doar sete de răzbunare menite să calmeze pe termen scurt frustrările populației, nu schimbarea sistemului sau măcar prevenția fenomenului.

În momentul în care Liviu Pleșoianu a cerut expulzarea lui Hans Klemm, ambasadorul SUA la București, și a afirmat că Laura Codruța Kovesi ar fi instrumentul politic al americanilor, sute de comentarii injurioase s-au scurs la adresa sa. Sunt cel puțin două motive.

Unu: PSD nu este în măsură să se indigneze moral la sistemul mafiot de relații clientelare în care au transformat propriul partid și mare parte din administrația acestei țări!

Doi: legenda americanilor providențiali care vin să ne salveze de noi înșine reprezintă încă un tip de gândire auto-colonizată foarte puternic în țara noastră. De SUA se leagă speranțele multor români care chiar nu mai văd nicio variantă ca proprii politicieni să-i ducă pe drumul cel bun. În această logică, e chiar foarte bine ca Laura Codruța Kovesi să fie unealta americanilor. Cum ai noștri politicieni sunt o șleahtă de corupți, măcar să vină americanii să ne scoată din impas!

Cea de-a doua tabără aflată în luptă cu prima clamează un anti-americanism care e, de fapt, un anti-liberalism cu valențe anti-democratice. Noi, neam vajnic de români demni, cu voievozi strașnici și legende zdrobitoare, ne-am trezit umiliți de depravații susținători ai minorităților sexuale din Occidentul decadent! Și, da, e drept că Laura Codruța Kovesi e lăudată de Universitatea Harvard, universitate implicată ea însăși într-un imens scandal de … ce să vezi… corupție! Cu șpagă dată la admitere de către odrasle de părinți cu bani! Și, da noi dăm premiul Doctor Honoris Causa lui Frans Timmermans, când în Olanda, ING, una dintre cele mai mari bănci, a fost amendată cu o sumă uriașă pentru…ați ghicit, corupție! Dar, dacă aceste critici sunt făcute ca să susținem un suveranism dacopat de-un ridicol fără margini, atunci chiar că suntem fără speranță.

Curios lucru, ambele tabere ignoră o chestiune vitală: banii! Foarte slab se aud vocile celor care discută despre modelul economic al Uniunii Europene, despre necesitatea de a ne întreba ce face economia pentru noi, nu ce facem noi pentru economie, ce înseamnă, real prezența bazelor americane pe teritoriul țării noastre, care sunt implicațiile financiare și riscurile de securitate? Ce avantaje am putea avea, dacă tot le-am permis să se instaleze pe teritoriul României? Cum am putea imagina o bancă centrală la nivelul Uniunii Europene care să asigure o mai mare stabilitate a monedei euro? Cum am putea depăși politica de austeritate și, cine știe, poate chiar să imaginăm o soluție inedită de tipul ”elicopterul cu bani” în care, pentru stimularea consumului să primim bani de la Uniunea Europeană? Cum am putea gândi protecția socială și locuințele sociale în așa fel încât să reducem problemele șomajului și ale lipsei de adăpost? Ce facem cu drepturile salariaților plecați pe teritoriul UE? Nimic. Liniște. S-a făcut un mare tapaj pornind de la un Kilometru de autostradă – foarte bună strategie de PR a unui om bogat – în vremea asta două greve majore, la Electrolox și la Nestle sunt înconjurate de o tăcere asurzitoare a presei centrale. Asta spune foarte multe despre elitele noastre și disputele lor sterile.