Europa: Întoarcerea la periferia lumii

Începutul sfârșitului eurocentrismului

De Boaventura de Sousa Santos* – Wall Street International Magazine, Other News, 12 aprilie 2022

La o sută de ani de la Primul Război Mondial, liderii Europei se îndreaptă, somnambuli, spre un nou război total. Ca și în 1914, ei cred că războiul din Ucraina va fi limitat și de scurtă durată. În 1914, în cancelariile Europei se spunea că războiul va dura trei săptămâni. Acesta a durat patru ani și s-a soldat cu peste 20 de milioane de morți. La fel ca în 1918, opinia dominantă astăzi susține că este necesar să se aplice o pedeapsă exemplară agresorului, pentru a-l lăsa frânt și umilit pentru o lungă perioadă de timp. În 1918, puterea învinsă a fost Germania (și Imperiul Otoman). Au existat voci disidente (John Maynard Keynes și alți câțiva) pentru care umilirea completă a Germaniei ar fi fost dezastruoasă în ceea ce privește reconstrucția Europei și o pace durabilă pe continent și în lume. Avertismentele lor nu au fost luate în seamă, iar douăzeci și unu de ani mai târziu Europa era din nou în război. Au urmat cinci ani de distrugeri care au provocat moartea a peste 70 de milioane de oameni. Istoria nu se repetă și nici nu pare să ne învețe ceva, dar ilustrează și evidențiază asemănările și diferențele. Permiteți-mi să vă ofer două exemple.

Până în 1914, Europa a cunoscut o pace relativă timp de o sută de ani, o perioadă în care au existat multe războaie, dar de amploare limitată și de scurtă durată. Secretul acestei păci a stat în Congresul de la Viena (1814-1815). Organizat cu scopul de a pune capăt ciclului de schimbări, tulburări și războaie declanșat de Revoluția Franceză și agravat de războaiele napoleoniene, acesta a dus la un tratat care a fost semnat cu nouă zile înainte de înfrângerea finală a lui Napoleon la Waterloo. Întreaga conferință a fost dominată de forțele conservatoare, iar perioada care a urmat a ajuns să fie cunoscută sub numele de Restaurația (a vechii ordini europene). Motivul pentru care întâlnirea de la Viena ne vine în minte în acest moment are legătură cu un alt aspect al acesteia. Aceasta a fost prezidată de Klemens von Metternich, un mare om de stat austriac a cărui principală preocupare a fost să reunească toate puterile europene, învingătorii și învinșii, pentru a asigura o pace durabilă. Era clar că puterea învinsă (Franța) va trebui să sufere consecințele (pierderi teritoriale), dar a semnat tratatul alături de toate celelalte puteri (Austria, Anglia, Rusia și Prusia), cu condiții impuse tuturor pentru a asigura o pace durabilă în întreaga Europă. Și așa a fost să fie.

În comparație cu situația actuală, există numeroase diferențe. Principala diferență este că, deși de data aceasta războiul are loc tot în Europa, părțile beligerante sunt o putere europeană și una non-europeană (Rusia și, respectiv, SUA). Conflictul are toate caracteristicile unui război prin procură, un război în care cele două părți se folosesc de o a treia țară – „țara de sacrificiu” (în cazul de față, Ucraina) – pentru a atinge obiective geostrategice care depășesc cu mult țara în cauză și chiar regiunea din care face parte (Europa). De fapt, singurul motiv pentru care Rusia este în război cu Ucraina este pentru că este în război cu NATO, o organizație al cărei comandant suprem aliat pentru Europa „este în mod tradițional un comandant american”.

Ca organizație, NATO a fost în slujba intereselor geostrategice ale SUA, în special de la sfârșitul primului Război Rece. Cândva un apărător neclintit, în alte contexte geopolitice, al autodeterminării popoarelor, Rusia sacrifică acum în mod ilegal aceleași principii pentru a-și afirma propriile preocupări de securitate, după ce nu a reușit să le facă recunoscute pe cale pașnică, și dintr-o nostalgie imperială nedisimulată. La rândul lor, de la sfârșitul primului Război Rece, SUA s-au străduit să adâncească înfrângerea Rusiei, o înfrângere care, de fapt, a fost probabil mai mult autoprovocată decât provocată de o superioritate a adversarului. Pentru o scurtă perioadă, dezbaterea diplomatică de la Washington a fost între „parteneriatul pentru pace” și „extinderea NATO pentru a asigura securitatea țărilor emergente din blocul sovietic”. În timpul președintelui Clinton, a prevalat cea de-a doua politică. Deși din motive diferite, și SUA consideră Ucraina drept „țara de sacrificiu”. Din această perspectivă, scopul final al războiului din Ucraina este de a provoca o înfrângere necondiționată a Rusiei, de preferință una care să ducă la o schimbare de regim la Moscova. Durata războiului depinde de acest obiectiv.

