Interviu despre schimbările care au venit după crima de la Caracal, ce ar însemna un feminism al celor 99% din România şi despre starea mass-media româneşti
Adina Marincea este cercetătoare în Ştiinţe sociale, cu doctoratul în Ştiinţele comunicării (2014). Are o experienţă de peste 5 ani în proiecte de cercetare naţionale şi europene în cadrul think-tank-ului independent Median Research Centre (MRC) şi a publicat articole pe platforma de analiză politică şi dezbateri OpenPolitics. Domenii de interes: mass-media şi social media, comunicare politică, procesarea limbajului natural, inteligenţa artificială, hate-speech, europenizare, populism şi radicalizare la nivel discursiv.
Adina, eşti specializată în domeniul mass-media. Înainte de toate, ne poţi spune cum simţi dezvoltarea ţării tale în acest domeniu în ultimii ani?
Dacă ne uităm la cele mai recente rapoarte Media Pluralism Monitor şi ActiveWatch-FreeEx, tendinţele generale arată în cel mai bun caz o stagnare, în timp ce anumite aspecte esenţiale ce ţin de libertatea de exprimare, condiţiile de muncă în cadrul profesiei, siguranţa şi protecţia jurnaliştilor, au înregistrat o deteriorare atât în România cât şi în restul Europei. În cazul României, unele probleme rămân nerezolvate de-a lungul timpului. Câteva exemple ţin de condiţiile de muncă precare în branşa jurnaliştilor, lipsa unei reprezentări sindicale puternice pentru jurnaliştii din insituţiile media private, avertizorii de integritate nu beneficiază de o protecţie adecvată, continuă cazurile de ameninţări (exemplul Emiliei Şercan e destul de recent) şi agresări fizice asupra jurnaliştilor (mai ales în contextul protestelor anti-guvernamentale din 10 august 2018), existând şi încercări de limitare a criticilor lor sau de intimidare din partea autorităţilor, inclusiv în mediul online şi social media.
Aceste condiţii, precum şi multe alte probleme sistemice, scad autonomia editorială a jurnaliştilor şi capacitatea lor de a-şi face meseria. Sunt în continuare numeroase presiuni politice şi comerciale exercitate asupra jurnaliştilor. GDPR-ul a fost folosit de autorităţi pentru a pune presiune pe RISE Project să-şi dezvăluie sursele pentru investigaţia TeleormanLeaks ce îl viza pe Liviu Dragnea, Jandarmeria a trimis amenzi pentru participarea la sau organizarea de proteste bazat pe statusuri de Facebook sau cine apărea ca organizator al evenimentelor pe reţeaua de socializare. Probleme majore sunt şi la posturile media publice, care limitează libertatea editorială a jurnaliştilor şi conduc la grave derapaje şi abuzuri de putere, aşa cum au arătat-o înregistrările publicate de Dragoș Pătraru. Toate acestea duc la o calitate foarte scăzută a presei care alimentează neîncrederea, suspiciunea oamenilor şi face loc acuzaţiilor reciproce între diferite părţi politice de “fake news”, concept instrumentalizat de toate taberele conducând la întărirea polarizării politice.
În noiembrie vor avea loc alegerile prezidenţiale din România. Care e cauza, politica sau problema care te-ar putea mobiliza să votezi, pentru că crezi că ar putea schimba ceva in domeniul respectiv?
Ce mă interesează pe mine şi aici nu mă refer strict la alegerile prezidenţiale, ci ca miză pe termen mediu şi lung, sunt politicile sociale care să asigure condiţii de muncă decente şi o salarizare care permite o viaţă demnă, care ia în considerare costurile reale de trai, nu un coş minim de consum care presupune să traieşti din parizer cu margarină şi să fii în continuare îngropat în datorii. Mă interesează politicile de locuire, asigurarea de locuinţe publice aşa cum este, de altfel, prevăzut de lege, măsuri care să ne protejeze de excesele şi abuzurile de pe piaţa imobiliară şi care fac din ce în ce mai dificilă locuirea în condiţii decente în oraşe mari ca Bucureşti sau Cluj-Napoca, unde chiriile sunt în continuă creştere.
