Anticomunismul și alte rătăciri românești

Recenzia cărții lui Emanuel Copilaș ”De la ideologie la hegemonie – explorări critice în postcomunismul românesc”

(foto: Maria Cernat)

Lucrarea lui Emanuel Copilaș, De la ideologie la hegemonie – explorări critice în postcomunismul românesc, reprezintă un volum de eseuri și articole științifice pe care autorul le-a reunit sub acest titlu. Primul capitol, Postcomunismul românesc – o posibilă tipologie reprezintă o sinteză a direcțiilor care pot caracteriza procesele sociale, culturale și economice care au caracterizat ultimele trei decenii scurse de la Revoluția din ʼ89. Autorul dovedește o cunoaștere aproape exhaustivă a lucrărilor și cercetătorilor români care s-au concentrat asupra acestei problematici. El nu ezită să-i citeze și să se angajeze într-un dialog cu ei – e drept, forma de masculin plural nu e întâmplătoare, majoritatea covârșitoare a acestora fiind autori. Acest lucru este simptomatic pentru modul în care gândirea critică s-a dezvoltat în ultimele decenii în România. Astfel, prima precauție vizează, cum este și firesc, termenul de ”postcomunism”. Alexandru Polgár consideră că regimurile din Europa de est instalate la putere între 1948 și 1990 nu sunt comuniste. Este, fără îndoială, o amplă discuție în ce măsură elementele specifice acestor regimuri auto-intitulate ”comuniste” se regăsec în elementele de doctrină marxistă sau sunt etichete pe care oamenii politici ai vremurilor respective și le-au arogat abuziv. Emanuel Copilaș consideră că sub aspectul respectării purității docrinare aproape niciun regim nu s-ar încadra în această definiție: nicio filosofie politică sau ideologie nu poate avea o practică perfect identică în raport cu proriul conținut teoretic. (Copilaș, p.13). Disputa este foarte interesantă însă și din păcate puțin explorată în spațiul nostru cultural. Cine dă aceste definiții? Pe ce criterii? Cine are, probabil, suficienți bani să finanțeze suficiente proiecte de cercetare, burse și apoi emisiuni în spațiul media ale unor cercetători sau jurnaliști.

Nu e cazul însă să adâncim aici această problemă întrucât ea nu este tratată decât tangențial în lucrare. Ceea ce îl interesează pe Emanuel Copilaș este o anumită tipologie a postcomunismului. Consider că nu e o tipologie, cât mai ales o explorare a direcțiilor în care postcomunismul ca ideologie s-a manifestat. În subcapitolul Componenta ideologică: de la anticomunism la anticorupție via sfârșitul istoriei Emanuel Copilaș insistă asupra postcomunismului ca ideologie, ca acel construct eminamente social care trece drept ”natural”. Postcomunismul trebuie înțeles ca ideologie deoarece este un discurs care pretinde că reprezintă interesele generale ale societății românești, dar nu face decât să privilegieze de fapt intresele particulare ale intelectualilor anticomuniști, a tehnocrațlor necritic pro-europeni și a unei părți a clasei de mijloc încă receptive la mesajul dur neoliberal specific primei decade a tranziției. (Copilaș, p. 17) Este foarte interesant cum o ideologie care vine într-o totală contradicție cu interesele celei mai largi părți din populația României a reușit să domine vreme de trei decenii spațiul public. Așa cum bine subliniază Emanuel Copilaș, acest lucru nu este întâmplător. Dar cum putem singuraliza postcomunismul în cadrul diferitelor ideologii existente în spațiul discursiv românesc? În primul rând, prin intermediul accesului privilegiat la resursele mediatice, culturale, multe dintre ele având, măcar parțial, o proveniență occidentală. În acest sens, postcomunismul reprezintă ideologie hegemonică a elitelor(..).(Copilaș, p. 18)

Există însă mai multe tipuri de anticomunism. Emanuel Copilaș insistă asupra câtova dintre cele mai frecvente. Anticomunismul (neo)legionar, ar fi unul dintre aceste tipuri. Bine reprezentat în mediul academic, dar și în cel teologic el își găsește o expresie cu priză la public în mișcări ca ”Sfinții închisorilor” sau în serialul ”Memorialul durerii”. Acestui anticomunism asumat, puternic încărcat emoțional i se adaugă o formă mai pragmatică de anticomunism. Copilaș o numește anticomunismul oportunist. Este vorba despre acei tovarăși de drum care nu dau două parale pe docrină sau ideologie, dar o asumă pentru că e o sursă sigură de venituri: burse, granturi de cercetare, oportunități de promovare în carieră. Comunismul este monstrul pe care oricare dintre noi îl poate scoate liniștit din dulap. Este dușmanul convenabil care aduce recunoaștere și promovare. Este forma cea mai periculoasă întrucât se camuflează adesea sub discursul ademenitor al individului ca sursă de putere și progres. Dereglementarea și pauperizarea populației sunt ”branduite” – în noua limbă de lemn a PR-ului corporatist drept libertate. Avem deci de-a face cu excluderea unor categorii tot mai largi de oameni de cadrul relației capital-muncă și încercarea simultană de a le inocula ideea că în sfârșit sunt liberi să-și ia destinul în propriile mâini” (Copilaș, 24). Avem apoi ceea ce autorul numește un curent incipient și insuficient coagulat sub forma ”anticomunismului progresist” Am în vedere aici autori, cum ar fi Catherine Verdery, Michael Shafir sau Cornel Ban, care s-au ocupat de –a lungul tmpului de împletirea dintre comunismul românesc și naționalism, de suferințele îndurate de țărani înainte de 1989 în cadrul unui gigantic proces de urbanizare din care ei erau efectiv excluși, în timp de rezultatele muncii lor alimentau configurarea economiccă și socialăa unei muncitorimi incapacitate politic de ”schimbarea simulată” a regimului Ceaușescu pe plan intern, respectiv de ”permanența simulată” a acestuia pe plan extern.(Copilaș, p. 26).