Unde este stimulentul Rusiei de a pune capăt războiului atunci când premierul britanic își permite să spună că sancțiunile împotriva Rusiei vor continua, indiferent de poziția Rusiei în momentul de față? Este suficient ca Putin să fie înlăturat (așa cum a fost cazul lui Napoleon în 1815), sau Rusia este cea care trebuie înlăturată pentru ca expansiunea Chinei să poată fi oprită? A existat, de asemenea, o schimbare de regim în umilirea Germaniei din 1918, dar totul a sfârșit prin a duce la Hitler și la un război și mai devastator. Măreția politică a președintelui Zelensky ar putea fi interpretată fie ca o recunoaștere a curajosului patriot care își apără țara de invadator până la ultima picătură de sânge, fie ca o recunoaștere a curajosului patriot care, confruntat cu iminența atâtor morți nevinovați și cu asimetria puterii militare, reușește să obțină cu succes sprijinul aliaților săi pentru a negocia cu înverșunare în vederea asigurării unei păci demne. Faptul că prima construcție este acum cea care predomină are probabil prea puțin de-a face cu preferințele personale ale președintelui Zelensky.

Cea de-a doua ilustrare a asemănărilor și diferențelor față de trecutul recent se referă la poziția geopolitică a Europei. În timpul celor două războaie mondiale din secolul al XX-lea, Europa a fost centrul autoproclamat al lumii. Acesta este motivul pentru care le numim războaie mondiale. Aproximativ patru milioane de soldați ai „Europei” erau de fapt africani și asiatici, iar multe mii de morți non-europeni au fost prețul plătit de locuitorii coloniilor îndepărtate ale țărilor implicate, sacrificați într-un război care nu îi privea. Acum, însă, Europa nu este decât un mic colț de lume, pe care războiul din Ucraina îl va face și mai mic. Timp de secole a fost cel mai îndepărtat capăt al Eurasiei, uriașa masă de pământ care se întindea din China până în Peninsula Iberică și care a fost martora schimbului de cunoștințe, produse, inovații științifice și culturi. O mare parte din ceea ce a fost atribuit mai târziu excepționalismului european (de la revoluția științifică din secolul al XVI-lea la revoluția industrială din secolul al XIX-lea) nu poate fi înțeles și nici nu ar fi fost posibil fără aceste schimburi vechi -de secole.

Războiul din Ucraina – mai ales dacă va continua prea mult timp – riscă nu numai să amputeze una dintre puterile istorice ale Europei (Rusia), ci și să o izoleze de restul lumii, în special de China. Lumea este mult mai mare decât ceea ce reușim să vedem prin lentilele europene. Văzând prin aceste lentile, europenii nu s-au simțit niciodată atât de puternici, atât de apropiați de partenerul lor mai mare, atât de siguri că se află de partea bună a istoriei, cu întreaga planetă condusă de lumea „ordinii liberale”, o lume care se simte în sfârșit suficient de puternică pentru a ieși cândva, în curând, să cucerească – sau cel puțin să neutralizeze – China, după ce a distrus principalul partener al Chinei, Rusia. Pe de altă parte, dacă privim prin lentile non-europene, Europa și SUA stau cu aroganță, aproape singure, probabil capabile să câștige o bătălie, dar pe cale de a fi înfrânte cu siguranță în războiul istoriei.

Mai mult de jumătate din populația lumii trăiește în țări care au decis să nu se alăture sancțiunilor împotriva Rusiei. Multe dintre țările ONU care au votat (pe bună dreptate) împotriva invaziei ilegale a Ucrainei au făcut-o pe baza experienței lor istorice, care a constat în a fi invadate nu de Rusia, ci mai degrabă de SUA, Anglia, Franța sau Israel. Decizia lor nu a fost dictată de ignoranță, ci de precauție. Cum pot avea încredere în țările care au creat SWIFT – un sistem de transfer financiar menit să protejeze tranzacțiile economice împotriva interferențelor politice – doar pentru a ajunge să elimine din acest sistem o țară din motive politice? Țări care își arogă puterea de a confisca rezervele financiare și de aur ale unor națiuni suverane precum Afganistan, Venezuela și acum Rusia? Țări care trâmbițează libertatea de exprimare ca pe o valoare universală sacrosanctă, dar recurg la cenzură în momentul în care sunt expuse de aceasta? Țări care ar trebui să prețuiască democrația și care, totuși, nu au niciun fel de scrupule în a organiza o lovitură de stat ori de câte ori alegerile sunt contrare intereselor lor? Țări în ochii cărora „dictatorul” Nicolas Maduro devine peste noapte un partener comercial, pentru că circumstanțele s-au schimbat?

Lumea nu mai este un loc al inocenței – dacă a fost vreodată.

…………………

*Boaventura de Sousa Santos este profesor emerit de sociologie la Facultatea de Economie a Universității din Coimbra (Portugalia), cercetător juridic distins la Facultatea de Drept a Universității din Wisconsin-Madison și cercetător juridic global la Universitatea din Warwick. Este director al Centrului de studii sociale al Universității din Coimbra și coordonator științific al Observatorului permanent pentru justiția portugheză.