Subvenţionarea şi îmbunătăţirea infrastructurii publice de transport, sănătate, de protecţie pentru victimele violenţei domestice, care nu se rezumă la măsuri punitive (exemplu: mai multe adăposturi pentru victime, nu doar creşterea sentinţelor pentru agresori), precum şi alte servicii publice esenţiale, îndeosebi care vizează cele mai vulnerabile comunităţi (ex. combaterea ghetoizării romilor şi a segregării lor care se petrece inclusiv în şcoli). Introducerea în şcoli, pe baza consultării cu experţi şi organizaţii din domeniu cu activitate bogată în spate, de programe privind sănătatea reproducerii și egalitate de gen, creşterea finanţării pentru educaţie şi sănătate ca servicii publice accesibile şi de calitate.
Nu în ultimul rând, cred că e importantă ca prioritate pe agenda politică tema mediului şi a măsurilor care ţin de o strategie energetică durabilă şi care să vizeze reducerea impactului negativ asupra mediului înconjurător. Deşi nu România este printre principalii poluatori sau printre principalii factori de decizie în problema schimbărilor climatice, este important să avem o viziune care să aibă în vedere calitatea aerului pe care îl respirăm, a apei, solului, a hranei, exploatarea sustenabilă şi nu cu orice preţ a resurselor naturale.
România şi lumea au fost cutremurate de crima de la Caracal, de răpirea şi uciderea celor două fete din familiile din zonă. Această crimă a fost urmărită de discuţii publice dure şi de proteste ale feministelor din România, care au dat vina pe patriarhat. Ce schimbare socială au produs crima din Caracal şi reacţiile românilor peste o lună după uciderea Alexandrei Măceşanu? Ce rol joacă feministele române în lupta pentru a evita repetarea unor asemenea evenimente în viitor?
Cred că o lună este mult prea puţin timp pentru a evalua sau aştepta nişte schimbări sociale semnificative. Există câteva lucruri care ar merita menţionate. Pe de o parte, cred că feministele au reuşit să pună pe agenda publică, în acest context nefericit, o temă pentru care luptă de mulţi ani – violenţa de gen, şi cum e ea perpetuată de diferite instituţii (de la poliţie şi 112 la presă). Modul în care au acţionat autorităţile, declaraţiile lor, ale lui Dincă, comentariile multora pe reţelele sociale care blamau tot victimele au devenit deodată mult mai vizibile. Asta şi datorită protestului Cade Una Cădem Toate din faţa MAI, prin care feministele au ţinut să nu lase subiectul să fie total acaparat de discursul anti-corupţie, şi să denunţe patriarhatul drept cauză a problemelor sistemice care întreţin violenţa împotriva femeilor. Feministele au încercat să evite o esenţializare, o simplificare a discursului care explica aceste crime prin limitarea fie la corupţie, fie la excepţionalizarea criminalului descris ca un caz extrem şi izolat. Au încercat mai degrabă să propună o matrice explicativă mai amplă care ţine de factori sistemici ce creează şi întreţin un cerc vicios al violenţei: de la stereotipurile de gen alimentate prin presă, cultură şi educaţie, până la vulnerabilitatea şi precaritatea generate de sărăcie, lipsa unei infrastructuri adecvate de transport public, îndeosebi în mediul rural, cultura violului, sexismul autorităţilor, etc.