După această tipologie a anticomunismului românesc, Emanuel Copilaș face o trecere în revistă a direcțiilor sale de dezvoltare. În ceea ce privește direcția politică identificată de autor, aș avea următoarea observație. Distincția lui Max Weber între capitalismul rațional planificat pe termen lung și cel ”prădalnic” orientat pe câștigul de moment nu mai este demult operantă, așa cum speră autorul, în spațiul occidental. În lucrarea sa Requiem pentru visul american, Noam Chomsky insistă tocmai asupra acestei componente definitorii a capitalismului financializat: profiturile pe termen cât mai scurt și o totală ignoare a strategiilor și viziunilor sustenabile pe termen lung. Astfel, Justin Lahart semnează în binecunoscuta publicație Wall Street Journal pe 9 septembrie 2009 n articol intitulat ”Pentru sfârșitul cererilor de tip termen scurt” în care afirmă: Investitorii, consliliile de adminisrație și managerii se concentrează asupra câștigului pe termen scurt, fapt ce a devenit atât de dăunător pentru economie încât, dacă nu-și schimbă în mod voluntar comportamentul, autoritățile de relementare ar trebui să intervină (Chomsky, p.65) Nu este aici vorba despre o interpretare mioritică a capitalismului rațional, planificat pe termen lung, ci însăși natura capitalismului actual.

Componenta politică a anticomunismului românesc a însemnat privatizări, devalizări ale activelor publice și, mai ales, o transformare a politicienilor în antreprenori sau în avocați ai antreprenorilor și ai mediului de afaceri. Cred că merita ca autorul să insiste asupra acestei transformări care este doar amintită în acest subcapitol. Ea poate să explice cum avocatul fanatic, apostolul, am putea spune, mediului de afaceri care a fost Traian Băsescu a ajuns să afirme în anul 2009 că aș vrea să știți că în România, în mod direct sau indirect, există 11 milioane de asistați. (Copilaș, p.33). Această scindare între oameni buni care muncesc la privat și oamenii răi, asistați de la stat este simptomatică pentru politica românească.

Componenta economică a postcomunismului a constat în privatizări masive, grăbite, fără logică făcute în doi pași. Autorul o numește ”mica privatizare din anii ʼ90”, urmată de marea privatizare din timpul guvernării PSD – a social democraților, deci – de la începutul anilor 2000 când Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a scos la vânzare 600 de unități, cele mai multe deținătoare de mărci consolidate(Copilaș, p.37). Aici e de subliniat și comparația cu Polonia care, prin relațiile diplomatice a reușit să obțină ștergerea unei însemnate părți a datoriei externe, lucru la care România a muncit și a plătit un preț enorm între 1980 și 1990.

Componenta socială a postcomunismului a însemnat o dramatică pauperizare, precarizare și evacuări forțate, totul însoțit de o retorică a incriminării cetățenilor și de o rasializare a sărăciei. Ea a fost dublată de componenta culturală marcată, așa cum arată autorul de elitism, postmodernism și oportunism. Ceea ce este specific intelectualilor anticomuniști este incriminarea și punerea pe umerii perdanților tranziției a costurilor dar și a responsabilității eșecului modelului în care elitele au crezut: terapie de șoc, austeritate, privatizări masive, dereglementare.

Ce e interesant este că inclusiv Biserica Ortodoxă sau, mai exact, personalități intelectuale marcante care doreau să câștige capital de imagine asociindu-se cu această instituție, au profesat o teologie ortodoxă a acumulării de capital, ceea ce a făcut ca anticomunismul românesc să aibă o componentă teologică (Copilaș, p. 55). Neoconservatorismul s-a aliat cu neoliberalismul în discusul acesor elite și Emanuel Copilaș citează aici lucrarea lui Alexandru Racu, Apostolatul Anti-social. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă pentru a ilustra acest bizar mariaj dintre ortodoxie și capitalism prezent în discursul public.