O schimbare vizibilă care s-a produs, însă nu tocmai pozitivă, pare a fi creşterea apetitului pentru pedeapsă. Deşi mişcarea feministă s-a poziţionat mai degrabă împotriva feminismului carceral ca soluţie unică, din spaţiul public s-au auzit multe voci în această direcţie. Reţelele de socializare au abundant în comentarii şi articole despre castrarea chimică a violatorilor. Viorica Dăncilă a militat pentru înăsprirea pedepselor pentru crimă, viol şi pedofilie, lansând ideea unui referendum pe această temă, iar Ana Birchall, Ministra Justiţiei, a iniţiat un proiect de ordonanţă de urgenţă pentru modificarea unor acte normative care propun mărirea pedepselor pentru infracţiuni contra persoanei şi înăsprirea condiţiilor pentru eliberare condiţionată. Tot guvernul Dăncilă a adoptat în Septembrie o ordonanţă de urgenţă care înăspreşte supravegherea, care obligă ca vânzarea cartelelor prepay să se facă pe bază de buletin sau alte date de identificare. Asta în condiţiile în care, aşa cum a arătat APADOR-CH, Curtea Europeană de Justiție a dat un verdict potrivit căruia autorităţile sunt obligate să repereze locaţia apelurilor la 112 chiar şi de la telefoane fără SIM, altfel riscă sancţiuni, România fiind printre cele câteva state care au blocat accesul la 112 de pe telefoane fără cartelă. Autorităţile au mai încercat şi în 2014 să treacă aceste prevederi, care au fost declarate neconstituţionale. În contextul tragediei de la Caracal, au existat chiar jurnalişti de la ziare mari care au susţinut măsura legată de cartelele prepay, arătându-se mai puţin preocupaţi de “teama unora că ar putea a fi ascultaţi”.
Din păcate, deci, reacţiile pe urma tragediei au vizat mai degrabă înăsprirea pedepselor şi controlului, lipsind în totalitate măsuri de prevenţie sau care să adreseze cauzele sistemice identificate în manifestul Cade Una Cădem Toate. Prin urmare, aş zice că rolul mişcării feministe este de a continua lupta de a aduce pe agenda publică revendicările sale şi, pe cât posibil, a atrage decidenţi politici care să avanseze aceste revendicări sub formă de propuneri legislative şi măsuri concrete.
Politica română adesea lasă impresia unui sport bărbătesc, multe dintre personalităţile din vârful partidelor fiind bărbați. Cum trebuie să înțelegem rolul jucat de premierul Viorica Dăncilă în acest sens? Ce inseamna ascensiunea ei atunci – o feminizare a politicii, o discreditare a ideii de egalitate a genurilor sau simplu este continuarea a ceea ce a fost până în prezent?
Dacă ne-am uita prin lentila feminismului liberal, am putea vedea ascensiunea Vioricăi Dăncilă ca pe un succes feminist, la fel ca în cazul Hillary Clinton. Însă eu mă identific mai degrabă cu Feminismul celor 99%, feminism intersecţional pentru care Dăncilă sau Clinton reprezintă doar prelungiri ale unui sistem politic patriarhal, abuziv, bazat pe exploatare şi care instituie ierarhii şi privilegii doar pentru cei şi cele puţine de la vârful piramidei, lăsând în urmă sau ignorând nevoile şi problemele femeilor sărace, femeilor rome, cu diferite identităţi de gen sau orientări sexuale. Cât timp nu există o solidarizare cu acestea, o reprezentare a nevoilor lor şi o adresare a cauzelor economice şi sociale care adâncesc inegalităţile, politica va rămâne în aceeaşi matrice patriarhală chiar dacă sporeşte numărul femeilor reprezentante. Oana Uiorean explică mai pe larg într-un interviu recent cum, de fapt, multe dintre femeile de la vârful puterii reproduc interesele acestor structuri, altfel spus cum cele 1% sparg tavanul de sticlă iar restul 99% sunt chemate la strâns cioburile.
Ne poţi face o schiţă a mişcării feministe din România? Care sunt principalele organizaţii, activităţi şi reuşite ale acestei mişcări? În ce măsură această mişcare se încadrează în curentele internaţionale ale feminismului?
Cred că mişcarea feministă din România s-a dezvoltat destul de mult în ultimii 10 ani şi a ajuns la un grad de maturitate care permite diferitelor grupuri să colaboreze constructiv, punctual, chiar dacă există diferenţe ideologice între ele. După comunism s-a înfiripat şi dezvoltat, cu precădere în mediul academic, feminismul liberal, destul de prezent şi astăzi, iar în ultimii 5-10 ani s-au înmulţit criticile faţă de acesta, crescând diversitatea grupurilor feministe şi activităţilor lor. Vorbim din ce în ce mai mult de feminism intersecţional, feminism rom, anarho-feminism, feminism queer, care cel mai adesea conlucrează, unite de valorile de stânga. Organizaţii feministe sau grupuri informale sunt multe dar destul de limitate la oraşele mari, fiecare cu specificul ei. Printre ONG-urile cele mai vizibile sunt Centrul Filia, Asociaţia Front, Asociaţia Transcena, Centrul Parteneriat pentru Egalitate (CPE), Asociaţia femeilor împotriva violenţei (Artemis), Asociaţia Anais şi altele, implicate în Reţeaua pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor (VIF) şi care organizează marşul anual “Împreună pentru siguranţa femeilor”, care va avea loc anul acesta pe 19 octombrie.
Deşi poate mai puţin vizibile, este foarte importantă munca făcută de organizaţiile feministe rome ca E-Romnja – Asociaţia pentru Promovarea Drepturilor Femeilor Rome, care derulează proiecte cu femei din diferite comunităţi din România şi e parte din reţeaua VIF, sau Giuvlipen, companie de teatru feminist rom. Din categoria feminismului radical anticapitalist şi queer: Dysnomia – un grup informal care a pornit ca cerc de lecturi feministe ţinut de-a lungul mai multor ani, publicând 2 numere din revista Dysnomia; revista pop radicală CUTRA – care va lansa şi ea curând al doilea număr, şi care are şi un website pe care publică articole dintr-o perspectiva intersecţională. Sau Corp., colectiva feministă de muziciene și DJ de muzică electronică, care a deschis și un spațiu incluziv în București și urmărește vizibilizarea artistelor pe scena locală.
Recent au apărut și alte asociații și colective, cum ar fi Girl Up (organizaţie formată din adolescente, parte din Cade Una Cădem Toate) sau Vagenta. În zona culturală anul trecut s-au celebrat Premiile Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei, care este în sine un demers feminist care încearcă să spargă prejudecățile la adresa femeilor scriitoare și poete. Medeea Iancu este una dintre poetele asumat feministe, care scrie des pe această temă şi îşi pune textele la dispoziţie în diferite activităţi cum a fost şi protestul Cade Una Cădem Toate.
Şi la Cluj şi Timişoara există grupuri informale feministe active care ţin cercuri de lecturi şi publică fanzine feministe (Zine Fem – deja la al doilea număr). La Timişoara, grupul h.arta este activ din 2001, iar anul acesta a organizat o întâlnire (FEMINISME) cu rezeprezentante ale grupurilor menţionate mai sus.
Ar mai fi de menţionat şi websiteul şi pagina de Facebook Feminism România, care au contribuit de-a lungul anilor la vizibilizarea mişcărilor. De asemeni, sunt numeroase spaţii, grupuri sau organizaţii cu diferite profiluri care se identifică şi ca feministe sau sunt aliate mişcării (ex. fostul Macaz Teatru Coop., MozaiQ, A-casă Cluj, Editura Pagini Libere, Blocul pentru Locuire etc.).
Majoritatea acestora au un caracter asumat intersecţional, aliindu-se în lupta anti-rasistă, pentru apărarea drepturilor persoanelor LGBTQ+, în solidaritate cu lucrătoarele sexuale (SWC), în mişcările pentru dreptul la locuire, pentru acceptarea neurodiversităţii (Mad Pride) etc. Aşa cum s-a văzut în mai multe rânduri, inclusiv prin protestele feministe organizate cu ocazia zilei de 8 martie sau în cadrul mişcării Cade Una Cădem Toate, despre care au scris şi organizaţii feministe internaţionale ca Ni una di meno din Italia, mişcarea din România este conectată cu diferite mişcări feministe internaţionale şi îşi revendică ideologic solidaritatea cu ele. Câteva exemple ar fi Ni una menos, Feminismul celor 99%, Greva internaţională a femeilor de 8 martie, #SayHerName şi mişcările femeilor afro-americane.