Anticomunismul românesc nu ar fi complet fără două componente imortante cea ecologică și cea urbanistitcă. Ideea restituiirii integrale a proprietăților – sfinte, nu-i așa – a condus la o fărâmițare a acestora, lucru care făcea foarte greu de controlat, de pildă, exploatările forrestiere. În plus, instituțiile statului, debile și subfinanțate nu puteau face față unor adevărare rețele mafiote de exploatări forestiere ilegale. Componenta ecologică a fost urmată de cea urbanistică în care asistăm la același etos al proprietății private, la desfigurările planurilor urbanistice ca urmare a unor interese private, o agresiune a capitalului care lasă instituțiile debilizate ale statului fără instrumente serioase de control.

Emanuel Copilaș concluzionează spunând că toate aceste componente sunt practic rezultatul direct al asumării necritice a ideologiei anticomuniste, a unui neoliberalism dur bazat pe dereglementare, pe slăbirea statului și a mecanismelor de control, pe austeritate, precarizare și pauperizare a unor largi pături ale populației.

Următorul capitol este destinat singurelor proteste mai ample care au pus sub semnul întrebării măsurile de austeritate propuse de guvernul Boc, proteste care au izbucnit în momentul în care s-a anunțat intenția de privatizare a serviciului SMURD, ceea ce l-a făut pe șeful acestui serviciu, Raed Arafat, să își depună demisia. Protestele care au avut loc în Timișoara fac obiectul unei analize meticuloase privind discusul și tipul de participanți care au fost prezenți în piața centrală a orașului. Din păcate, furia proestatarilor nu este articulată politic. Ei sunt anti-Băsescu și anti-Boc, dar nu au resursele pentru a construi un discurs critic la adresa privatizărilor în genere. Mai mult, o parte însemnată a protestatarilor au un discurs naționalist, suveranist, fără legătură cu factorul economic.

În capitolul Simbolistica românească – între populism și cinism analizează în detaliu modul în care sentimentele naționale sunt folosite pentru a atinge emoțiile electorilor, nu pentru a se traduce în politici economice ferme. Exemplul cel mai grăitor îl privește pe Victor Ponta care era dispus să îl acuze de întaltă trădare pe Mihai Răzvan Ungureanu pentru promovarea politicii de privatizare și de austeritate pentru ca, odară ajuns la guvernare, să continue exact în aceeași direcție.

Consider că cel mai important și temerar capitol al lucrării este reprezentat de analiza anticomunismului (neo)legionar și în special a modului în care mișcări ca Sfinții Închisorilor și emisiuni ca Memorialul Durerii tratează într-o cheie strict emoțională și apolitică evenimente altminteri de o tragică însemnătate. Mitizând figurile deținuților și construind un discurs maniheist Memorialul Durerii analizează într-o cheie foarte controversată regimul carceral comunist. Aceasta deoarece contribuie la inocentarea mișcării legionare și chiar la mitizare unor figuri cult ale acesteia. Această psihoză a autosacrificiului, a morții voluntare pentru popor și țară, concomitentă cu permisiunea de a decide arbirar cine este un bun creștin, un apărător al credinței, un patriot și un inamic al comunismului, acesta din urmă fiind considerat co creație a iudaismului internțaional și cine nu adică cine intră în categoria trădăforilo pentru care ”numai gloanțele”, pentru a utliliza termenii lui Gyr, sunt potrivite – reprezintă unul dinte atribtele definitorii ale Gărzii de Fier. (Copilaș, p.139) Este un loc foarte sensibil al anticomunismlui românesc prin emoțiile extrem de puternice pe care le stârnește și de aceea spuneam că e temerar să îndrăznești să ataci rațional și critic această temă. Or, problema nu este nici pe departe de a nega ororile indiscutabile ale fenomenului Pitești (1949-1951) sau ale altor temnițe comuniste, problema apare atunci când (fundația Sfinții închisorilor) încearcă să articuleze o mitologie în jurul acestor condamnați, mulți dintre ei departe de a fi ”sfinți”. Întregul demers pare să nu fie nimic mai mult decât o subtilă realibitare a fascismului endemic românesc (legionarismul), operată pe coordonate religioase și (mai puțin) istorice. (Copilaș, p. 137)

Criticile care se pot aduce volumului este că el are un caracter eclectic și ar fi meritat o mai minuțioasă preocupare în privința coerenței interne. În plus, consider că temele abordate aici constituie un punct de pornire pentru cercetări separate, întrucât fiecare dintre ele ar putea constitui tema unui volum în sine. Lucrul însă cu adevărat important este acest efort de demitizare a unor emisiuni-cult și inițiative civice și publicistice în România postcomunistă, cum este Memorialul durerii. Altminteri, pentru încercarea de a aduna laolaltă și a explica elemente care pot părea disparate din postcomunismul românesc lucrarea va rămâne una importantă atât pentru ceretători, cât și pentru publicul larg.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat